Coliziunea civilizațiilor, după 20 de ani și mai tîrziu

Valentin Constantin

În vara anului 1993, revista Foreign Affairs publica un text care a reprezentat un veritabil combustibil pentru comentatorii relațiilor internaționale. Titlul articolului era The Clash of Civilisations? (în continuare The Clash). Articolul a fost urmat inevitabil de un volum care îi conserva titlul, apărut în anul 1996[1]. La fel s-a întîmplat în epocă cu un articol al unui alt profesor de științe politice, devenit ulterior celebru, Francis Fukuyama. Articolul lui Fukuyama apăruse cu cîțiva ani mai înainte, în vara lui 1989, într-o altă revistă importantă de relații internaționale din Statele Unite, The National Interest, și se numea Sfîrșitul istoriei?. Și în acest caz, după succesul mondial al articolului, a urmat în 1992 un volum[2]. Ați observat că titlul ambelor articole are la sfîrșit semnul interogației. El indică intenția de a plasa discursul în aripa quasiludică a studiilor academice, în zona scepticismului senin.

Foreign Affairs l-a omagiat pe Samuel Huntington la 20 de ani după apariția articolului publicînd o antologie de texte, printre care figurează și un răspuns al autorului adresat criticilor săi. La data apariției articolului, Samuel Huntington era o voce cît se poate de credibilă în domeniul său. Se reîntorsese la catedra de la Harvard și avusese deja o poziție importantă în administrația americană. A îndeplinit funcția de coordonator al planificării strategice în Consiliul Național de Securitate pe vremea lui Jimmy Carter[3]. A creat la Harvard un institut prestigios, Olin Institute for Strategic Studies, și mulți îl considerau cel mai influent specialist în științele politice din a doua jumătate a secolului XX. Cineva spunea despre el că „nu era o minte satisfăcută să ofere răspunsuri perfecte la întrebări meschine”[4]. Reprezintă The Clash o tentativă în direcția opusă, tentativa de a oferi răspunsuri imperfecte, dar puternice, la mari întrebări ignorate? Dacă anul 1989 a apărut pe scena istoriei neacompaniat de nimic, în orice caz neînsoțit de nici o predicție, nici măcar de predicțiile străluciților profesori de relații internaționale care populau universitățile americane, se pare că nici Samuel Huntington și nici Fukuyama nu doreau ca de acum înainte viitorul politic al lumii să ne mai ia prin surprindere.

Avem nevoie de profeții decente și nu de inventarul de idei din Diogene Laertius. Așadar, profesorii credeau la începutul anilor ‘90 că domeniul relațiilor internaționale are nevoie de o reabilitare după eșecul de a prevedea sfîrșitul Războiului Rece și că cea mai bună strategie era să întîmpine viitorul de pe cele mai avansate avanposturi. Cred că articolul lui Huntington din 1993 interesează astăzi în partea care descrie, fiind destul de plat în cea care prescrie. În prima parte ne spune că civilizațiile sunt tot mai conștiente de identitatea lor, iar conflictul dintre civilizații va suplini conflictul ideologic ca formă dominantă global. Că noile relații internaționale vor deveni un joc în care civilizațiile non-Occidentale vor avea, în sfîrșit, roluri. Conflictele între grupurile diferitelor civilizații vor fi mai frecvente decît conflictele dintre grupurile aceleiași civilizații. Primele vor fi mult mai violente decît secundele. Axa primordială a politicii mondiale va fi cea între ”The West and the Rest”. În fine, în viitorul imediat conflictul va fi între Occident și diverse state Islamic-Confucianiste.

Samuel Huntington ne invită să acceptăm ipotezele sale descriptive ca plauzibile și să-l urmăm pe terenul soluțiilor menite să conserve civilizația Occidentului. În ce mă privește, nu eram foarte convins nici de partea descriptivă, pentru că ar fi însemnat să renunț la cîteva lucruri, de exemplu, la aquis-ul că războaiele civile sînt mult mai violente decît războaiele externe.

