CEDO. Prima decizie a Marii Camere asupra vaccinării infantile obligatorii

Marin Voicu

I. Circumstanțele concrete ale cauzei.

1. Prin decizia Marii Camere din 08.04.2021 (cauza nr. 47621/13-Vavřička și 5 alții reclamanți vs. Republica Cehă), definitivă, conform art. 44 din Convenție, CEDO a statuat, cu majoritatea de 15 judecători[1], că NU a fost încălcat dreptul la viață privată, garantat de art. 8 din Convenție.

2. Principalele fapte.[2]

2.1. Cererea nr. 47621/13-Vavřička vs. Republica Cehă, înregistrată la 23.07.2013 (cu aproape 8 ani în urmă) privește condamnarea la amendă administrativă a reclamantului P.V., în 2003, pentru fapta de refuz a vaccinării celor doi copii ai săi (în vârstă de 14 și 13 ani), contra poliomelitei, hepatitei și a tetanosului, în condițiile, în care, Legea nr. 258/2000 a sănătății publice și Ordinul Ministerului Sănătății nr. 439/2000, au impus vaccinarea obligatorie.

2.2. Cererea nr. 3867/14 – Novotná vs. Republica Cehă, înregistrată la data de 09.11.2014, privește:

– contestarea deciziei unei instituții școlare prin care elevei minore nu i s-a repartizat vaccinul ROR (contra rujeolei, oreonului și rubeolei) și nu a mai fost admisă la școală, în condițiile, în care,

– părinții minorei, au acceptat sa i se facă vaccin contra tuturor maladiilor pentru care, conform  legii este obligatoriu, cu excepția vaccinării ROR.

2.3. Cererea nr. 73094/14 – Hornych vs. Republica Cehă – înregistrată la 16.112014, vizează faptul că:

– reclamantul minor, născut în 2008, nu a fost vaccinat, datorită omisiunii pediatrului său de a formula recomandarea vaccinării lui individuale, iar

– în anul 2011, la data înscrierii sale la școala maternală, pediatrul a notat că reclamantul nu a fost vaccinat, conform obligației legale, motiv pentru care i s-a refuzat admiterea sa în școală, pentru unicul motiv că nu a probat că a fost vaccinat,

acțiunile judiciare ale părinților minorului fiind respinse definitiv.

2.4. Cererea nr. 19306/15 – Brožík vs. Republica Cehă, înregistrată la 16.04.2015, de cei doi reclamanți, născuți în 2011, prin părinții lor, care au refuzat vaccinarea copiilor, pe motivul credințelor și convingerilor lor, de a nu se supune vaccinării obligatorii, astfel că, în 2014, conducerea școlii maternale, a respins înscrierea reclamanților ca elevi, măsură confirmată de jurisdicțiile legale.

2.5. Cererea nr. 43883/15 – Roleček vs. Republica Cehă, are ca obiect faptul că părinții biologici ai reclamantului minor, născut în 2008, au decis să stabilească un plan individual de vaccinare pentru copilul lor, în baza căruia a fost vaccinat mai târziu, față de data prevăzută, contra anumitor maladii pentru care legea impune vaccinarea obligatorie și care nu au primit vaccin contra altor maladii.

Drept urmare, în 2010 directorul școlii maternale a refuzat admiterea reclamantului, ca elev al acesteia, pe motiv că nu îndeplinea condiția vaccinării legale (conform Legii nr. 258/2000), măsură confirmată în căile judiciare de atac.

3. Procedura în fața Curții

3.1. Cererile, conexate, au fost comunicate Guvernului Republicii Cehe, conform art. 54 din Regulamentul Curții, la 7 și 9 septembrie 2015, iar la 17.12.2019 Camera de 7 judecători, căreia i s-au atribuit aceste cereri, s-a desesizat în favoarea Marii Camere (compusă din 17 judecători), în fața căreia s-a desfășurat ședința publică din 01.07.2020.

Curtea a autorizat Guvernelor Franței, Germaniei și Poloniei și mai multor organizații neguvernamentale să intervină în procedura scrisă.

3.2. Comunicatul de presă nr. 115/08.04.2021, emis de Grefa Curții – Sinteză.

3.2.1. În Republica Cehă există obligația generală de a vaccina copii contra a 9 maladii bine cunoscute de medicină, a cărei respectare nu poate fi impusă fizic. Părinții, care nu se conformează acestei obligații, fără motiv întemeiat, pot fi condamnați la plata unei amenzi, iar copii lor, nevaccinați, nu sunt acceptați în școlile maternale.

Curtea reamintește că, în Republica Cehă, obligația vaccinării este puternic susținută de autoritățile medicale competente, fiind și un răspuns al autorităților naționale la nevoia imperioasă de a proteja sănătatea individuală și publică, împotriva maladiilor.

Ea observă că, între altele, obligația vaccinării privind cele 9 maladii, contra cărora este considerată sigură și eficace de comunitatea științifică, este administrată copiilor care prezintă recomandările medicale specifice.

3.2.2. Curtea precizează că, după jurisprudența sa, vaccinarea obligatorie, ca și intervenția medicală non voluntară, constituie o ingerință în dreptul la respectarea vieții private. Ea recunoaște că politica de vaccinare urmărește obiective legitime de protecție a sănătății și a drepturilor celorlalți, iar statul pârât beneficiază de o amplă marjă de apreciere, în acest context.

3.2.3. Relativ la principiul proporționalității, Curtea notează că, între altele, contestațiile privind aspectele instituționale ale sistemului aplicat în Republica Cehă, la eficacitatea vaccinurilor respective, sunt reglementate, iar, în speță, amenda aplicată reclamantei nu este excesivă.

Totodată, Curtea consideră că măsurile contestate de reclamanți, evaluate în contextul regimului național, se situează într-un raport de proporționalitate rezonabil, cu scopurile legitime urmărite de Statul ceh: protecția contra maladiilor susceptibile de a constitui un risc grav asupra sănătății, prin obligația vaccinării.

Astfel, Curtea precizează că, problema tranșată a fost de a ști dacă altă politică reglementară și descriptivă putea fi adoptată, în alte state europene. Este vorba de a determina dacă, punând în balanță faptele interesaților în joc, autoritățile cehe au rămas în limitele ample ale marjei de apreciere de care s-au bucurat, în materie. Curtea concluzionează că măsurile litigioase erau necesare ”într-o societate democratică”.

II. Principalele considerente din Decizia Curții, relative la dreptul la respectarea vieții private, garantat de art. 8 din Convenție.

1. Decizia Marii Camere precizează clar că obiectul cauzei poartă asupra vaccinării curante a copiilor contra maladiilor care sunt notorii în comunitatea medicală și asupra politicii Statului ceh, care a stabilit caracterul obligatoriu, în ansamblu, a acestor vaccinări.

Vaccinurile vizate sunt cele administrate contra: difteriei, tetanosului, tusei convulsive, a infecțiilor Haemophilus influențate de tip b, a poliomelită, hepatita B, rujeolă și rubeolă, prezentând pentru copii indicațiile specifice.

2. Aplicarea principiilor generale și ale art. 8 din Convenție.

2.1. Existența unei ingerințe.

Conform jurisprudenței Curții, vaccinarea obligatorie, ca și intervenția medicală non-voluntară, constituie o ingerință în exercițiul dreptului la viață privată.

În speță, chiar dacă niciunul din vaccinurile contestate nu a fost efectuat, Curtea relevă că ingerința litigioasă s-a întemeiat pe o bază legală adecvată, fondată pe o combinație a textelor legislative și a textelor regulamentare din dreptul intern, iar jurisdicțiile interne au reținut că acestă interpretare a satisfăcut exigențele dreptului constituțional ceh.

2.2. Scopul legitim urmărit prin ingerință.

Obiectivul legislației pertinente este protecția contra maladiilor suspectibile de a genera un risc grav asupra sănătății, cu deosebire asupra persoanelor care primesc vaccinurile în discuție și care se află într-o situație de vulnerabilitate, dependentă de un nivel ridicat de vaccinare, pe ansamblu, pentru populația care trebuie protejată contra maladiilor contagioase. Acest obiectiv corespunde scopurilor care sunt protecția sănătății și a dreptului celorlalți, vizate de art. 8 din Convenție.

2.3. Necesitatea ingerinței într-o societate democratică.

2.3.1. Marja de apreciere a Statelor.

În speță, intervenția medicală obligatorie, precum obligația vaccinală poate fi legată de posibilitatea efectivă a individului de a se bucura de drepturile sale de ordin intim.

Totuși, punctul comun al acestei apreciere, constituie faptul că nicio vaccinare nu a putut fi administrată contra voinței reclamanților, întrucât dreptul intern pertinent nu permite ca obligația de vaccinare să fie realizată prin forță.

Curtea notează că există un consens general în a se considera ca vaccinarea este una din intervențiile medicale care prezintă cea mai mare eficacitate și un raport cost-eficiență cel mai favorabil și că fiecare Stat trebuie să reglementeze nivelul de vaccinare cel mai ridicat posibil pentru toată populația sa.

Relativ la cel mai bun mijloc de replicat, Curtea constată absența consensului între părțile contractante la Convenție asupra unui model unic, existând un evantai de politici relative la vaccinarea copiilor.

Curtea ia act ca poziția și reglementarea Statului ceh asupra acestui evantai este cea mai descriptivă, fiind aprobată și partajată cu cele trei guverne interveniente – francez, german și polonez.

Totodată, Curtea observă, printre altele, că mai multe state, părți contractante la Convenție, au dat recent un contur mai previzibil politicilor, ca o bază clară a vaccinării voluntare și a imunității colective.

De principiu, trebuie admis că, vaccinarea, ca obligație legală, poate suscita probleme sensibile, fără a se limita la punctul de vedere al unor persoane ostile, ci trebuie considerată sub aspectul importanței, relativă la solidaritatea socială, obiectul acestei obligații fiind de a proteja sănătatea tuturor membrilor societății, în special a persoanelor care sunt vulnerabile în fața anumitor maladii.

Drept urmare, Curtea consideră că, în speță, marja de apreciere a Statului trebuie să fie amplă.

2.3.2. Nevoia socială imperioasă.

Convenția, ca și alte instrumente internaționale, impune Statelor contractante o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru protecția vieții și a sănătății persoanelor din jurisdicția lor.

Avizele specialiștilor, prezentate de guvernul ceh, relevă convingerea fermă a autorităților medicale competente din Republica Cehă că vaccinarea copiilor trebuie să continue, ca o obligație legală în această țară și subliniază riscul care apasă asupra sănătății individuale și publice, dacă vaccinarea devine o simplă procedură recomandată.

În lumina acestor argumente, ca și a poziției adoptată de organele specializate în materie, Curtea consideră că în Republica Cehă obligația de vaccinare constituie un răspuns al autorităților naționale la nevoia socială imperioasă de a proteja sănătatea individuală și publică contra maladiilor în discuție și de a evita orice tendință de a surmonta nivelul de vaccinare al copiilor.

2.3.3. Motivele pertinente și suficiente.

Relativ la motivele avansate pentru a justifica caracterul obligatoriu al vaccinării în Republica Cehă, Curtea, a confirmat, deja, rațiunile solide de sănătate publică, în special în privința eficacității și inoculării vaccinării infantile.

Totodată, Curtea a recunoscut existența unui consens general favorabil acestui obiectiv, pentru fiecare Stat, în privința nivelului vaccinal cel mai ridicat posibil. În plus, Curtea i-a notă de concluzia formulată de Curtea Constituțională cehă, conform căreia datele pertinente obținute de experții naționali și internaționali, justifică această politică de stat, deși regimul de vaccinare obligatorie nu este un model unic și nici modelul cel mai răspândit în Statele europene. 

Între altele, interesul superior al copiilor, trebuie să primeze în toate deciziile care îi privesc și pe care Statul le adoptă cu privire la sănătatea și dezvoltarea lor.

Relativ la vaccinare, obiectivul trebuie să fie de a veghea ca orice copil să fie protejat contra maladiilor grave. În marea majoritate a cazurilor, acest obiectiv este atent aplicat copiilor și tinerilor, prin administrarea tuturor vaccinurilor prevăzute în programul vaccinal și realizarea imunității de grup. O politică de vaccinare voluntară este insuficientă pentru a obține și prezerva imunitatea de grup, autoritățile naționale, putând în mod rezonabil, să pună în practică o politică de vaccinare obligatorie în scopul de a realiza nivelul adecvat de protecție contra maladiilor grave.

Curtea constată că politica de sănătate a Statului ceh răspunde asupra acestor cerințe, rațiune pentru care ea poate fi compatibilă cu interesul superior al copiilor, care este în centrul atenției sale, opțiunea legislatorului ceh asupra unei strategii de vaccinare obligatorie, ca și ingerințele denunțate de reclamant, fiind, deci, motive pertinente și suficiente.

2.4. Proporționalitatea ingerinței, în raport cu scopul urmărit.

Obligația vaccinală se referă la nouă maladii, contra cărora vaccinarea este considerată sigură și eficace de comunitatea științifică, fiind administrată copiilor prezentând recomandări medicale specifice.

Modelul ceh a adoptat obligația vaccinală, dar, care nu este o obligație absolută. O dispensă este acordată, în special, copiilor care prezintă o contraindicație permanentă la vaccinare, ia o altă dispensă poate fi, de asemenea, acordată, pe temeiul jurisprudenței “Vavřička”, a Curții Constituționale cehe, care a conceput un drept la ”obiecțiunea conștiinței seculare”, dezvoltată în cauzele ulterioare.

Dacă în Statul pârât vaccinarea este o obligație legală, Curtea precizează, însă, ca nicio dispoziție nu permite să se administreze un vaccin prin forță.

Referitor la copiii reclamanților, Curtea consideră că neadmiterea lor în școala maternală, constituie o măsură care vizează, în special, de a se prezerva sănătatea tinerilor copii și care este de natură, esențialmente, protectivă și nonpunitivă.

Totodată, Curtea ia notă de garanțiile procedurale prevăzute în dreptul național și care au permis reclamanților să formuleze recursurile administrative și acțiunile judiciare, precum și sesizarea la Curtea Constituțională.

Dar, excluderea copiilor reclamanților din școala maternală a generat pentru acești tineri copii pierderea unei ocazii cruciale de dezvoltare a personalității lor și de afirmare într-un mediu formator și pedagogic, pierdere care a fost consecința directă a refuzului părinților de a se conforma unei obligații legale de a proteja sănătatea, în special a copiilor, aflați la o vârstă fragedă.

Pe de altă parte, efectele suferite de acești copii au fost limitate în timp, căci statutul lor vaccinal nu a constituit un impediment pentru admiterea în școala elementară, când au împlinit vârsta de la care școlarizarea este obligatorie.

Așadar, măsurile contestate de reclamanți, evaluate în contextul regimului național, se situează într-un raport de proporționalitate rezonabil cu scopurile legitime urmărite de Statul ceh, prin obligația legală vaccinală.

În concluzie, Curtea a decis că măsurile litigioase au fost ”necesare într-o societate democratică” și că nu a avut loc violarea art. 8 din Convenție, relativ la dreptul la viață privată.

III. Unele comentarii asupra deciziei Marii Camere.

1. ”CEDO a decis că vaccinarea este necesară într-o societate democratică”.

”Această hotărâre facilitează posibilitatea unei vaccinări obligatorii în condițiile actuale ale epidemiei de Covid-19 și constată un consens general asupra efectelor benefice ale vaccinării care sunt puse sub un control științific strict, afirmând principiul solidarității sociale care poate să justifice impunerea vaccinării contra acestei maladii și protejarea persoanelor cele mai vulnerabile” (Prof. Nicolas Hervien-jurist specializat în CEDO, în ”Le Figaro” – 08.04.2021). 

2. ”Decizia Curții este adoptată în plină criză generată de Covid-19, în timp ce toate familiile din Franța și, fără îndoială, din Europa dezbat cu maxim interes dacă sau nu să se vaccineze contra Sars-Cov-2.

Curtea atenționează energic asupra faptului că o politică de vaccinare voluntară este insuficientă pentru a se obține și prezerva imunitatea de grup, autoritățile naționale având posibilitatea să adopte o politică de vaccinare obligatorie în scopul de a atinge un nivel adecvat de protecție contra maladiilor grave” (”Le Monde” – 08.04.2021).

3. ”CEDO validează vaccinarea obligatorie contra maladiilor infantile, pentru prima dată de la crearea sa în 1959”. 

”Interesul superior al copiilor trebuie să primeze în toate deciziile luate asupra lor, în acord cu nevoia imperioasă de a proteja sănătatea individuală și publică, și de a evita orice tendință de refuz al vaccinării copiilor, chiar dacă vaccinarea obligatorie este o ingerință în dreptul la viață privată”.

Hotărârea CEDO are o rezonanță socială în rândul numeroșilor militanți anti-vaccin Covid-19 din lume, care denunță o așa zisă dictatură sanitară și constituie o primă bază temeinică de dezbatere privind necesitatea vaccinării obligatorii, cu deosebire a personalului medical” (”LOrient-Le Jour” – 08.04.2021).

IV. Unele observații succinte 

1. Curtea a decis că instituirea obligației legale de vaccinare a copiilor minori, pentru părinții acestora, contra celor 9 maladii grave, sub sancțiunea unei amenzi administrative și a pierderii șansei de a fi admiși în școala maternală (faza preșcolară), este o măsură prevăzută de lege, are un scop legitim, se încadrează în marja amplă recunoscută Statelor membre, proporțională cu scopul urmărit și necesară într-o societate democratică. 

2. Totodată, Curtea a subliniat și poziția comună, aprobativă, a Statelor interveniente (Franța, Germania și Polonia), concordantă cu măsurile adoptate de Republica cehă și validate prin decizia Marii Camere, arătând, însă, faptul că modelul ceh nu este unic în Europa, existând un evantai de modele privind obligația de vaccinare. 

3. Prin decizia Marii Camere, Curtea a reafirmat scopurile legitime și principiile majore urmărite prin instituirea obligației legale de vaccinare, în general și a copiilor, în special, ținând seama de interesul superior al acestora, dar și de cerințele populației și a obținerii imunității colective. 

4. Curtea nu a dat semnificație plângerilor privind încălcarea art. 9 din Convenție (libertatea de gândire și de conștiință) și a art. 2 din Protocolul adițional nr. 1 (dreptul la instrucție-educație), examinând prioritar și deplin cauza numai în parametrii jurisprudenței sale, relativă la dreptul la viață privată, garantat de art. 8 din Convenție.

5. Apreciind importanța și complexitatea tematicii pusă de cele șase cereri, dar, mai ales, pertinența și relevanța majoră, de interes general european a vaccinării contra maladiilor grave, Curtea a dat eficiență dispozițiilor art. 36 (2) din Convenție, referitoare la participarea terților și a încuviințat intervenția celor trei State părți – Franța, Germania și Polonia în procedura de la Marea Cameră, ca și a unor organizații neguvernamentale interesate.

6. În sfârșit, Curtea a reafirmat limitele exercitării drepturilor fundamentale recunoscute și garantate persoanelor de Convenție și de constituțiile naționale, accentuând asupra faptului că acestea nu sunt absolute și nu pot afecta drepturile celorlalți, interesele generale ale societății și sănătatea publică, Statul având o amplă marjă de reglementare și de protecție individuală și colectivă.         

7. Proiectul de Lege asupra vaccinării în România. 

7.1. Senatul a adoptat, la 23.10.2017, proiectul de lege asupra vaccinării, în baza Raportului Comisiei pentru sănătate și familie și a avizelor Comisiilor de buget, finanțe, bănci; juridică și de imunități; egalitatea de șanse, învățământ, știință și sport; drepturile omului și problemele minorităților, iar în această formă, proiectul a fost înscris la data de 09.03.2020 pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, având, deja, aceeași ”vârstă”, cu pandemia Sars-Covid-19.

7.2. Forma proiectului adoptat de Senat – principalele texte.

Art. 1. – (1) ”Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea activităţii de vaccinare a copiilor şi a adulţilor, pe durata vieţii, în vederea prevenirii şi limitării răspândirii bolilor transmisibile care pot fi prevenite prin vaccinarea populaţiei în România.

(2) Prezenta lege garantează şi promovează dreptul persoanelor, în particular dreptul copilului, de a se bucura de bună stare de sănătate prin implementarea măsurilor profilactice de vaccinare”.

