Cul-de-sac

Valentin Constantin

Un timp, m-a consolat ideea că am trăit în cele mai bune vremuri pe care le-a cunoscut omenirea. Toate cifrele erau de partea mea și am văzut o lume al cărei spectacol este complet.

Acum spun că am trăit totuși în vremuri tulburi, în vremuri neliniștitoare. Nici eu, și am observat că nici alții, nu am fost niciodată mai nesiguri de calitatea conceptelor, mai speriați de escaladele morale ale altora, mai neîncrezători în cele mai comune valori. Astăzi, sîntem martorii recuzării mai multor drepturi fundamentale sau, cum li se mai spune, drepturi ale omului, în numele reacției organizate față de un pericol care pare mai special. E greu să nu te întrebi: cine apără la noi drepturile fundamentale, cu ce strategie și cu ce discurs?

Toată lumea știe că democrația, în mod special democrația liberală, trebuie să posede la bază elementele din cultura politică a epocii care a creat Constituția. Doar această cunoaștere, chiar fragmentară, chiar imprecisă, poate face plauzibil presupusul contract social originar și reflexul său, votul democratic informat. Pentru că dacă votul nu este decent informat, vom alege mereu, ca într-un celebru test din psihologia clasică, între figuri simpatice și figuri antipatice.

Cu nivelul de cunoaștere politică de acum, ne putem regăsi într-o butadă al lui Churchill, una mai puțin cunoscută decît aceea cu democrația, atît de imperfectă și totuși preferabilă tuturor celorlalte tehnici de guvernare. Churchill spunea odată că gustul pentru democrație slăbește după cinci minute de conversație cu un alegător mediu.

Cetățenii denunță că statul le încalcă drepturi fundamentale. Pentru prima oară statul nu trebuie să justifice prea mult măsurile, pentru că măsurile care trezesc proteste nu-i aparțin. Nu sînt originale. Aparțin mai multor state din Occident al căror comportament general am decis să-l urmăm. Considerînd exemplele străine irefutabile, statul a decis ca reprezentanții săi să nu discute în mod direct despre drepturi, astfel că rămîne neclar dacă drepturile fundamentale sînt cu adevărat inerente, așa cum scrie în constituții, în tratate și în diverse declarații solemne, sau doar ne acompaniază trecerea prin viață, din cînd în cînd.

Lumea care protestează crede că drepturile fundamentale ale românilor sînt garantate de Constituția României. Își derivă această credință din sloganul supremației Constituției. Neadevărul care se ascunde aici este mai periculos decît adevărul cu care coexistă. Desigur că există multe enunțuri despre drepturi în Constituție, dar ele seamănă cu cecurile în alb. Așteaptă să vină cineva să le completeze. Odată completate, cetățenii le vor putea folosi. După completare, sînt garantate de cineva așa cum adevăratele cecuri vor fi plătite abia după ce au fost completate. Numai că drepturile-cecuri-în-alb nu pot fi completate oricum și nici nu pot fi completate de oricine.

În Constituție scrie că am dreptul la un proces echitabil. Este un drept abstract, iar dreptul abstract este, în cel mai bun caz, cecul în alb. Dacă mă interesează lista drepturilor concrete care aparțin procesului echitabil, de exemplu, dacă un judecător a fost sau nu imparțial, sau dacă durata unui proces este justificată sau nu, trebuie să caut sentințe judecătorești, decizii ale Curții Constituționale, dar mai ales sentințe internaționale. Deși internaționale, ele sînt cele care mă pot viza direct. Dar cum am ajuns să depind de relațiile internaționale? Răspunsul la această întrebare e în povestea pe care urmează să o spun. S-ar putea să fie diferită de povestea pe care o știți.

Cu un an înainte de declanșarea Războiului Rece, după o muncă susținută, într-un conclav internațional prezidat de văduva lui Roosevelt (ce ironie, Roosevelt, soțul lui Eleanor, nu a rămas în istoria Statelor Unite ca un mare iubitor al drepturilor fundamentale, chiar dimpotrivă!) a fost elaborat un text intitulat Declarația Universală a Drepturilor Omului, o rezoluție a Adunării Generale a ONU. În nomenclatorul actelor organizației, rezoluțiile Adunării Generale nu sînt obligatorii pentru state. Spre deosebire de declarațiile naționale, e.g. declarația statului Virginia (1776) sau declarația franceză (1789), care proveneau din societăți burgheze omogene, Declarația Universală era fructul unui compromis între state care ilustrau fractura ideologică din societatea internațională. Pentru realizarea compromisului, prețul plătit a fost ca Declarația să cuprindă cele mai importante valori politice — în limbajul drepturilor omului — ale fiecărui grup.

Sub titlul „drepturile omului”, sinonim cu drepturi fundamentale, Declarația mixa drepturi clasice (dezvoltate pe firul istoric al Magnei Charta), drepturi negative, drepturi pe care oamenii le au împotriva statului, cu alte drepturi, drepturi noi, drepturi pozitive, care obligau statul la prestații sociale, economice și culturale. Unele erau incompatibile cu o structură liberală a statului. De exemplu, dreptul la muncă inserat în Declarația Universală nu putea fi garantat decît acolo unde statul era principalul angajator economic. Adică într-o economie centralizată, de tip socialist.

Imediat după 1948, statele din Occident care erau încă respectate în Adunarea Generală a ONU, au reușit să impună acte obligatorii, tratate internaționale privind drepturile omului. Ele urmau să acopere deficitul Declarației, în termeni de eficacitate juridică. Au fost despărțite drepturile negative (ale democrațiilor liberale) de drepturile pozitive (ale democrațiilor populare) în două tratate distincte, intitulate Pactul privind drepturile civile și politice și Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale. Au fost adoptate în 1966 și au atins numărul de ratificări care făcea posibilă intrarea lor în vigoare abia în 1976. Astăzi reprezintă un succes cantitativ prin numărul semnificativ de ratificări, însă posedă o forță obligatorie mediocră.

Imediat după adoptarea Declarației Universale, statele din Europa Occidentală au tras propriile lor concluzii. Și-au dorit, evident, altceva. Și-au dorit o veritabilă protecție a drepturilor fundamentale, și-au dorit un tratat regional cu forță obligatorie care să le ofere cetățenilor lor sentimentul că s-au angajat pe un drum fără întoarcere al realizării comunității de drept. Exemplul european a fost contagios, în limitele posibilului. Statele de pe continentul american au urmat exemplul european prin Convenția de la San José (1969). Cu excepția Marii Britanii, constituționalismul celorlalte țări europene era precar. Neposedînd garanții judiciare, constituțiile lor nu puteau să fie, așa cum spunea Hans Kelsen, constituții cu adevărat obligatorii. Garanția judiciară, europenii o văzuseră deja lucrînd în Statele Unite, era singura garanție funcțională pentru a atinge și a menține rule of law sau, cum se spunea în versiunea franceză a Statutului Consiliului Europei, preeminența dreptului.

Pentru a atinge obiectivul unui tratat care să mențină în viață șubredele constituții europene, să le împiedice să eșueze la un moment dat, așa cum eșuase Constituția de la Weimar, europenii aveau nevoie de inovații serioase. Două inovații asemănătoare unor injecții cu beton în fundații au fost propuse statelor: o curte a drepturilor omului supranațională, bazată pe un sistem de plîngeri individuale și plîngeri inter-statale (mecanism prea puțin utilizat) și ridicarea dreptului statelor de a-și interpreta în mod autonom obligațiile asumate prin tratat. Acest drept de interpretare a Convenției Europene a devenit monopolul Curții și a contribuit mai tîrziu la unitatea și credibilitatea sistemului de protecție.

Curtea de la Strasbourg nu era făcută să repare nedreptăți locale. Curtea sancționa un eventual eșec al statelor de a aplica Convenția in foro domestico. Cei care cîștigau la Curte erau recompensați cu o sumă modică, numită de tratat „satisfacție echitabilă”, pentru a recunoaște cumva atitudinea lor civică, pentru efortul depus în apărarea drepturilor fundamentale. Însă nu micile sancțiuni pecuniare au fost proiectate ca motor al conformării statelor la Tratat. În proiectul Convenției erau implicate alte două idei. Prima a fost corectă. O masă de plîngeri venite din mai multe sisteme juridice va produce o sumă de decizii judiciare care vor da forme concrete conținuturilor abstracte ale normelor din Convenție. Așadar, ori de cîte ori Convenția utilizează formule delfice, noi vom afla de la judecătorii Curții, de la pitii, dedicate de această dată clarității și preciziei, despre ce este vorba.

Apoi, în mediul internațional al anilor ‘50 circula încă ideea că guvernele își prețuiesc reputația și nu vor accepta ușor să fie condamnate prea des de Curtea Europeană. Că vor face tot ce depinde de ele pentru a-și păstra o bună reputație. Însă această a doua presupoziție implicată în mecanismul european de protecție a fost o nefericită eroare de apreciere. Indiferența statelor față de propria lor reputație s-a exprimat prin lipsa de conformare la decizii. Iar lipsa de conformare a condus la o creștere dramatică a numărului de plîngeri care a sfîrșit prin a sufoca Curtea. Mai întîi a împins-o în derizoriu și ridicol. În timp ce condamna statele pentru durata inadmisibilă a proceselor interne, a ajuns ea însăși la durate inadmisibile. Apoi, ca să supraviețuiască, a inițiat reforme ineficiente care o îndepărtau de scopul inițial. Lărgirea Consiliului Europei a creat state-campion la numărul de plîngeri înregistrate. Federația Rusă, Turcia și România au condus mai mulți ani, în cifre absolute, clasamentele. În cifre ponderate însă, raportat la populație, topul era condus de România.

În acest moment, la Strasbourg lucrurile par să meargă din ce în ce mai rău. Și pentru mine nu ar fi o surpriză dacă Marea Britanie ar părăsi și acest sistem. Opiniile britanicilor despre calitatea ultimelor decizii ale Curții și despre calitatea judecătorilor sînt binecunoscute.

De ce aveam nevoie de rîndurile de mai sus? Aveam nevoie pentru că, în materia drepturilor, regimul juridic din România este subordonat regimului internațional. Cum s-a ajuns aici? Drumul a fost simplu, dar și puțin misterios. Autorii textului care avea să devină, în 1991, după dezbateri parlamentare sumare, Constituția României, erau, fără excepții, în frunte cu Antonie Iorgovan, diletanți, profesori fără publicații de specialitate documentate decent și fără opinii demne de interes. În ciuda acestui fapt, au luat o decizie excelentă. Au decis să transfere în Constituția României un articol din Constituția Spaniei care, la rîndul său, fusese copiat de spanioli din Constituția Portugaliei. Articolul subordona conținutul drepturilor declarate de Constituție unui standard internațional care trimitea în mod expres la Declarația universală, la cele două Pacte ale ONU și la alte tratate speciale privind drepturile omului.

La articolul 20 din Constituția României neconcordanța cu standardul internațional în interpretarea și aplicarea drepturilor constituționale se rezolvă dînd prioritate reglementărilor internaționale. Așadar, protecția internațională este cea care contează. În primul rînd, pentru că este una de ultimă instanță, în al doilea rînd pentru că conținuturile internaționale sînt mult mai bogate și mai dinamice decît cele pe care le stabilesc judecătorii noștri constituționali sau judecătorii noștri de drept comun.

Însă articolul 20 din Constituție a devenit parțial desuet. La revizuirea din 2003 a fost inserată o excepție de la aplicarea standardului internațional: cazul în care Constituția noastră sau legislația conțin dispoziții mai favorabile decît standardul internațional. Apoi, după aderarea României la Convenția Europeană, a devenit clar că nici Declarația Universală, nici Pactele nu mai puteau constitui repere deoarece Convenția oferea referințe mult mai complete.

Strategia dezvoltării protecției drepturilor omului în Europa se baza pe capacitatea statelor de a disemina hotărîrile Curții de la Strasbourg. Hotărîrile urmau să deschidă ochii cetățenilor și să-i sprijine pe judecători să descopere metoda democratică a determinării conținutului drepturilor și să claseze ambiguitățile care au fost depășite.

Dacă deciziile Curții produc un interes atît de limitat la noi, este ușor să constați că protecția oferită de sistemul european își pierde treptat valoarea de circulație, că drepturile se vor odihni în Constituții, iar excepțiile vor fi scoase la muncă. Unii vor simți că respiră deja aerul fundăturii.

Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția aprilie 2021