Gânduri despre procesul lui Isus

Lavinia Tec

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” Ioan 3:16

”În adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta Irod și Pilat din Pont cu Neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău” Fapte 4: 27-28

Procesul lui Isus face parte din Patimile lui Hristos. O antepronunțare sau un verdict stabilit înainte de judecată sau proces, două acuzații nefondate, multe vicii de procedură, martori mincinoși, acuzatori incompatibili, aflați în relație de dușmănie cu acuzatul (a se vedea Matei 23), presiunea mulțimilor care ”nu cunoșteau legea”, manipulate de acuzatori, un judecător slab, care se luptă cu propria conștiință și cu teama de a nu-și pierde poziția, cedând în fața fricii și a șantajului. Un astfel de proces este și astăzi un supliciu pentru orice inculpat. Căci nu este nimic nou sub soare, după cum spune Ecleziastul.

O condamnare nedreaptă care nu poate fi revizuită. Pentru că oamenii nu îi pot face dreptate lui Dumnezeu iar Dumnezeu nu așteaptă asta. Un proces care a demonstrat vulnerabilitatea statului de drept, lăsat moștenire de romani. Iar menționarea numelui unui judecător în Crezul creștin – ”S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat” – nu s-a făcut doar pentru o confirmare a istoricității existenței lui Isus Hristos și a procesului, ci s-a făcut pentru a ne aduce aminte de rolul judecătorului în speță. Un judecător care, parafrazându-l pe Ambrozie din Milano, și-a spălat mâinile, dar nu și-a șters acțiunile.

Privit dintr-o altă perspectivă decât cea juridică – a se vedea că în Evanghelii nu apare nici termenul de ”proces”, nici termenul de ”judecător” în narațiunile despre condamnarea lui Isus -, procesul lui Hristos ne dezvăluie lucruri interesante despre existența umană.

1. Există un timp în care adversitatea își face loc în viața noastră. Isus menționează deseori în discuțiile cu ucenicii că va pătimi la vremea hotărâtă.

2. Un proces nedrept lasă urme adânci în cel nedreptățit și în cel care nedreptățește. Uneori, suferința se extinde la familia și prietenii celui nedreptățit, dar și asupra familiei celui care a comis nedreptatea. Cercetătorii în psihogenealogie au demonstrat existența traumelor individuale, de familie, generaționale, în familiile în care unul sau mai mulți membri au fost nedreptățiți, respectiv unul sau mai mulți membri au săvârșit nedreptăți, dar și existența traumelor colective. De aceea este atât de importantă cunoașterea istoriei familiei, a unui neam, a unui popor, a secretelor de familie care ascund abuzuri, trădări, legăminte, jurăminte rupte, loialități, înșelăciuni, minciuni. Iuda, deși s-a căit, nu a rezistat presiunii exercitate de propria conștiință, și s-a sinucis. Se pare că Pilat a procedat la fel. Un alt amănunt interesant din viața lui Pilat: nu a avut copii. De la moartea lui Isus Hristos, creștinii sunt persecutați. Ura de atunci a mulțimilor de iudei s-a propagat până azi împotriva urmașilor lui Hristos. Însă de aceeași ură au avut parte și ei de-a lungul timpului. Căci funcționează legile nescrise ale universului sau ale lui Dumnezeu: primești ce dăruieși sau culegi ce ai semănat.

3. Suferința din viața unui om are o cauză și un scop. În viața lui Isus, om al suferinței, Patimile au fost provocate de puterea întunericului care a pus stăpânire pe mințile fariseilor, preoților, martorilor, mulțimilor, judecătorilor, într-un moment predeterminat. A murit pentru iertarea păcatelor noastre, pentru salvarea sufletelor noastre, El fiind calea spre viața veșnică. Suferința face parte din crucea pe care fiecare și-o duce zilnic. Face parte din calea frângerii noastre. Și Pavel descrie atât de bine rolul suferinței în Epistola către Romani: ”necazul produce răbdare, răbdarea produce caracter matur (victorie sau biruință în alte traduceri), caracterul matur produce nădejde, o nădejde care nu ne dezamăgește”. Altfel spus, suferința ne întoarce înspre interiorul nostru, pentru a ne cerceta, pentru a ne examina viața, trăirea, actele, faptele, pentru a ne modela caracterul, pentru a ne îndrepta.