Art. 4. – (1) ”Scopul activității de vaccinare a populației este asigurarea dreptului la sănătate individuală și colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidității, invalidității şi a mortalității prin boli transmisibile prevenibile prin vaccinare.

(2) Activitatea de vaccinare este o componentă principală și prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmărește asigurarea sănătății indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase”.

Art. 5. ”Principalele obiective ale activității de vaccinare sunt următoarele:

a) controlul bolilor prevenibile prin vaccinare şi eliminarea lor prin consolidarea vaccinărilor de rutină care să asigure o rată a acoperirii vaccinale, cu antigenele din Calendarul Național de Vaccinare, pentru copii de cel puțin 95%, și o rată a acoperirii vaccinale cu antigenele din vaccinurile opționale la grupurile la risc incluse în PNV de cel puțin 50%;

b) asigurarea continuă a sănătății publice, prin revizuirea constantă a PNV conform dovezilor ştiinţifice privind situaţia epidemiologică în context teritorial şi internaţional;

c) asigurarea accesului egal si echitabil la aceleași servicii, de calitate și inovative, pe întregul teritoriu al României și pentru întreaga populație;

d) creșterea gradului de conștientizare a importanței vaccinării în rândul populației, prin informarea corectă cu privire la modalitățile de prevenție prin vaccinare și prin utilizarea unor instrumente și metode adaptate dezvoltării tehnologice”. 

Art. 6. – (1) ”Vaccinarea copiilor cu vaccinurile prevăzute în CNV, aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, precum şi cu cele administrate în situaţii epidemiologice speciale întregii populaţii ori unor grupuri de populaţie este obligatorie.

(2) Situațiile epidemiologice speciale și grupurile de populație ce urmează să fie supuse vaccinărilor obligatorii în aceste situații se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății, la propunerea GTCAV şi/sau la recomandarea OMS”.

Art. 9. ”Statul român asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător, conform legii”.

Art. 10. – (1) ”Statul român, prin Ministerul Sănătăţii, asigură condiţiile pentru diagnosticul şi tratamentul optim al oricăror reacţii adverse ale vaccinării precum şi compensarea oricăror efecte de durată, dacă sunt dovedite relaţiile de cauzalitate”. 

Art. 12.- (1) ”Serviciul medical de vaccinare include:

a) evaluarea contextului epidemiologic, după caz;

b) anamneză în vederea stabilirii situaţiilor medicale care contraindică temporar sau definitiv vaccinarea;

c) examenul obiectiv pe aparate şi sisteme;

d) informarea şi consilierea părinţilor/reprezentantului legal cu privire la reacţiile postvaccinale şi atitudinea terapeutică în cazul apariţiei lor;

e) inocularea;

f) urmărirea apariţiei RAPI;

g) înregistrarea inoculării şi a eventualelor RAPI, în RENV”. 

Art. 13. – ”Categoriile de vaccinări OBLIGATORII sunt următoarele:

a) vaccinările stabilite prin Calendarul Naţional de Vaccinare pentru copii, potrivit prevederilor art.6;

b) vaccinările impuse de situaţii epidemiologice, care implică vaccinarea ca măsură de intervenţie, în vederea limitării bolilor care pot fi prevenite prin vaccinare;

c) vaccinările pentru personalul medico-sanitar din unităţile sanitare publice şi private;

d) vaccinările pentru alt personal din unităţile publice şi private care, prin natura atribuţiilor, sunt expuse suplimentar la boli infecţioase sau pot reprezenta surse de infecţie care ar putea pune în pericol sănătatea publică, stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Art. 14. – ”Categoriile de vaccinări RECOMANDATE sunt următoarele:

a) vaccinările opţionale din afara Calendarului Naţional de Vaccinare pentru copii;

b) vaccinările stabilite prin Calendarul Naţional de Vaccinare al adultului;

c) vaccinarea persoanelor care prezintă afecţiuni cronice şi la care apariţia bolilor infecţioase, care pot fi prevenite prin vaccinare, ar putea duce la decompensarea acestora şi le -ar pune în pericol viaţa; lista privind categoriile de boli cronice, vaccinurile recomandate şi modul de calcul al preţurilor care urmează a fi decontate se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS;

d) vaccinarea persoanelor din categoriile de vârstă care prezintă un risc crescut de apariţie a anumitor boli infecţioase;

e) vaccinarea femeilor gravide”.