Însă în zona lui ”ce-i de făcut?” mi s-a părut că susținerea imaginației, de care autorul se părea că se bucură din plin în partea descriptivă, a slăbit. Și parcă a slăbit și susținerea stilului. Ce spune de fapt Huntington în partea în care oferă soluții? De exemplu, ne spune că ”trebuie ca Occidentul să mențină puterea economică și puterea militară necesare pentru a-și proteja interesele în raport cu alte civilizații”. Ne mai spune că în viitor ”nu va exista o civilizație universală, ci o lume a civilizațiilor diferite, în care fiecare va trebui să învețe să coexiste cu celălalt”. Cred că se observă din aceste două exemple că remediile nu sunt la fel de interesante ca ipotezele care le-au provocat. Cred că în coliziunea civilizațiilor ipoteza privind vitalitatea civilizațiilor și ipoteza privind coliziunea lor inevitabilă trebuie privite separat.

Există, fără îndoială, mai multe civilizații. Huntington ne informează că în A Study of History, Arnold Toynbee a identificat 21 de civilizații majore, din care în lumea noastră au supraviețuit șase. Huntington crede în 7 sau 8 civilizații majore contemporane: ”Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slav-Ortodoxă, Latino-Americană și, posibil, civilizația Africană”[5]. Lista e desigur discutabilă, însă o discuție ar fi prea lungă și oarecum de sine stătătoare. Ce este de spus aici: autorul notează identități indiscutabile și dă suficiente exemple în legătură cu limitele proceselor de ”occidentalizare”, cu influențele limitate ale proceselor de modernizare și vorbește despre fenomenul ”de desecularizare a lumii, un fapt social dominant al vieții de la sfîrșitul secolului XX”, despre ”revanșa lui Dumnezeu”.

Nu cred că este o problemă în a se ajunge la un acord asupra trăsăturilor care marchează o civilizație sau asupra factorilor de coeziune. Problema este cum ar putea intra civilizațiile de pe lista lui Huntington în coliziune. Pentru mine este clar că majoritatea civilizațiilor din lista sa nu pot intra în coliziune nici în versiuni binare, nici sub forma alianțelor. Dacă ne imaginăm că pe scena internațională civilizațiile au înlocuit deja statele, ne putem imagina în viitorul apropiat și un conflict între Rusia slav-ortodoxă și China confucianistă sau între Statele Unite, port-drapelul Occidentului, și China. Sau între Japonia budistă și China confucianistă. Însă majoritatea coliziunilor imaginabile nu par probabile și nici măcar posibile.

După 9/11 mai mulți experți au recunoscut că Samuel Huntington avea dreptate cînd anunța lupta civilizației Islamului cu Occidentul.[6]

Mă îndoiesc că în 9/11, sau chiar în acest moment, Islamul reprezintă o civilizație ridicată la arme. Islamul este o sumă de state măcinate de rivalități. Islamul nu va reprezenta prea curînd unitatea de decizie care să-i permită să devină o civilizație combativă. Al-Qaeda, ca organizație transnațională, coaliza facțiuni politice din cîteva state islamice. Nu era însă reprezentativă pentru civilizația Islamică.

Teza cea mai vulnerabilă în discursul lui Samuel Huntington privind probabilitatea conflictului direct între civilizații se baza pe presupoziția diminuării rolului statului în relațiile internaționale. Această teză era deja la modă în teoria relațiilor internaționale din deceniile 8 și 9 ale secolului trecut. Ipoteza diminuării rolului statului se baza pe creșterea rolului firmelor multinaționale și al organizațiilor inter-guvernamentale în economia politică internațională. Pe faptul că nu statele decideau ”ce se produce, unde și de către cine” și că nu statele decideau ”cine obține acces la credit, cine cîștigă și cine pierde în cazinourile finanțelor internaționale”.[7]

Însă aceste fenomene, asociate uneori globalizării, nu au diminuat semnificativ rolul statului în realațiile internaționale. De exemplu, o organizație inter-guvernamentală, Organizația Mondială a Sănătății, a ieșit din pandemie destul de șifonată, iar firmele de medicamente multinaționale au avut nevoie de o infuzie financiară masivă din partea statelor pentru a produce vaccinuri performante.

Criticii lui Huntington au subliniat că presupoziția era greșită: ”civilizațiile nu controlează statele, statele controlează civilizațiile”, spunea Fouad Ajami[8]. În articolul său de răspuns publicat în numărul aniversar Huntington dă o replică criticilor și invocă insistent în sprijinul său pe Thomas Kuhn și celebra idee că ”o teorie trebuie să pară mai bună decît competitorii ei, dar nu este nevoie, de fapt nu este niciodată, să explice toate faptele cu care ar putea fi confruntată”. Mai invocă în sprijinul său o serie lungă de evenimente internaționale.[9]

La data la care era reprodusă, ideea lui Kuhn era deja un loc comun plăcut amenajat în proximitatea căruia ne simțim în siguranță. Însă evenimentele din lunga listă sînt, în cel mai bun caz, evazive. Ce importanță are pentru coliziunea civilizațiilor faptul că la Conferința de la Viena privind drepturile omului o coaliție de state islamice și confucianiste au respins universalismul occidental al drepturilor omului? Reprezintă oare o noutate faptul că versiunea noastră a drepturilor omului, cea din Declarația Națiunilor Unite din 1948, nu a funcționat niciodată într-o lungă serie de state? Sau, există vreun interes pentru coliziunea civilizațiilor în faptul că în China se testau arme nucleare ”în ciuda protestelor viguroase ale Statelor Unite”?

Poziția lui Huntington pare să aibă o bază solidă în primele propoziții ale textului său: ”Cînd oamenii gîndesc în mod serios, gîndesc abstract; ei evocă imagini simplificate ale realității numite concepte, teorii, modele, paradigme”. Însă, la Huntington, paradigmele nu sînt doar indispensabile schimbului robust de idei, ci creează și o zonă tampon între idei și eventualii lor contestatari. Cu cît nivelul este mai abstract, el devine și mai înalt, iar atingerea săgeților adversarilor devine mai sporadică și mai blîndă. Cînd spune despre coliziunea civilizațiilor că înlocuiește Războiul Rece ”ca fenomen central al politicii globale” și că paradigma civilizațională ne ajută să înțelegem totul mai bine, Huntington e greu de contrazis. Pentru că un conflict pentru schimbarea balanței de putere între o super-putere aflată în aparent declin și o mare putere în ascensiune, ale cărei ambiții devin tot mai limpezi, poate fi descris și ca un prim conflict modern între civilizații. Care este în fond diferența între ascensiunea unei mari puteri în relațiile internaționale și schimbarea poziției sale de la semi-periferie la centru și expansiunea unei civilizații?

În acest moment, sarcinile civilizației Occidentale nu sînt plasate la nivelul abstract la care le-a așezat în 1993 Huntington. Poate că Occidentul trebuie să demonstreze că un model de dezvoltare economică bazat pe consumerism, dar controlat de stat, este mai puțin flexibil și mai puțin performant decît modelul economico-politic liberal. Sau să convingă că o societate care crede în valori confucianiste, cum ar fi ierarhia socială, este mai puțin performantă decît o societate care face eforturi să-și niveleze valorile, cum spunea cineva, o societate orientată spre ”negarhie.”[10]


[1] V. Samuel Huntington, The Clash of Civilizati-ons and the Remaking of World Order, Simon&Schuster, 1996.
[2] V. Francis Fukuyama, The End of History and The Last Man, ed. The Free Press (Macmillan), New York, 1992.
[3] V. ZbigniewBrzezinski, The Clash of Civilazation? The Debate: 20th Anniversary Edition, (în continuare, The Debate), Foreign Affairs, 2013, p. 86.
[4] V. Stephen Peter Rosen, A Powerful, Inductive Mind, (2009), în The Debate, cit. p. 81.
[5] Samuel Huntington, The Clash, cit., p. 5.
[6] V. Richard K. Betts, Three Visions Revisited, (2010), în The Debate, cit., p. 74.
[7] Susan Strange, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, ed. Trei, București, 2002, p. 93.
[8] Fouad Ajami, The Summoning (1993), The Debate, cit., p. 29.
[9] Samuel Huntington, If Not Civilization, What? – Paradigms of the Post-Cold War World (1993), The Debate, cit., pp. 58-68.
[10] V., inter alia, Rana Mitter, The World China Wants– How Power Will – and Won’t – Reshape Chinese Ambitions, Foreign Affairs, January/February, 2021, p. 165


Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția martie 2021