4. Suferința vine în moduri, prin oameni și în locuri pe care nu le așteptăm: trădare, dezamăgire, nedreptate, Iuda și Petru, ucenici și prieteni de încredere, oameni cu autoritate, Pilat, judecătorul, fariseii, experți în legea mozaică, la o cină, în grădină, la Templu sau în biserică ori într-o sală de judecată.

5. Un judecător poate fi atras de lumină sau de întuneric. În timpul interogatoriului, Pilat se apropie de Isus. Poate că această apropiere prefigurează convertirea neamurilor, a națiunilor, sau poate că arată preocuparea lui Pilat pentru a cunoaște Adevărul. Pilat știa că deține autoritatea de a decide viața și moartea unei persoane din provincia pe care o guverna, dar cred că știa că nu deține adevărul. Cât privește autoritatea, Isus i-a dezvăluit că nu ar deține nicio autoritate dacă nu i-ar fi îngăduit să o dețină. Astfel Isus îi atrage atenția lui Pilat că nu este (Dumne)zeu, că nu ar fi ajuns în poziția de guvernator și judecător dacă nu ar fi fost îngăduit. Sunt circumstanțe și alegeri în funcție de care un om ajunge într-o anumită poziție sau funcție. La Pilat a fost iubirea și căsătoria cu Claudia Procula, fiica împăratului Tiberius, după unele surse, sau nepoata, după alte surse. O relație personală care l-a propulsat în funcția de guvernator al provinciei Iudeea. Dar cu ce misiune, în ce timpuri!

6. Un judecător poate fi dominat de tot felul de frici sau resentimente ori frustrări sau vise de preamărire. Poate fi influențat de traumele nevindecate, de echilibrul sau dezechilibrul său interior, emoțional, de echilibrul sau dezechilibrul din viața sa de familie. Însă un judecător slab devine șantajabil, un instrument potrivit pentru înfăptuirea nedreptății. Încercând să se spele pe mâini, se va amăgi cu minciuna că nu el făcut-o, ci alții, care l-au constrâns, dar nu va mai putea șterge ceea ce el a semnat cu mâinile sale: un verdict. O hotărâre care va marca destine peste generații.

7. Dincolo de durere, suferința contează, oricât de nedreaptă și profundă ar fi. Ce facem cu ea? O lăsăm să ne sufoce cu amărăciune sau o privim ca pe o oportunitate de a ne transforma, de a schimba ceea ce poate fi schimbat pentru viitor? De a îndrepta ceea ce poate fi îndreptat pentru viitor? Martin Luther King Jr. a spus cândva: ”pe măsură ce suferințele mele creșteau am realizat curând două modalități prin care aș putea răspunde situației mele: fie să reacționez cu amărăciune, fie să încerc să transform suferința într-o forță creatoare. Am decis să urmez cea din urmă cale”.

Crucea nu este nici piatră de poticnire, nici prostie, ci este calea pe care o parcurgem zilnic spre mântuire.

Dacă în urmă cu mai mult de două mii de ani Iubirea a fost bătută în cuie pe Crucea de la Golgota, iubirea aceea s-a dăruit atât pentru cei nedreptățiți cât și pentru cei care au comis nedreptăți. Și pentru Iuda și pentru Petru și pentru Irod Antipa și pentru Ana și pentru Caiafa și pentru Pilat. Pentru iertarea păcatelor tuturor.

Crucea este locul de întâlnire al dreptății divine cu nedreptatea umană, este spațiul în care iubirea acoperă lipsa de iubire, iubirea acoperă ura, iubirea oferă iertarea. Iar iubirea aceasta, iubirea care acoperă totul, iartă totul – căci nu există iubire fără iertare, dar există iertare fără uitare – nu îl face pe om mai slab, ci mai puternic, este sursa tăriei umane. Sursa învierii din fiecare moarte cu care suntem loviți de-a lungul vieții. Fiecare suferință ucide câte puțin din eul nostru pentru a învia Isus în inima noastră. Așa cum spune Pavel în Epistola către Glateni: ”m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.”

Din iubire pentru noi, păcătoșii, nedrepții, a murit Fiul lui Dumnezeu. Mesajul Răstignirii și al Învierii este despre cum ucidem, murim și înviem în această viață și în viața viitoare, este despre iubire și iertare, despre lumea veche sau omul vechi care a murit odată cu Hristos și lumea nouă sau omul cu mintea înnoită (metanoia) care se naște odată cu învierea Lui Isus.

Fie ca Lumina Învierii să ne fie far pe cărarea vieții!
Fie ca Lumina să lumineze în justiție din ce în ce mai mult!

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara