Considerații privind executarea silită împotriva moștenitorilor

Marieta Avram
Marieta Avram
Cristian Daniel David Samoilă
Cristian Daniel David Samoilă

„Motto: Festina lente!”

1. Precizări prealabile. Potrivit art. 1.159 C.civ., titlurile executorii obținute împotriva defunctului pot fi puse în executare împotriva moștenitorilor acestuia, în condițiile stabilite de Codul de procedură civilă care cuprinde, la rândul lui, unele dispoziții speciale (art. 687-689). Chiar dacă textul de lege sugerează ideea unei hotărâri judecătorești obținute împotriva defunctului, în realitate, este acoperită și ipoteza titlurilor executorii nejurisdicționale care constată raporturi juridice născute între creditori și de cuius, căci decesul debitorului (inițial) nu schimbă natura operațiunii juridice, ci doar poate avea, eventual, consecințe asupra dinamicii acesteia, așa cum se întâmplă în cazul unui împrumut de folosință sau de consumație, când decesul comodatarului sau al împrumutatului determină accelerarea exigibilității obligației de restituire [art. 2.157 alin. (1) C.civ. și art. 2.165 C.civ.].
Cu privire la hotărârile judecătorești obținute împotriva defunctului, dispozițiile art. 1.159 C.civ., corelate cu dispozițiile art. 435 alin. (1) și art. 433 C.proc.civ., au în vedere situația unui proces judecat în contradictoriu cu cel care, ulterior soluționării litigiului, a decedat. Dacă decesul ar avea loc pe parcursul procesului, judecata ar urma să se suspende (sau nu, după caz,) în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., deci, hotărârea va fi pronunțată împotriva moștenitorilor. Problemele care se ridică în legătură cu stabilirea persoanelor care vor figura în proces, în locul defunctului, ca pârâți sunt, în esență, aceleași care se ridică și în situația privind declanșarea sau continuarea executării silite împotriva moștenitorilor, ca o expresie a faptului că procesul civil conține, în forma sa tipică, două faze, respectiv judecata și executarea silită. De aceea, nu vom dezvolta chestiunile legate de identificarea moștenitorilor care trebuie să stea în procesul civil, urmând ca, atunci când vom trata executarea silită împotriva acestora, să se înțeleagă că observațiile noastre privesc și judecata în contradictoriu cu succesorii universali și cu titlu universal ai debitorului decedat, afară de cazul în care există aspecte specifice executării silite.

Ar mai fi important de notat că, dacă procesul a fost declanșat împotriva celui care era decedat la data introducerii acțiunii și, în mod exceptional, nu a fost invocată excepția lipsei capacității procesuale de folosință (art. 56 C.proc.civ.), ci judecata a continuat în contradictoriu cu cel decedat și s-a pronunțat o hotărâre împotriva acestuia (spre exemplu, pârâtul a fost obligat la plata unei sume de bani, deși ar fi putut opune cu succes prescripția dreptului material la acțiune, conform art. 2.512 și 2.513 C.civ.), moștenitorii împotriva cărora ar urma să fie declanșată executarea silită vor putea obține anularea executării, în baza art. 666 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ. După părerea noastră, o astfel de soluție se justifică chiar pe temeiul relativității efectelor hotărârii judecătorești (sub dublul său aspect: autoritatea de lucru judecat și obligativitatea efectelor hotărârii), căci nu se mai poate spune că, în ipoteza menționată, moștenitorul ar fi un având-cauză al celui decedat, deoarece, debitorul (inițial) fiind decedat la data pornirii procesului, moștenitorul urmează a fi privit ca parte (originară) în sensul dispozițiilor art. 435 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit art. 431 alin. (1) C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate (părți, obiect și cauză), astfel încât moștenitorul va putea invoca faptul că hotărârea pronunțată împotriva unei persoane decedate nu îi poate fi opusă cu valoare obligatorie, în condițiile în care această hotărâre ar fi trebuit pronunțată în contradictoriu cu el, în patrimoniul căruia se găsea obligația respectivă. Aceasta este singura modalitate prin care moștenitorul poate să anihileze consecința acoperirii oricărei nulități absolute care rezultă din existența unei hotărâri definitive, ce nu poate fi supusă unei căi de atac de retractare.[1]

2. Până la acceptarea moștenirii… Executarea silită împotriva succesiunii reprezentate de curator

Potrivit art. 1.103 alin. (1) C.civ., termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală este de un an de la data deschiderii moștenirii. În acest interval de timp, considerat de către legiuitor suficient pentru ca succesibilii să poată aprecia dacă doresc sau nu să fie moștenitorii celui decedat (adică dacă vor accepta sau renunța la moștenire), creditorul defunctului poate decide că dorește să declanșeze executarea silită pentru recuperarea creanței născute împotriva acestuia, dacă nu cumva ea fusese deja declanșată împotriva celui care, pe parcursul executării, a decedat.

La momentul când se va formula cererea de executare sau, dacă executarea era deja pornită, atunci când creditorul urmăritor va dori să continue executarea împotriva moștenitorilor, este posibil ca moștenirea să fi fost acceptată de către unul sau mai mulți/toți cei chemați la succesiune sau, dimpotrivă, să se constate că moștenirea nu a fost acceptată încă de niciunul dintre succesibili.

Câtă vreme moștenirea nu a fost acceptată, se pune problema împotriva cui ar urma să se efectueze actele de executare, căci, odată cu decesul unei persoane, încetează capacitatea de folosință a acesteia (art. 35 C.civ.), astfel încât, actele de executare împotriva acesteia ar urma să fie considerate nevalabile, mai exact, lovite de nulitate absolută. Legea oferă o soluție pentru ca creditorii succesiunii să nu fie prejudiciați prin întârzierea în recuperarea creanțelor, care ar putea rezulta dacă li s-ar cere acestor creditori să aștepte împlinirea termenului de exercitare a dreptului de opțiune succesorală, adică perioada de un an în care succesibilii ar putea accepta sau renunța la moștenire[2]. Astfel, prin dispozițiile art. 687 și 688 C.proc.civ., legiuitorul a prevăzut posibilitatea creditorului succesiunii ca, dacă nu a fost deja numit un curator al succesiunii[3], să solicite numirea unui curator special pentru executare, care va fi desemnat de către instanța de executare cu procedura prevăzută de dispozițiile art. 58 C.proc.civ.[4], până la momentul la care succesibilul/succesibilii va/vor accepta moștenirea sau până la desemnarea curatorului succesiunii.

După cum s-a constatat în practica judecătorească a ultimilor ani, problema cea mai delicată se ridică atunci când debitorul (cel obligat) decedează înainte de declanșarea executării silite.

Față de formularea dispozițiilor art. 687 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „dacă debitorul moare înainte de sesizarea executorului judecătoresc, nicio executare nu poate fi pornită (…) cât timp (…) nu a fost numit un curator special pentru executare”, nu de puține ori, instanțele au considerat că, mai înainte de a formula cererea de executare, creditorul defunctului trebuie să solicite numirea unui curator special pentru executare, tocmai pentru a putea formula cererea de executare împotriva acestui curator special. Soluția este discutabilă.

Astfel, potrivit alin. (1) al articolului următor, aflăm că numirea curatorului special se face de către instanța de executare. Această dispoziție legală ne obligă să revedem textul art. 651 C.proc.civ. Conform alin. (1) al acestui din urmă articol menționat, „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul (…) debitorului”[5] (…). Prin urmare, pentru a putea vorbi de o instanță de executare, mai întâi, trebuie ca un executor judecătoresc să fi fost învestit de către creditor printr-o cerere de executare, potrivit dispozițiilor art. 664 alin. (1) C.proc.civ. Or, împotriva cui ar putea creditorul defunctului să formuleze cererea de executare, dacă un curator special nu a fost deocamdată desemnat, tocmai pentru că nu există, mai exact, nu se poate vorbi încă de o instanță de executare care să îl desemneze?

În ipoteza descrisă mai sus, rezolvarea nu poate fi dată decât dacă una din cele două premise aparent ireconciliabile este înțeleasă într-un mod diferit față de sensul care ar rezulta din interpretarea literală a dispozițiilor legale. Astfel, ținând cont de faptul că, potrivit art. 688 alin. (1) C.proc.civ., și executorul (nu doar creditorul) ar putea solicita numirea unui curator special pentru executare, iar executorul, prin definiție, trebuie să fi fost învestit de către creditor prin cererea de executare, dispozițiile art. 687 alin. (1) C.proc.civ.ar trebui să fie înțelese în sensul că, atunci când s-a referit la faptul că executarea nu poate fi pornită mai înainte de numirea curatorului special pentru executare, legiuitorul nu a avut în vedere sensul obișnuit de pornire sau începere a executării care, potrivit art. 622 alin. (2) și art. 664 alin. (1) C.proc.civ., înseamnă sesizarea executorului judecătoresc prin cererea de executare ce îi este adresată, ci a dat un sens diferit noțiunii de pornire a executării, referindu-se, în realitate, la posibilitatea de efectuare de acte de executare împotriva moștenirii reprezentate de acest curator special pentru executare.[6]

Se desprinde, astfel, concluzia că, în concret, cererea de executare ar trebui formulată împotriva succesiunii, adică a moștenitorilor eventuali ai celui decedat, instanța de executare (despre care se poate acum vorbi, pentru că executorul a fost sesizat) urmând să poată fi învestită cu cererea de numire a curatorului special pentru executare, fie de către creditorul urmăritor, fie de către executorul judecătoresc. Și pentru că logica numirii curatorului special este ca interesele moștenitorilor eventuali să fie apărate de acest reprezentant al moștenirii în conflictul cu creditorul urmăritor, soluționarea cererii de desemnare a acestui curator ar trebui să aibă loc numai dacă, mai întâi, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite, potrivit dispozițiilor art. 666 C.proc.civ.[7] Într-adevăr, ar fi lipsit de utilitate să fie desemnat un curator special pentru executare, câtă vreme, spre exemplu, cererea de încuviințare a executării, care se soluționează în procedură necontencioasă (deci, încă nu este necesar ca moștenitorul eventual să aibă desemnat un reprezentant), ar urma să fie respinsă pe motivul că creanța nu este scadentă.[8]

În contextul unei practici neunitare cu privire la problema desemnării curatorului special pentru executare, apreciem că ar fi îndeplinite condițiile pentru ca, în temeiul art. 514 și urm. C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție să fie învestită cu o cerere pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, pentru a decide în privința acestei probleme de drept.

3. Mărul discordiei: sezina

A. Executarea silită după acceptarea moștenirii… Discuții cu privire la considerentele din Hotărârea (HP) nr. 12/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Acceptarea poate fi expresă sau tacită, potrivit dispozițiilor art. 1.108 C.civ. De regulă, creditorii defunctului află de existența unui moștenitor atunci când aceasta a acceptat moștenirea în mod expres, printr-un înscris autentic, declarația de acceptare fiind înscrisă în RNNEOS (Registrul Național Notarial de Evidență a Opțiunilor Succesorale). Nu este deloc exclusă nici varianta unei acceptări exprese prin înscris sub semnătură privată. După cum s-a reținut în doctrină[9], ar putea fi vorba de situația în care succesibilii (de exemplu, copiii și soția defunctului) au transmis Băncii o scrisoare prin care propun o restructurare a datoriei celui decedat.

Aspectele la care ne vom referi în cele ce urmează justifică afirmația că este mai problematică situația în care moștenirea a fost acceptată, decât atunci când nu există încă un moștenitor și se recurge la numirea unui curator al succesiunii/ curator special pentru executare. Devine controversată, într-adevăr, situația când moștenirea a fost doar acceptată, iar nu și dezbatută în cadrul procedurii succesorale notariale, care se finalizează cu eliberarea certificatului de moștenitor.

Instanța supremă a fost chemată să lămurească următoarea chestiune de drept: “Interpretarea dispozițiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedura civilă și ale art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moștenirii împotriva moștenitorilor acceptanți ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale și calitatea de moștenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale.”

Prin Decizia (HP) nr. 12/2019[10], Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea ca inadmisibilă, pe motiv că chestiunea de drept nu este nouă, ci a fost supusă analizei chiar în doctrina și jurisprudența pe marginea vechii reglementări. În acest sens, în motivarea deciziei de respingere, Înalta Curte arată că „practica judiciară identificată în urma verificărilor efectuate (…) ilustrează orientarea clară, întemeiată pe argumentele oferite de literatura juridică de specialitate, spre încuviințarea executării silite, la cererea creditorului a cărui creanță s-a născut înainte de deschiderea moștenirii, asupra bunurilor în indiviziune aflate în patrimoniul succesoral, în situația în care moștenirea a fost acceptată și există numai moștenitori majori”, iar „opiniile teoretice exprimate de colectivele de judecători sunt, în marea majoritate, în sensul că, față de dispozițiile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, începerea executării silite este posibilă în ipoteza enunțată. Rațiunea art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este tocmai aceea de a nu impune creditorilor defunctului, care sunt considerați “creditori ai succesiunii”, să aștepte dezbaterea succesorală și partajul, care pot avea loc și după trecerea unei perioade îndelungate de la data deschiderii succesiunii, și de a-i proteja pe aceștia de riscul insolvabilității unora dintre moștenitori. Executarea silită poate porni asupra bunurilor moștenirii împotriva moștenitorilor acceptanți ai debitorului decedat, chiar dacă nu au fost stabilite cotele succesorale și calitatea de moștenitor a acestora, având în vedere că art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă are caracter special și prevede doar condiția ca moștenirea să fi fost acceptată, și nu dezbătută.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 688 alin. (1) si (2) și art. 687 alin. (2) si (3) din Codul de procedură civilă se constată că începerea sau continuarea executării silite împotriva moștenitorilor nu depinde de dezbaterea succesiunii debitorului decedat”.

Prin urmare, dacă ne-am raporta la această decizie a instanței supreme, s-ar putea spune că, odată ce au fost stabiliți moștenitori acceptanți, chiar dacă nu s-a dezbătut succesiunea de către aceștia, cererea de executare va putea fi formulată împotriva lor.

Bineînțeles că această soluție (pe care Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a motiva inadmisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri prealabile, doar o prezintă, pe baza doctrinei și a practicii formate, deci, cel puțin la nivel formal, instanța supremă nu a pronunțat, cu valoare obligatorie, o astfel de soluție în dezlegarea unei chestiuni de drept) prezintă un avantaj practic incontestabil pentru creditorii succesiunii.

Cu toate acestea, interpretarea reținută de instanța supremă, în sensul că art. 668 alin. (2) C.proc.civ. prevede doar condiția acceptării moștenirii, iar nu și condiția dezbaterii succesiunii, este discutabilă și greu de acceptat la o analiză mai aprofundată.

În primul rând, se poate remarca faptul că același text, chiar dacă se referă expres doar la moștenitorii acceptanți, în teza a II-a, reglementând procedura de citare colectivă a moștenitorilor, face referire la dezbaterea succesorală, ceea ce înseamnă că, prin ipoteză, nu se poate emite asumpția potrivit căreia legiuitorul ar fi vrut să instituie o normă specială, derogatorie, în sensul că în nicio ipoteză nu ar fi necesară dezbaterea succesiunii, fiind suficientă doar acceptarea moștenirii.

În al doilea rând, credem că, doar dintr-o confuzie, s-a apreciat că dispozițiile art. 1.155 alin. (2) C.civ. ar reprezenta temeiul în baza căruia dispozițiile art. 688 alin. (2) C.proc.civ. ar putea fi citite în sensul că ar susține categoric considerentul instanței supreme, pe care îl considerăm în parte eronat.

În paragraful 28 al Deciziei (HP) nr. 12/2019, se arată că [r]ațiunea art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este tocmai aceea de a nu impune creditorilor defunctului, care sunt considerați creditori ai succesiunii, să aștepte dezbaterea succesorală și partajul (…)”.

Suntem de acord cu acest raționament, însă numai în ceea ce privește referirea la partaj, nu însă și raportat la dezbaterea succesorală, care, în opinia noastră, este o etapă necesară în cazul moștenitorilor nesezinari. Astfel, prin dispozițiile art. 1.155 alin. (2) C.civ., care se referă doar la criteriul realizării partajului, iar nu și la acela al dezbaterii succesiunii, legiuitorul a dorit să sublinieze că, după realizarea partajului de către moștenitori, bunurile succesorale nu ar mai putea fi urmărite silit, în patrimoniul fiecărui moștenitor devenit proprietar exclusiv al unui/unor anumit(e) bun(uri) din succesiune, decât proporțional cu partea din moștenire ce a revenit fiecărui succesor[11] și în aceeași limită a cotei succesorale cu care fiecare moștenitor contribuie la plata datoriilor moștenirii, potrivit art. 1.114 alin. (2) și art. 1.155 alin. (1) C.civ. Faptul că, anterior realizării partajului, bunurile succesorale, aflate în coproprietatea moștenitorilor, pot fi urmărite silit de către creditorii defunctului reprezintă o chestiune distinctă față de aceea privind situația moștenitorilor urmăriți, adică de stabilirea momentului de la care poate avea loc o urmărire silită împotriva moștenitorilor, după cum aceștia sunt sau nu sezinari. Așadar, nu există niciun temei pentru a da dispozițiilor art. 1.155 alin. (2) C.civ. o altă interpretare decât cea care rezultă strict din text, căci, în caz contrar, s-ar ajunge în situația în care prevederile art. 1.127 alin. (2) C.civ. ar deveni, practic, inaplicabile sau, altfel spus, ar fi desființată distincția clară dintre moștenitorii sezinari și cei nesezinari. Nu poate fi recunoscută valabilitatea unei astfel de interpretări, pentru că, în realitate, ar fi vorba de o modificare a legii, adică de legiferare, atribuție ce revine legiuitorului [art. 61 alin. (1) din Constituția României], iar nu instanțelor judecătorești, inclusiv instanței supreme, atunci când, în exercitarea rolului său constituțional prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituție, este chemată să pronunțe soluții obligatorii în vederea interpretării și aplicării unitare a legii.

În realitate, art. 1.155 alin. (2) C.civ. se corelează cu art. 688 alin. (2) C.proc.civ., care prevede că, în cazul în care moștenirea a fost acceptată (…)”, executarea silită va fi pornită împotriva ”tuturor” moștenitorilor acceptanți, ”în afară de cazul în care numai unii dintre aceștia sunt chemați, de lege ori potrivit voinței defunctului, să răspundă pentru anumite datorii ale defunctului”.  Aceste cazuri, reprezentând excepții de la divizarea de drept a pasivului succesiunii, sunt chiar cele prevăzute de art. 1.155 alin. (3) C.civ.[12]

Prin urmare, chiar art. 688 alin. (2) C.proc.civ. invită la o corelație necesară cu Codul civil, astfel încât nu s-ar putea susține faptul că legiuitorul Codului de procedură civilă ar fi avut intenția de a institui o normă specială de procedură autonomă, decuplată de reglementarea de drept substanțial din Codul civil, ci mai degrabă că a urmărit să realizeze această corelație, lăsând totodată și o marjă de interpretare absolut necesară, dat fiind caracterul deosebit de tehnic al materiei succesiunilor, care nu ar fi permis o reglementare detaliată, cu distincții și nuanțe.

În acest sens, odată clarificată corelația dintre art. 688 alin. (2) C.proc.civ. și art. 1.155 alin. (2) C.civ., în sensul celor arătate mai sus, în egală măsură, interpretarea și aplicarea corectă a art. 688 alin. (2) C.proc.civ. implică, în opinia noastră, și corelația cu norma specială din cuprinsul art. 1.127 alin. (2) C.civ., potrivit căreia moștenitorul legal nesezinar nu poate fi  urmărit decât după ce a intrat în stăpânirea de fapt a moștenirii, ceea ce înseamnă că, în privința lui, condiția acceptării moștenirii la care se referă art. 688 alin. (2) C.proc.civ. este, de asemenea, necesară, dar nu este și suficientă. Tocmai în privința acestui moștenitor legal nesezinar este necesară dezbaterea succesiunii, pentru a dobândi sezina și, deci, pentru a putea fi urmărit în calitate de moștenitor.

Or, în Decizia (HP) nr. 12/2019, Înalta Curte nu a introdus deloc în discuție chestiunea sezinei, mai exact, distincția între moștenitorii sezinari și cei nesezinari.

Potrivit dispozițiilor art. 1.125 C.civ., sezina reprezintă posibilitatea moștenitorilor de a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale, de a le administra și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului. Moștenitorii sezinari sunt aceia care au și calitatea de rezervatari, în condițiile art. 1.126 C.civ. și art. 1.087 C.civ. Aceștia, în cazul în care au acceptat moștenirea, nu au nevoie de a li se elibera certificatul de moștenitor, adică să dezbată succesiunea defunctului, pentru a intra în stăpânirea de fapt a patrimoniului celui decedat. Legea a avut în vedere gradul de rudenie, deci afecțiunea dintre părinți și copii (indiferent care dintre aceștia este cel decedat), precum și relația dintre soți (soțul supraviețuitor moștenindu-l pe soțul decedat, împreună cu rudele acestuia) pentru a stabili că, în vederea intrării în stăpânirea de fapt a bunurilor moștenirii, acești moștenitori nu trebuie să parcurgă procedura succesorală notarială. Dimpotrivă, fiind rude de grad mai îndepărtat, toți ceilalți moștenitori legali (frați, unchi, mătuși, veri primari, bunici etc.) trebuie să parcurgă procedura succesorală notarială, pentru că ei pot intra în stăpânirea de fapt a moștenirii numai prin eliberarea certificatului de moștenitor – art. 1.127 alin. (1) C.civ.[13] Importanța distincției între moștenitorii sezinari și cei nesezinari rezultă din dispozițiile art. 1.127 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moștenitor până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, aceasta realizându-se prin emiterea certificatului de moștenitor[14]. Prin urmare, numai moștenitorii legali sezinari pot fi urmăriți în calitate de moștenitori fără a fi necesară dezbaterea succesiunii și, deci, eliberarea certificatului de moștenitor pe numele lor.[15]

Să presupunem că moare un împrumutat, iar despre acesta cunoaștem, chiar din contractul de credit, că a avut soție și o fiică, toți trei fiind codebitori ai obligației de restituire a împrumutului. Atunci când creditorul decide declanșarea executării silite împotriva moștenitorilor celui decedat, obține din RNNEOS informația potrivit căreia a acceptat moștenirea fratele defunctului. Nu există informații cu privire la acceptarea moștenirii de către soția supraviețuitoare și fiica defunctului.

În temeiul interpretării majoritare, astfel cum aceasta a fost prezentată în considerentele Deciziei (HP) nr. 12/2019, creditorul ar putea formula cererea de executare împotriva fratelui defunctului, chiar dacă pe numele acestuia nu a fost eliberat certificatul de moștenitor. Soluția apare ca fiind greșită dacă se au în vedere normele juridice privind sezina, cu atât mai mult cu cât este posibil ca, ținând cont de anumite acte de acceptare tacită a moștenirii – art. 1.110 alin. (2) C.civ. (de exemplu, soția și fiica au înstrăinat, prin act sub semnătură privată, la o lună după decesul soțului/tatălui, un autovehicul care a aparținut celui decedat, de unde rezultă cu claritate voința acestora de a fi acceptat tacit moștenirea), să pornească o executare silită împotriva unei persoane (fratele defunctului) care, aparținând clasei a II-a de moștenitori, este înlăturată – cu toate că a acceptat expres moștenirea – de către fiica defunctului (care, de asemenea, a acceptat moștenirea, chiar dacă tacit), care vine la moștenire împreună cu soția supraviețuitoare. Iată de ce, în opinia noastră, interpretarea dispozițiilor legale în legătură cu care a fost sesizată instanța supremă, astfel cum aceasta a reieșit în urma transmiterii punctelor de vedere ale instanțelor, ar putea fi considerată corectă numai dacă moștenitorii acceptanți sunt sezinari și, în plus, este cert că toți cei chemați la moștenire au acceptat-o[16]. Spre exemplu, defunctul a avut doi copii și soție, amândoi copiii și soția acceptând moștenirea.

Într-adevăr, dacă moștenitorii nu sunt sezinari, chiar dacă aceștia au acceptat succesiunea, cât timp aceasta nu a fost dezbătută și finalizată cu eliberarea certificatului de moștenitor, nu se poate spune că acești moștenitori ar putea fi urmăriți de către creditorii succesiunii. În aplicarea riguroasă a dispozițiilor art. 1.127 C.civ., o altă soluție nu credem că poate fi admisă.

Împărtășind această opinie, considerăm că sunt totuși necesare unele distincții, în raport cu diversele situații practice care pot să apară.

Astfel, în cazul în care există doar moștenitori rezervatari și, deci, sezinari, executarea silită se va putea realiza împotriva acestora fără nicio altă discuție, dat fiind că, practic, prin acceptarea moștenirii se dobândește de drept și sezina.

Mai delicată este situația în care există atât moștenitori rezervatari sezinari, cât și moștenitori nesezinari și aceștia nu se înțeleg, deci, nu se poate realiza dezbaterea procedurii succesorale notariale și nu se poate emite în termen rezonabil certificatul de moștenitor[17], astfel încât și moștenitorul legal nerezervatar să dobândească sezina și să nu mai existe impedimentul la executare întemeiat pe art. 1.127 C.civ. Teoretic, pot fi imaginate diverse soluții, de la o extremă la cealaltă. În ceea ce ne privește, apreciem că, în condițiile în care există fie și un moștenitor legal sezinar, împrejurarea că există și un moștenitor legal nerezervatar nu ar trebui să constituie un impediment pentru realizarea executării silite, având în vedere că: (i) prin acceptarea moștenirii, s-a realizat transferul dreptului de  proprietate și în patrimoniul moștenitorului legal nerezervatar, cu efect retroactiv, încă de la data deschiderii moștenirii. Din această perspectivă, ar rezulta că se cunosc coproprietarii bunului urmărit silit și, deci, procedura executării silite se poate realiza și finaliza cu transferul dreptului de proprietate către un eventual adjudecatar; (ii) dacă cel puțin unul dintre moștenitorii legali acceptanți este sezinar, adică are stăpânirea asupra moștenirii (asupra patrimoniului succesoral), ar trebui să fie suficient pentru realizarea executării silite, ținând cont de funcția pe care o îndeplinește moștenitorul legal sezinar de ”gardian” al moștenirii. Ar fi excesiv ca, în aplicarea art. 1.127 alin. (2) C.civ., într-o asemenea ipoteză, să se considere că nu s-ar putea realiza urmărirea silită, pentru că s-ar ajunge să se protejeze în mod nerezonabil interesele unui moștenitor nesezinar, în raport cu interesele creditorului și cu puterile pe care legea le recunoaște moștenitorului legal sezinar.

În schimb, considerăm că art. 1.127 alin. (2) C.civ. dobândește câmp deschis de aplicare în cazul în care nu există moștenitori legali sezinari și s-ar pune problema urmăririi doar a unor moștenitori acceptanți nesezinari.

Într-o asemenea ipoteză, art. 1.127 alin. (2) C.civ. poate fi privit ca o piedică temporară la executarea silită[18] împotriva acestui moștenitor care nu a dobândit sezina, în sensul art. 666 alin.(5) pct. 7 C.proc.civ., luând în considerare și faptul că dispozițiile art. 1.127 alin. (2) C.civ. în materia sezinei sunt imperative[19]. Este un impediment care poate fi opus de moștenitorul nesezinar oricărui creditor urmăritor al moștenirii și ar putea fi invocat pe calea contestației la executare. Este adevărat că, în raport cu executarea silită însăși, acest impediment la executare conduce doar la o temporizare a executării împotriva moștenitorului nesezinar, respectiv până la dobândirea sezinei.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că, în realitate, creditorul nu este captiv acestei situații, ci dispune de instrumentele juridice care să permită soluționarea situației create în vederea urmăririi acestui moștenitor. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se poate deschide și la solicitarea unui creditor al succesiunii, demers pe care acesta va avea tot interesul să-l întreprindă, având în vedere că executarea silită împotriva moștenitorilor nesezinari presupune ca aceștia să fi intrat în stăpânirea de fapt a moștenirii, ceea ce înseamnă, în privința moștenitorilori legali, eliberarea certificatului de moștenitor. Desigur, este posibilă și situația în care moștenitorii nesezinari abandonează procedura succesorală notarială deschisă la solicitarea creditorului defunctului sau se nasc litigii (de pildă, cu privire la valabilitatea legatului universal sau cu titlu universal) între moștenitori, toate aceste situații fiind împrejurări care determină suspendarea procedurii succesorale [art. 109 alin. (1) lit. a) – c) din Legea nr. 36/1995], astfel încât creditorul succesiunii nu va obține rezultatul urmărit prin formularea cererii de deschidere a procedurii succesorale, și anume, eliberarea certificatului de moștenitor, condiție pentru urmărirea împotriva acestora. Rezultă, astfel, o situație nefavorabilă creditorului succesiunii – pe care, în mod cert, nici legiuitorul nu și-a propus să o reglementeze în acest sens –, căci acesta nu îi va putea urmări (încă) pe moștenitorii nesezinari ai defunctului. Nu este exclus ca, într-o asemenea ipoteză, dacă eliberarea certificatului de moștenitor va avea loc după un timp mai lung de la acceptarea moștenirii[20], să poată interveni chiar prescripția creanței împotriva succesiunii[21], așa încât creditorul lui de cuius va fi, practic, forțat să solicite o repunere în termenul de prescripție, potrivit art. 710 C.proc.civ. (sau art. 2.522 C.civ.).

Din analiza prezentată, rezultă că, doar în situația existenței unor moștenitori legali sezinari, creditorii succesiunii ar putea declanșa executarea silită împotriva lor fără a fi necesar să fie dezbătută succesiunea (fiind suficientă acceptarea), în timp ce moștenitorii nesezinari nu pot fi urmăriți decât după ce au dobândit, în condițiile legii sezina, prin eliberarea certificatului de moștenitor.  

B. Controverse privind ”funcția de reprezentare a sezinei”

În Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale instanței supreme și curților de apel din perioada 14 – 15 noiembrie 2019, s-a consemnat punctul de vedere (însușit de toți participanții la această întâlnire) pe care Institutul Național al Magistraturii (INM) l-a exprimat asupra problemei de drept privind “posibilitatea introducerii în judecată a moștenitorilor sezinari în ipoteza decesului părții pe parcursul procesului, în lipsa emiterii certificatului de moștenitor, de calitate de moștenitor ori a dovedirii acceptării moștenirii în orice mod”.

Reevaluând punctul de vedere anterior, exprimat în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel care a avut loc la Curtea de Apel Timișoara în perioada 19-20 noiembrie 2015, adoptat de participanți cu majoritate, INM a împărtășit opinia în sensul că „este posibilă introducerea în judecată a moștenitorilor sezinari ai uneia dintre părți în ipoteza decesului acesteia pe parcursul procesului, chiar în lipsa emiterii certificatului de moștenitor, de calitate de moștenitor ori a dovedirii acceptării moștenirii în orice mod, excepție făcând succesorul sezinar care a renunțat la moștenire”[22]. Pentru a adopta această soluție, în opinia INM, se arată că: pronunțarea soluției [din proces] se va dispune nu în contradictoriu cu moștenitorul sezinar, ci în contradictoriu cu moștenirea reprezentată prin acesta și, preluând explicațiile oferite într-o lucrare de prestigiu din literatura de specialitate[23], se argumentează soluția prin aceea că pe durata de timp de la deschiderea moștenirii și până la clarificarea problemelor legate de stabilirea succesibililor care vin efectiv la moștenire, adică, în ultimă instanță, a titularilor patrimoniului succesoral, moștenitorilor rezervatari, în calitatea lor de continuatori ai persoanei defunctului, li se conferă provizoriu, prin lege, anumite prerogative în legătură cu patrimoniul succesoral, asigurând tranziția de la de cuius la moștenitori. Se acoperă astfel vidul care ar subzista între momentul deschiderii moștenirii și acceptarea ei de către succesibili”.

În esență, opinia reține că ”sezina conferă funcția de reprezentare în justiție în mod activ și pasiv a intereselor succesiunii”, însă, dat fiind că a fost evacuată condiția acceptării moștenirii de către categoriile de sezinari prevăzute de art. 1.126 C.civ., ar rezulta că, în opinia analizată, fundamentul sezinei nu l-ar mai constitui calitatea de moștenitor (acceptant), ci simpla vocație succesorală (calitatea de succesibil) a categoriilor de persoane menționate de art. 1.126 C.civ.

Îmbrățișarea acestei opinii este, într-adevăr, greu de înțeles în contextul Codului civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, chiar dacă, date fiind controversele din doctrina juridică în jurul sezinei, poate că ar fi fost utilă o dezvoltare a textelor, precum și, ulterior, o mai bună corelare cu Codul de procedură civilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât sezina apare, în continuare, în percepția comună, ca o stranie abstracțiune juridică.

În primul rând, dintr-un motiv inexplicabil, opinia ignoră faptul că, prin dispozițiile art. 1.136 alin. (1) și (2) C.civ., legiuitorul a reglementat categoria curatorului special al moștenirii care îl va reprezenta pe succesibilul sezinar sau nesezinar (ubi lex non distinguit…), care încă nu a acceptat moștenirea (cunoscut[24] sau despre a cărui existență nu se știe nimic, deși este posibil ca acest succesibil să fi acceptat în mod tacit moștenirea). Așadar, este lipsit de temei legal să se afirme că acel succesibil care ar putea avea calitatea de moștenitor sezinar, dar încă nu este moștenitor sezinar pentru că nu a acceptat moștenirea[25], va fi pârât într-un proces pornit contra celui care, pe parcursul litigiului, decedează, acest succesibil fiind un reprezentant al moștenirii împotriva căreia se pronunță hotărârea. Prin urmare, prin reglementarea curatorului special al moștenirii, practic chestiunea reprezentării în justiție, cât timp moștenirea nu a fost acceptată, a fost rezolvată, din moment ce alin. (2) al art. 1.136 C.civ. prevede expres că acțiunile împotriva moștenirii se vor îndrepta împotriva curatorului special. De asemenea, nimic nu se opune, dimpotrivă, este chiar dezirabil, să fie desemnat curator special al moștenirii chiar un succesibil din categoria persoanelor care au, potrivit legii, calitatea de moștenitori sezinari.

În al doilea rând, după cum s-a arătat în doctrină[26], sezinar poate fi doar moștenitorul – așa cum rezultă, de altfel, cu claritate din dispozițiile art. 1.125 – 1.128 C.civ. –, adică acel succesibil dintre cei menționați la art. 1.126 C.civ. care a acceptat succesiunea, iar nu simplul succesibil care, până la acceptarea (expresă sau tacită a) moștenirii, nu poate fi considerat titular al sezinei.

Considerăm că, în dreptul actual, care prevede că moștenitorul eventual (sezinar sau nesezinar) este reprezentat de curatorul succesiunii, nu mai poate fi admisă existența unei categorii a „succesibililor – moștenitori sezinari” care, într-un fel, s-ar asemăna cu acei heredes sui et necesarii[27] sau, având în vedere că se vorbește despre reprezentarea moștenirii de către moștenitorul (succesibilul) sezinar care „asigură tranziția de la de cuius la moștenitori”, de instituția hereditas iacens din dreptul roman.[28]

Rezultă că, în privința sezinarilor, chiar dacă nu este necesară – pentru a sta în judecată sau pentru a putea fi urmăriți – eliberarea certificatului de moștenitor pe numele lor, calitatea de moștenitori a acestor persoane (soț supraviețuitor, descendenți sau, în lipsa acestora, ascendenți privilegiați) trebuie să rezulte cu certitudine din acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii.

Așa cum s-a arătat în doctrină, sezina este o instituție ale cărei origini sunt discutate. Este posibil ca ea să fi născut în vechiul drept francez, adică în perioada Evului Mediu, când seniorii feudali, pentru a permite moștenitorilor să intre în posesia moștenirii lăsate de decuius, percepeau impozite uriașe. Astfel, sezina ar fi apărut ca o reacție în fața acestui abuz al latifundiarilor, printr-o construcție juridică potrivit căreia defunctul ar transmite direct posesiunea moștenirii celui mai apropiat dintre succesorii săi, adică acesta ar putea intra în stăpânirea moștenirii fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a seniorului care, astfel, pierdea dreptul de a încasa impozitul[29]. Explicația pare sătisfăcătoare, având în vedere că, și în actualul art. 1.125 C.civ., legiuitorul vorbește despre intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii și posibilitatea sezinarilor de a administra patrimoniul succesoral și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului.

Ceea ce este cu adevărat interesant – și, ținând cont de aceste considerații, se poate înțelege mai bine motivul pentru care unii moștenitori pot fi urmăriți fără atestarea prealabilă a calității lor, în timp ce alții, pentru a fi urmăriți, trebuie recunoscuți în această calitate – este faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale, deși se transmite către moștenitorii legali sau testamentari de la data deschiderii succesiunii, indiferent dacă aceștia sunt sezinari sau nesezinari, conținutul dreptului este diferit, după cum moștenitorul este sezinar sau nesezinar. În doctrină, pe baza unor argumente de cel mai înalt nivel științific[30], s-a arătat că dreptul de proprietate trebuie înțeles într-un sens mult mai profund decât acela care presupune descrierea proprietății prin atributele sale usus, fructus și abusus. Într-adevăr, fundamentul atributelor menționate este ius possidendi, adică posesia ca stare de drept, mai exact, dreptul de a apropia și de a stăpâni bunul. Chiar dacă proprietarul pierde stăpânirea materială a bunului, el nu pierde acel ius possidendi care îi va permite, pe calea acțiunii în revendicare sau a acțiunii posesorii, să readucă bunul în stăpânirea sa fizică. Simplul fapt că, deși deposedat de bunul său, proprietarul poate oricând să-l recupereze explică și posibilitatea creditorilor acestui proprietar de a urmări silit bunul aflat în proprietatea debitorului lor, chiar dacă acesta din urmă nu se mai află în stăpânirea materială a bunului, pentru că adjudecatarul, căruia i se transmite ius possidendi, va avea el însuși posibilitatea intentării acțiunii petitorii sau posesorii contra posesorului sau detentorului acestui bun[31]. În cazul moștenitorului nesezinar, se observă că, deși (co)proprietar al bunului succesoral, acesta nu poate să exercite o acțiune în revendicare și nici măcar o simplă acțiune posesorie, până când legea îi recunoaște posibilitatea de a intra în stăpânirea de fapt a moștenirii[32]. Cu alte cuvinte, pentru a putea exercita dreptul de proprietate dobândit prin succesiune, moștenitorul trebuie, mai întâi, să aibă posibilitatea de a stăpâni ca proprietar bunul, chiar dacă nu îl stăpânește efectiv. Iată de ce, în privința moștenitorului nesezinar care încă nu a intrat în stăpânirea de fapt a moștenirii – mai exact, care nu a dobândit încă ius possidendi –, legea [art. 1.127 alin. (2) C.civ.] prevede că acesta nu va putea fi urmărit în calitate de moștenitor.

În sfârșit, chiar dacă, în ceea ce privește calitatea de a sta în proces, s-ar împărtăși în practică opinia INM reevaluată, în sensul că ar fi posibilă introducerea în cauză a succesibililor din categoria moștenitorilor sezinari (înainte chiar de a accepta succesiunea), considerăm că această soluție nu poate fi în niciun caz expandată în procedura executării silite împotriva moștenitorilor, date fiind regulile exprese din Codul de procedură civilă analizate, care sunt ireconciliabile cu o asemenea soluție. Astfel cum am arătat, având în vedere dispozițiile art. 687-689 C.proc.civ., executarea silită se poate efectua doar împotriva moștenitorilor acceptanți, iar nu împotriva succesibililor, fie ei și din categoria sezinarilor. Abia după ce a fost făcută acceptarea moștenirii prezintă relevanță distincția între moștenitorii legali sezinari, care pot fi urmăriți fără a fi necesară dezbaterea succesiunii (art. 1.126 C.civ.), și moștenitorii legali nesezinari care pot fi urmăriți numai după intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor (art. 1.127 C.civ.). De altfel, soluția specifică executării silite, care are la bază moștenitorii legali care au dobândit sezina, adică stăpânirea de fapt a moștenirii (fie de iure, fără nicio altă formalitate, fie prin certificatul de moștenitor) este rațională, având în vedere faptul că nu se vede cum altfel ar putea fi executat silit un succesibil (fie sezinar, fie nesezinar), din moment ce, prin ipoteză, îndeplinirea obligațiilor stabilite printr-un titlu executoriu, presupune săvârșirea unor acte de dispoziție asupra bunurilor moștenirii în vederea plății datoriilor, ceea ce necesită acceptarea moștenirii în cazul sezinarilor și, respectiv, acceptarea moștenirii, dar și dobândirea sezinei prin certificatul de moștenitor, în cazul nesezinarilor.

Indiscutabil primii interesați în eficientizarea procedurilor de executare silită sunt creditorii. Pe de altă parte, însăși procedura executării silite implică un efort din partea creditorilor constând în sume avansate în acest scop, timp și emoții legate de toate incidentele posibile în cadrul procedurii. În egală măsură creditorii sunt preocupați și de legalitatea actelor de executare silită, pentru a evita consecințele pe care le implică anularea acestora și întoarcerea executării silite, mai cu seamă în situația executării silite imobiliare.

Iată de ce, în cazul în care debitorul a decedat, este necesar să se mențină un echilibru just între celeritate și legalitate în perspectiva stabilirii corecte a cadrului procesual pasiv execuțional, respectiv a moștenitorilor împotriva cărora se poate și trebuie să se realizeze executarea, fiind  îndreptățit adagiul: ”Festina lente!”. Facem destul de repede tot ceea ce facem bine.


[1] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil. Ediția a 5 – a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 376.
[2] Pe de altă parte, s-ar putea spune că creditorii defunctului nu sunt prejudiciați câtă vreme moștenirea nu a fost acceptată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2.533 C.civ., prescripția nu curge, în acest timp, împotriva lor. Totuși, protejarea adecvată a unui drept de creanță presupune nu doar reglementarea unui caz de suspendare a prescripției, ci identificarea de către legiuitor a tuturor mijloacelor pentru realizarea la timp a acestui drept. Legat de imposibilitatea de a acționa, ca temei al instituirii unui caz de suspendare a prescripției, observăm că, în cazul creditorilor succesiunii, este mai greu totuși de susținut că aceștia nu ar putea acționa pentru valorificarea drepturilor lor, având în vedere că cererea de chemare în judecată va putea fi îndreptată împotriva curatorului succesiunii, potrivit art. 1.136 alin. (2) C.civ. sau, dacă creditorii dețin deja titluri executorii (împotriva defunctului), cererea de executare va putea fi formulată împotriva succesiunii, în vederea numirii curatorului special pentru executare.
[3] Curatorul succesiunii se numește de către notarul public, potrivit art. 1.136 alin. (1) C.civ, în cadrul procedurii succesorale cu care a fost învestit.
[4] Întrucât, în situația pe care o analizăm acum, încă nu există un succesibil care să fi acceptat moștenirea, creditorii succesiunii nu au un interes pentru a recurge la procedura prevăzută de dispozițiile art. 1.113 C.civ. Mai mult, despre această procedură nici nu poate fi vorba cât timp nu a fost formulată, în temeiul art. 103 alin. (1) și art. 104 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale, de unde rezultă că numirea curatorului special pentru executare este, practic vorbind, soluția reglementată de legiuitor tocmai pentru ipoteza în care notarul public nu a fost învestit încă în vederea dezbaterea succesiunii.
[5] În ceea ce privește domiciliul debitorului în raport cu care se stabilește competența teritorială a instanței de executare, până la efectuarea partajului de către moștenitori, se va avea în vedere ultimul domiciliu al defunctului, conform art. 118 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. Prin urmare, chiar dacă moștenitorii au acceptat moștenirea, dacă nu au efectuat partajul, competența instanței se stabilește în funcție de domiciliul defunctului pe care îl moștenesc, iar nu în funcție de domiciliile moștenitorilor. A se vedea și Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op.cit., pp. 289 – 291.
[6] Din păcate, în practică, având în vedere conținutul art. 687 alin. (1) C.proc.civ., în care – este adevărat – legiuitorul s-a exprimat într-un mod mai puțin fericit, se întâlnesc destul de des soluții de respingere a cererii de încuviințare a executării silite formulate împotriva succesiunii. Spre exemplu, în decizia civilă nr. 557 din 19 iunie 2019 a Tribunalului Călărași, prin care s-a respins apelul creditorului formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviițare a executării, instanța de control judiciar a reținut că: Așa cum rezultă din referatul întocmit în cauză, debitoarea (N.) a decedat la data de 01.04.2017. Din cererea de încuviințare a executării silite, rezultă că cererea de executare s-a formulat la data de 28.03.2019. Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile legale citate anterior [art. 687 alin. (1) C.proc.civ. – n.n.], executarea silită nu poate fi pornită, ceea ce înseamnă că nu poate fi nici încuviințată.”
[7] În acest sens, a se vedea și Nicolae – Horia Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 237.
[8] De pildă, dacă este vorba de un contract de credit bancar, în situația în care nu s-a comunicat debitorului notificarea de scadențare anticipată, având în vedere că, dispozițiile art. 2.165 C.civ. (care prevăd că împrumutul de consumație încetează prin decesul împrumutatului) fiind supletive, părțile (instituția de credit și împrumutatul) pot prevedea continuarea contractului de credit cu moștenitorii împrumutatului. Aceasta înseamnă că, în situația în care notificarea de scadențare anticipată nu a fost transmisă lui de cuius (desigur, când acesta era în viață), contractul de credit nefiind încetat prin decesul împrumutatului, este necesar ca moștenitorilor acestuia să li se comunice notificarea de scadențare anticipată, ceea ce înseamnă că instanța de executare va putea refuza încuviințarea executării silite, motivat de lipsa caracterului exigibil al creanței, întrucât creditorul bancar nu a făcut dovada îndeplinirii acestui act unilateral. Tot astfel, instanța de executare va putea refuza încuviințarea executării silite dacă împotriva moștenitorilor (consumatori și ei), continuatori ai contractului de credit bancar, ar fi inițiată executarea silită în termenul de 3 luni de la scadențarea anticipată a creditului, conform art. 38 alin. (1) din OUG nr. 50/2010 sau, după caz, art. 55 alin. (5) din OUG nr. 52/2016. A se vedea, cu privire la caracterul supletiv al dispozițiilor art. 2.165 C.civ., și Francisc Deak, Lucian Mihai, Romeo Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. III, Ediția a V –a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 146.
[9] A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral. Ediția a IV – a, actualizată și completată, Vol. III. Transmisiunea și partajul moștenirii, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 80, citată în continuare op.cit., Vol. III.
[10] Decizia nr. 12/2019 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul București – Secția a V –a Civilă, în Dosarul nr. 6390/299/2018, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, publicată în M.Of., Partea I, nr. 316 din 23 aprilie 2019
[11] Într-adevăr, după realizarea partajului, bunul devine proprietatea exclusivă a moștenitorului căruia i-a fost atribuit, pentru că, pe lângă cota sa succesorală din acest bun, acesta a plătit comoștenitorilor sulta ce li se cuvine în urma transferului cotelor succesorale ce au aparținut acestor comoștenitori, în temeiul efectului constitutiv al partajului (art. 680 C.civ.). Prin urmare, o parte din bunul succesoral a fost dobândită (de la comoștenitori) de către moștenitor cu mijloacele financiare proprii, iar această parte din bun nu ar putea fi urmărită de către creditorii defunctului, căci s-ar încălca dispozițiile art. 1.114 alin. (2) C.civ.
[12] În concret, este vorba despre situația în care bunul succesoral grevat cu ipotecă a fost atribuit, în urma partajului, unuia dintre moștenitori și doar acesta va fi urmărit cu privire la acest bun [art. 1.155 alin. (3) lit. c) C.civ.] și cazul în care creditorul defunctului ar fi de acord ca urmărirea silită să îl vizeze doar pe moștenitorul desemnat de către de cuius pentru a executa singur obligația [art. 1.155 alin. (3) lit. d) C.civ.]. A se vedea și Francisc Deak, Romeo Popescu, op.cit., Vol. III, pp. 137 – 138.
[13] Bineînțeles, nu sunt moștenitori sezinari nici legatarii universali sau cu titlu universal. Intrarea acestora în stăpânirea de fapt a moștenirii are loc în condițiile prevăzute de art. 1.128 C.civ.
[14] A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, op.cit., Vol. III, pp. 149 – 150. Desigur, nici legatarul universal sau cu titlu universal nu va putea fi urmărit până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii.
[15] A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, op.cit., Vol. III, p. 147.
[16] În situația în care unii moștenitori sezinari nu au acceptat încă moștenirea, creditorul succesiunii, pentru a se asigura că executarea silită se va desfășura împotriva tuturor celor care ar putea fi coproprietari ai bunurilor succesorale, va recurge la procedura prevăzută de dispozițiile art. 1.113 C.civ. A se vedea și Francisc Deak, Romeo Popescu, op.cit., Vol. III, pp. 63 – 65.
[17] Procedura succesorală notarială se suspendă în cazurile prevăzute de art. 109 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.
[18] A se vedea, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op. cit., p. 1198.
[19] A se vedea C.Macovei/Dobrilă în Noul Cod civil, Comentarii pe articole, coordonatori Fl.A.Baias ș.a, Ed. C.H.Beck, 2012, p. 1172.
[20] La un moment dat, moștenitorii nesezinari tot vor dori să se elibereze certificatul de moștenitor pentru a putea cere înscrierea lor ca proprietari în cartea funciară și, astfel, să poată dispune de imobilul dobândit prin succesiune – art. 887 alin. (3) C.civ.
[21] Din interpretarea dispozițiilor art. 2.533 alin. (1) C.civ., rezultă că, odată acceptată moștenirea, se reia cursul prescripției care se suspendase pe data deschiderii succesiunii.
[22] A se vedea materialul publicat aici, pp. 31 – 33.
[23] A se vedea Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ediția a 2 – a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 404.
[24] Acest succesibil poate fi citat de către notarul public în condițiile art. 1.112 C.civ.
[25] Observăm și o inconsecvență în argumentarea acestei soluții, pentru că se face referire la un succesibil (o persoană care încă nu a acceptat moștenirea), dar despre care se spune că ar fi (deja) moștenitor sezinar (sic!).
[26] A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, op.cit., Vol. III, p. 143, în special, nota de subsol nr. 3, în care se citează o soluție a instanței supreme care a stabilit că, pentru a se bucura de sezină, moștenitorii sezinari trebuie să fi acceptat moștenirea în termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală. Tot astfel, prin Decizia nr. 10367/2005, Înalta Curtea de Casație și Justiție a stabilit că: ”nu poate fi primită teza potrivit căreia moştenitorii sezinari nu trebuie să facă dovada acceptării succesiunii, fiind suficient să-şi probeze calitatea menţionată. Potrivit dispoziţiilor care guvernează materia, sezina conferă moştenitorului posibilitatea de jure de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale, fără a fi necesară atestarea prealabilă a calităţii sale de succesor pe cale notarială sau judecătorească. Această posibilitate (vocaţie) trebuie însă valorificată de moştenitorul sezinar prin manifestarea sa de voinţă în sensul preluării bunurilor succesorale. Această stăpânire în fapt a bunurilor are o dublă semnificaţie juridică: pe de o parte, are valoarea de acceptare a succesiunii, iar pe de altă parte, înseamnă manifestarea voinţei de a uza de dreptul pe care îl conferă sezina. În cazul în care moştenitorul sezinar nu face dovada că şi-a exercitat dreptul prevăzut de art. 653 alin. (1) C. civ. prin intrarea în posesiunea bunurilor succesorale, nu se poate considera că el şi-ar transforma vocaţia în calitate efectivă. Acceptarea tezei contrare, susţinută de recurentă, ar conduce, per absurdum, la consecinţa că toţi moştenitorii sezinari sunt obligaţi să accepte moştenirea, cu activ şi cu pasiv, ceea ce contravine tuturor principiilor de drept succesoral.” Disponibil aici. În sens contrar, a se vedea Dan Chirică, op.cit., p. 405.
[27] Acești moștenitori (fie descendenții care se aflaseră sub puterea defunctului, fie sclavii instituiți ca succesori) nu puteau repudia moștenirea, adică erau moștenitori de drept. Dar chiar și în cazul acestor moștenitori, pretorul a acordat unele mijloace de apărare. A se vedea C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, 1973, p. 215 și p. 217.
[28] A se vedea C. St. Tomulescu, op.cit., p. 118.
[29] A se vedea Mihail Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei R.S.R., București, 1966, p. 59.
[30] A se vedea Valeriu Stoica, op.cit., pp. 101 – 102.
[31] În urmărirea silită imobiliară, este posibil ca, pentru adjudecatar, actul de adjudecare să fie chiar titlu executoriu pentru obligația de predare a bunului, conform art. 854 lit. i) C.proc.civ.
[32] Sigur că, în calitate de proprietar (poate fi vorba chiar de moștenitorul unic, nesezinar, cum ar fi singurul frate al defunctului), moștenitorul nesezinar poate înstrăina un bun ce a aparținut defunctului și, prin aceasta, chiar să realizeze un act de acceptare tacită a succesiunii – art. 1.110 alin. (2) C.civ. Dacă bunul înstrăinat nu s-ar găsi în folosința moștenitorului (pentru că defunctul îl încredințase unui terț care nu mai vrea să-l restituie), cel care l-a dobândit de la moștenitorul nesezinar, pentru a putea introduce acțiunea în revendicare împotriva terțului, va trebui să prezinte și certificatul de moștenitor eliberat pe numele fratelui defunctului, temei al dobândirii sezinei, adică și a posibilității de a exercita dreptul de proprietate având ca obiect acest bun care a aparținut defunctului, pe care el (moștenitorul) l-a transmis dobânditorului acestui bun. Desigur, în concret, ar putea fi vorba numai de un bun mobil, pentru că, în cazul imobilelor, pentru a putea dispune de un astfel de bun, moștenitorul trebuie să fie înscris ca proprietar al imobilului, ceea ce se realizează în temeiul certificatului de moștenitor – art. 887 alin. (3) și art. 888 C.civ.


Prof. univ. dr. Marieta Avram, Avocat titular AVRAM LAW
Cristian Daniel David Samoilă, Consilier juridic BRD-GSG