Art. 15. – ”Categoriile de vaccinări OPȚIONALE sunt următoarele:

a) vaccinările recomandate de medic din afara Calendarului Naţional de Vaccinare pentru copii;

b) vaccinările stabilite prin Calendarul Naţional de Vaccinare al adultului şi alte vaccinuri din afara CNV, recomandate de medic;

c) vaccinarea persoanelor care prezintă afecţiuni cronice şi la care apariţia bolilor infecţioase, care pot fi prevenite prin vaccinare, ar putea duce la decompensarea acestora şi le-ar pune în pericol viaţa; lista privind categoriile de boli cronice, vaccinurile recomandate şi modul de calcul al preţurilor care urmează a fi decontate se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS;

d) vaccinarea persoanelor din categoriile de vârstă care prezintă un risc crescut de apariţie a anumitor boli infecţioase care pot fi evitate prin vaccinare specifică”.

Art. 23. – La data înscrierii copiilor într-o colectivitate, așa cum este definită de prezenta lege, instituția are obligația de a solicita prezentarea unei adeverințe, emise de către medicul de familie care are în evidența sa persoana respectivă, care să ateste efectuarea, respectiv neefectuarea vaccinărilor obligatorii. În cazul în care antecedentele vaccinale sunt incomplete, instituţia are obligaţia de a solicita si documentele prevăzute la art. 24 alin.(1)”. 

Art. 26. – ”Antigenele vaccinale obligatorii la intrarea în colectivitate a copiilor sunt cele împotriva difteriei, tetanosului, tusei convulsive, poliomielitei, rujeolei, rubeolei, oreionului, hepatitei B”.          

*

7.3. Simpla lectură a acestor texte, citate din proiectul de lege, adoptată de Senat, ne atrage atenția asupra concordanței cu decizia CEDO din 08.04.2021 privind vaccinarea obligatorie a copiilor și cu principiile enunțate de Curte relative la cerințele fundamentale privind protecția sănătății individuale și publice, interesul superior al copiilor și scopul legitim urmărit prin măsurile adecvate și necesare într-o societate democratică.

8. Unele pozitii și decizii în SUA.[3]

8.1. Un raport al CIVIC Science (CS) indică o scădere constantă a procentului de adulți din SUA care spun că sunt ”foarte confortabili cu vaccinurile în general”.

Pentru a contracara această tendință, Universitatea Yale, în colaborare cu guvernul SUA, a sponsorizat un studiu pentru a determina cele mai eficiente mijloace de convingere a americanilor să accepte vaccinul Covid-19, studiu care testează o varietate de abordări, precum ”libertatea personală”, ”beneficiu economic”, ”auto-interes”, s.a.

Pe de altă parte, promotorii vaccinării sugerează varianta de a folosi rușinea publică pentru a obține conformitatea (relevă același studiu). 

În Districtul Columbia (DC) este în dezbatere proiectul din 2019, de modificare a consimțământului minorului pentru vaccinări, care permite unui minor de orice vârstă să își dea consimțământul pentru a primi un vaccin în cazul în care vaccinarea este recomandată de Comitetul consultativ al SUA pentru practicile de imunizare.

8.2. Decizie a Curții Supreme a SUA.

În cauza Jacobson vs. Massachusettes din anul 1905, Curtea Supremă a decis ca Jacobson nu putea refuza vaccinarea contra variolei, întrucat Constituția nu permite, în toate cazurile libertatea, deoarece, există ”multe restricții la care fiecare persoană este, în mod necesar, supusă, pentru binele comun”.

Pe acest temei, legislativele statelor puteau impune vaccinări obligatorii, spre a se ”asigura confortul general, sănătatea publică și prosperitatea statului”.


[1] Cu opinia, în parte, separată și concurentă a jud. Paul Lemmens (Belgia) și opinia separaăe a jud. Krzysztaf Wajtyezek Polonia).
[2] Datele și considerentele au fost preluate și traduse din decizia Marii Camere și din Comunicatul de presă din 08.04.2021, afișate pe sit-ul HUDOC al CEDO.
[3] Text preluat din ”Life Site News”- 07.04.2021, Youtube


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO