Au droit, citoyens! 50 de bătălii (judiciare) pentru mediu în 50 de ani

Mircea Duțu

Am crezut întotdeauna că dreptul e o forță. Astăzi credem mai mult ca oricând și fără nicio îndoială! Grație acțiunii judecătorilor el a putut să se manifeste nu numai ca o veritabilă forță, ci și ca un important vector de inovare a societății; iar aceste calități, însoțite de o dinamică aparte, au făcut ca dreptul mediului să se impună în numai o jumătate de secol, deopotrivă, în planul reglementărilor concrete, pătrunzând în constituții, luând formă de coduri și generând legislații specifice și în cel al jurisprudenței și reflecției juridice. Cu o atare mărturisire de credință, două personalități ale vieții (publice) juridice franceze, înainte de toate avocați pentru ecologie, Corinne Lepage și Christian Huglo, ne prezintă în paginile recentei lor lucrări, Nos batailles pour l’environnement: 50 procès – 50 ans de combats (Actes Sud, Paris, 2021), liniile definitorii ale acțiunii duse de o jumătate de veac în „pretoriul verde”, cu succesele obținute, obstacolele întâmpinate și mai ales speranțele pe care și le pun în victoria finală a contenciosului ecologic.

Cele 50 de cauze prezentate în termenii demersului juridic concret, conținutului ideatic și mesajului public aferent ne arată cum, grație acțiunii judecătorului, ingeniozității avocaților, implicării competente a specialiștilor – experți veniți în ajutorul justiției de mediu –, și toate sub impulsul direct și determinat al reprezentanților societății civile, au reușit să pună definitiv dreptul în serviciul naturii, al cadrului de viață și, cu dinamismul imprimat și prin implicațiile inovațiilor provocate, să producă o veritabilă „revoluție juridică”.

1. Dar pentru o perspectivă cât mai completă asupra problematicii și provocărilor lucrării și ca o premisă a particularităților și interesului pe care îl pot suscita concluziile sale, câteva cuvinte despre cei doi autori.

Corinne Lepage, avocat din 1975, a predat probleme juridice de mediu la Institutul de Studii Politice din Paris (1978–2011). A fost ministrul francez al mediului între 1995–1997 și eurodeputat în legislatura 2009–2014. Autor a circa 500 de articole și 30 de lucrări, prezidează, în prezent, mai multe asociații naționale și internaționale, printre care Les Amis de la Déclaration universelle des droit de l’humanité. Președinte al Comitetului de experți care a redactat, la cererea președintelui Franței, în 2015, în pregătirea COP-21 de la Paris, Declarația universală a drepturilor umanității, transmisă ONU, ca document oficial și în speranța proclamării sale.

La rândul său, Christian Huglo activează ca avocat din 1968, și a susținut cursuri de drept al mediului la universități din Metz și Paris, apoi la Institutul Construcției și Urbanismului (CNAM). În 1992 a fondat și coordonează Juris-Classeur Environnement. Autor a peste 300 de articole și studii pe tematici de drept al mediului, a publicat recent două notabile lucrări de dreptul climei (Le contentieux climatique: une révolution judiciaire mondiale, Bruylant, 2018; Méthodologie de l’étude d’impact climatique: droits européen, français et anglo-saxon, Bruylant, 2020). Cele două cabinete de avocatură s-au reunit în 1978 pentru a constitui Societatea Huglo Lepage Associés Conseil, specializată pe probleme juridice de mediu.

2. Dacă acum 50 de ani practic nu exista, astăzi dreptul mediului a devenit o ramură de drept majoră și o disciplină științifică matură. La nivel național francez el figurează, din anul 2000, într-un Cod cu peste 700 de articole de natură legislativă (și cel puțin tot atâtea de ordin reglementar) și într-o cartă constituțională (după 2004). S-a construit treptat, rapid și ferm, ajungând să se întemeieze pe solide tehnici juridice, fie că e vorba de obligația de a efectua un studiu de impact în amonte de un proiect, de un sistem de responsabilitate bazat pe principiul poluatorul-plătește ori, de asemenea, pe stabilirea unui regim de reparare a daunei ecologice figurând deja în art. 1243 și următoarele din Codul civil napoleonian. Aceste tehnici fac apel la o serie de instrumente juridice, precum: planificarea, concertarea, autorizarea administrativă etc. Și toate acestea sub spectrul a trei mari evidențe: o emergență laborioasă, de multe ori sub impulsul evenimentelor și crizelor ecologice, departe de a fi întotdeauna aplicat în mod serios și eficient, și, în fine, în mod paradoxal faptul de a face obiectul unor regrese devenite cu atât mai semnificative cu cât crizele cu repetiție legate de probleme de mediu apar ca pretext al acestui recul: de exemplu, suprimarea anchetelor publice în materie, invocându-se constrângerile generate de pandemia Covid-19!

Sunt argumente la care s-ar putea adăuga multe altele care au determinat pe cei doi autori să ne relateze, în mod cât mai viu posibil, condițiile în care marile principii ale dreptului mediului au fost consacrate progresiv, și aceasta foarte larg, grație proceselor judiciare care, adesea, au precedat deciziile și actele legislative. Ca martori și actori ai creării permanente în acest fel a dreptului mediului timp de cinci decenii, C. Lepage și Ch. Huglo doresc să împărtășească prin paginile cărții de față experiența lor, cu succesele  și eșecurile sale: „înțelegerea noastră a funcționării sistemului juridic, judiciar și societal în care evoluăm, în scopul ca această mărturie să servească cât mai bine interesului general”. Totodată, și cel puțin tot la fel de important, cartea ne oferă o scurtă istorie a nașterii, evoluției și tendințelor contenciosului de mediu, surprinzând, în acest context, ivirea procesului climatic și perspectivele afirmării sale.

3. Rămânând în sfera considerațiilor generale, într-o viziune sincronică acum 40-50 de ani chestiunile relative la mediu priveau aproape exclusiv poluări locale, adeseori reversibile și subiecte ținând de „calitatea vieții”; dreptul mediului era, la rându-i, cel al poluărilor și protecției naturii, așadar, unul al mediilor și viului, ori al peisajului. Peste o jumătate de secol el s-a transformat  profund, în fundamentale sale, mai întâi prin faptul emergenței principiilor fundamentale (principiul precauției, prevenirii, poluatorul-plătește, participării…), iar apoi prin existența a numeroase texte, de origine internațională, unional-europeană, națională ori chiar, rareori, locală, destinate a încadra activitățile economice. Autorii vorbesc chiar de transformarea în natura sa într-un dublu sens. Pe de o parte, chestiunea sanitară se întrepătrunde total cu problemele de mediu: în mod sugestiv, și cu titlu de exemplu, comisia Parlamentului European aferentă materiei este cea de mediu, sănătate publică și securitate alimentară! Afirmarea noului concept integrator, de o singură sănătate: a omului, a animalului și a ecosistemului reprezintă o altă ilustrare a acestei tendințe. Pe de altă parte, dreptul mediului și-a dezvoltat ramificațiile în alte domenii ale dreptului: energie, transport, urbanism, agricultură, produse industriale și moduri de producție, dreptul solurilor etc. Practic niciun domeniu nu scapă astăzi provocării ecologice, adevăratul subiect constituindu-l ordinea de priorități!

În planul realităților, acumularea catastrofelor, deopotrivă climatice, sanitare ori amenințarea biodiversității a generat o stare de impas, un sentiment de neputință și senzația de a fi ajuns pe marginea prăpastiei, de clamare a urgenței ecologice și de cronicizare a inacțiunii generale. Transformarea necesară și, deci, așteptată nu se întrevede în linii și contururi clare, și cu atât mai puțin în termeni concreți. Astfel, în fața celor al căror interes este evident de a menține, cât mai lung timp posibil, un sistem care îi favorizează necondiționat și care, prin aceasta, ajung să formuleze propuneri al căror singur obiectiv este de a nu înceta a amâna mereu transformările devenite, totuși, vitale, tentația de a ceda la business as usual e mare. La aceasta se adaugă totala incoerență a politicilor publice, naționale și internaționale, care în discursul lor invocă urgența, dar care, în realitate, nu fac nimic sau foarte puțin ori chiar merg în recul, după circumstanțele concrete.

4. Cauzele de mediu sunt repartizate în timp și prezentate în volum în cele trei părți/perioade astfel componente: prima, stabilirea instrumentelor dreptului (1970–1995), cea de a doua, în fața multinaționalelor și a autorităților (1995–2015) și, în fine, cea de-a treia, definită sugestiv „procesele de mâine au început ieri”. În anexă este preluat textul de soft law al „Declarației universale a drepturilor umanității”.

Atunci când s-au declanșat marile procese de mediu în anii 1970 nu exista propriu-zis un „drept al mediului”, ceea ce a presupus să se inventeze, rămânând însă în limitele a ceea ce era posibil. Și aceasta utilizând dreptul comun atât pe plan procedural, cât și în cel al regulilor de fond. O atare abordare s-a dovedit a fi garanția însăși a aplicării dreptului, deopotrivă resurselor naturale și indivizilor. Ca urmare, într-un fel de răspuns „în autoapărare”, statele și industriile au căutat să creeze un drept derogatoriu care să le fie în mod special favorabil și să permită a polua și a degrada fără ca judecătorul să se poată opune. Totuși, unul din răspunsurile aduse de jurisprudență, care s-a dovedit salutar, a constat în emergența principiilor generale proprii dreptului mediului, cu un pronunțat caracter protector, rezultate adesea din dreptul naturii ori din traducerea ideii de interes general și care, în mod progresiv, au devenit dispoziții legislative, chiar constituționale.

Din această perspectivă, prima victimă a poluării a fost marea, în cadrul primei cauze de profil Corsica v. Montedison (1972–1985). Este considerat unul dintre cele mai importante procese pentru crearea și dezvoltarea dreptului mediului, o cauză fondatoare în plan juridic și deosebit de marcantă la nivel politic, prin sublinierea necesității de reglementare și reacție juridică adecvată. Faptele imputate au constat în deversări toxice în largul capului corsican. Mai exact, societatea italiană de produse chimice Montecatini Edison (Montedison) a creat pe coasta toscană o uzină de fabricat titan, valorificând un mineral importat din Australia și care implica o deversare zilnică de circa 3000 t de deșeuri compuse din acid sulfuric, metale, oxid de fier, deosebit de toxice. După protestul colectivităților riverane, Montedison a mutat locul deversărilor în marea internațională (liberă), ceea ce a atras acțiuni de denunțare publică din partea pescarilor, acuze diplomatice între Franța și Italia, care s-au dovedit însă neputincioase în rezolvarea cazului. În aceste condiții, din inițiativa asociațiilor ecologiste din Corsica s-a introdus plângerea împotriva Italiei pentru poluarea mării, iar procesul s-a derulat la Livorno între 4 și 27 aprilie 1974; președintele societății găsite vinovate a fost condamnat la închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (în baza legii italiene din 14 iulie 1965 care prevedea răspunderea penală pentru atingeri aduse vieții și conservării resurselor piscicole, chiar dacă faptele fuseseră comise în marea internațională). Parlamentul italian a amnistiat imediat vinovații, dar avertismentul penal fusese lansat și receptat ca atare! Această cauză e considerată de avocații reclamanților de atunci și autorii cărții de față drept majoră dintr-un triplu punct de vedere: a pus capăt mitului mării concepute ca o pubelă industrială, recunoscându-se clar competența judecătorului național pentru atingerile aduse mediului în marea internațională; a marcat apariția recunoașterii daunei ecologice în prima sa versiune și a reprezentat una din sursele și porțile de intrare ale dreptului comunitar al mediului.

Dintre cauzele de mediu relevante aferente perioadei mai pot fi menționate: din categoria poluărilor marine, cea privind deversarea în Sena a nămolurilor industriale galbene și roșii, cea a tioxidului, mareei negre a petrolierului Amoco Cadiz, urmată de seria poluărilor chimice ale apelor fluviale care nu cunosc frontiere (ca, de pildă, procesul colectivităților olandeze contra minelor de potasiu din Alsacia, cel al poluării Rinului de uzina Sandoz…) de acțiunile judiciare intentate nuclearului sau cele vizând marile lucrări de infrastructură.

5. Cea de-a doua perioadă avută în vedere de autori, începută în 1995, s-a caracterizat prin gravitatea crescută a amenințărilor legate de degradarea resurselor naturale și a echilibrului climatic, precum și prin acțiunea organizațiilor multinaționale și marile lobby-uri pentru stabilirea sau consolidarea unui sistem juridic destinat să îndepărteze orice răspundere din partea lor în materie. Prima și poate emblematica confruntare judiciară aferentă răstimpului și problematicii sale caracterizate este Erika și poluarea cu petrol, cu două dimensiuni de manifestare: națională (cum o mare transnațională franceză a făcut față cheltuielilor primei reparații masive a prejudiciului ecologic) și comunitară (în ce mod întoarcerea la dreptul comun cu legislația privind deșeurile pune capăt „micilor aranjamente” ale lumii maritime). În fapt, la 11 decembrie 1999, nava-cisternă Erika, arborând pavilion maltez și transportând 60.000 t de țiței a cunoscut o cădere a structurii, iar în ziua următoare a eșuat în zona economică exclusivă a Franței, în apropierea coastelor bretone, poluând masiv apele marine. O urmărire juridică s-a declanșat împotriva comandantului petrolierului pentru infracțiunile de punere în pericol a altuia și de poluare. Construită în 1975, Erika aparținea unui armator societate înmatriculată în Malta care  încredințase sarcinile legate de activitatea comercială unei societăți internaționale înmatriculate în Bahamas. La rândul său, societatea Total încheiase cu două filiale ale sale contracte de vânzare la livrare a țițeiului. Dosarul a fost deosebit de complex și a generat un contencios anevoios, cu aplicarea de proceduri diverse, dar cu urmări juridice semnificative. Hotărârea finală din 25 septembrie 2012 a camerei penale a Curții de Casație a Franței, întrunită în plenul său, reținea competența sa de a statua atât asupra acțiunii publice, cât și a celei civile, în pofida faptului că accidentul se produsese în zona economică și nu în apele teritoriale franceze, considerând că mai multe dispoziții ale Convenției ONU privind dreptul mării (1982) privind protecția și prezervarea mediului marin justificau exercitarea de către Franța a competenței sale jurisdicționale pentru a sancționa deversările involuntare de hidrocarburi în această zonă, de către o navă străină. Se confirma și răspunderea penală a diferiților protagoniști așa cum stabiliseră instanțele anterioare. Referitor la latura civilă, instanța de casare a reținut răspunderea ansamblului intervenientelor în actul de transport și în special cea a societății Total (societatea-mamă). În fine, s-a confirmat repararea „prejudiciului ecologic pur” făcând ca noțiunea respectivă să intre astfel definitiv în dreptul francez, iar ulterior să fie recunoscută și în plan legislativ.

Ca o concluzie, prin jurisprudența astfel creată s-au tranșat trei probleme: cea a responsabilității societății Total, în sensul răspunderii societății-mamă cu filiale cvasifictive, a reparării prejudiciului ecologic („pur”) și, respectiv, cea a aplicabilității legislației privind deșeurile poluării mărilor prin hidrocarburi. Celelalte cauze judiciare prezentate în lucrare la acest capitol privesc problematicile organismelor modificate genetic, energiilor fosile și minelor ori a marilor infrastructuri.

6. Așa cum constată și cei doi autori, perioada cuprinsă între 1995 și până azi relevă mișcări foarte contradictorii, dar cel mai important rămânând faptul unui succes jurisprudențial sporit, în pofida insistențelor și creșterii presiunilor din partea cercurilor poluatoare. Din păcate, chiar și într-un asemenea context, unele sectoare, în special cel al energiei, au rămas în afara acestui „progresism jurisprudențial” din varii motive, dar evoluțiile majore în materia schimbării climatice au generat deja un contencios ecoclimatic și anunță intensificarea procesului. Justiția climatică și cea sanitară s-au impus deja în agenda judiciară și se așteaptă cea a biodiversității.

7. Cartea celor doi distinși juriști de mediu reprezintă, deopotrivă, un bilanț al parcursului de până acum al contenciosului ecologic și de evaluare a perspectivelor de dezvoltare a lui în noile condiții, naturale și politico-juridice. Ar fi vorba în concepția lor de a formula un răspuns mișcării așa-zisei „justiții climatice” la care se adaugă de acum înainte și cea sanitară, înainte de a se ajunge la una a justiției pentru natură. Pentru aceasta e nevoie, înainte de toate, de îndeplinirea anumitor condiții, în special menținerea unei justiții independente, calificate și dotată cu mijloace suficiente. Există astăzi două mari orientări în contenciosul de sorginte ecologică: pe de o parte, cauzele care vizează adaptarea la schimbarea climatică ori atenuarea sa și, pe de alta, cele aferente apărării contra atingerilor aduse sănătății legate de practicile contrare protecției mediului.

De la începutul anilor 2000 efectele dereglărilor climatice se resimt tot mai frecvent și mai intens; în același timp, gravitatea daunelor suportate de biodiversitate și creșterea patologiilor a căror imputație ecologică era posibilă, chiar probabilă, s-au manifestat în amploarea lor. Procesele declanșate în acest context, unele deja soluționate, cu hotărâri intrate sub puterea lucrului judecat, altele încă în curs, anunță ori constituie „primele procese de mâine” și, din această perspectivă, în paginile cărții sunt evocate evoluţiile ce s-au produs în domeniul justiției climatice, în cel al justiției sanitare și premisele unei justiții pentru natură.

Trei dosare-far anunță ceea ce se denumește astăzi „justiția climatică” care se impune în Franța prin procesele-etalon Grande-Synthe și „l’Affaire du siècle”: dosarul semnalului ori eroziunii coastei, cel al furtunii Xynthia ori al aleșilor locali în fața responsabilităților lor și dosarul malurilor Senei ori stop mașini! Desigur, fenomenul este în plină expansiune în Franța, Europa și în lume. În ianuarie, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu anunța existența a circa 1500 de procese climatice aflate pe rol în întreaga lume, iar decizia Curții Constituționale a Germaniei din 29 aprilie 2021 dădea un nou impuls major în materie.

O întrebare majoră ridicată de cei doi autori este aceea dacă o justiție sanitară e posibilă și încep răspunsul cu constatarea că, dacă cea climatică nu e simplu să fie aplicată, referitor la respectiva ea este mult mai aleatorie. Ca atare, cel puțin două chestiuni fac deosebit de dificilă ajungerea la proces. Prima se referă la absența unei justiții internaționale în domeniul sănătății mediului, situație care, la fel ca în toate subiectele transfrontiere, precum poluarea, limitează în mod considerabil posibilitățile. Secunda, și mai preocupantă, este cea a sarcinii probei pusă pe seama victimelor, fiind deosebit de dificil de dovedit că o anumită patologie e cauzată de un anumit produs ori de tehnologie. Desigur, sistemul conceput prin contribuția determinantă a lumii industriale, preocupată de faptul de a nu fi obligată să răspundă pentru a suporta consecințele negative și toxice ale produselor puse pe piață, nu oferă răspunsuri suficiente și adecvate. Cu toate acestea, puțin cât de puțin se înregistrează progrese, grație mai ales mobilizării societății civile, susținută adesea de colectivitățile locale. Multiplicarea acțiunilor în justiție în diferite țări, asemănarea până la identitate a situațiilor generatoare, exigențele de adaptabilitate a reglementărilor  și moștenirea juridică cu multe convergențe conduc la soluții asemănătoare și constituirea unui trend internațional în materie. Prin faptul mondializării, aceleași produse toxice sunt utilizate în lumea întreagă, provoacă practici asemănătoare și impun reacții juridico-judiciare comparabile. Așa se explică de ce dosarul glifosatului și al produselor pentru care el constituie principiul activ a dat naștere la numeroase procese în întreaga lume, ale căror rezultate jurisprudențiale sunt progresiv utilizate de către diferitele victime ale acestor produse. În special procesele californiene (care au dat naștere publicării Monsanto Papers) joacă un rol central, fără deosebire, prin rezonanța lor mediatică și informațiile prețioase furnizate în privința comportamentului Monsanto, presiunilor sale asupra autorităților publice, manipulării oamenilor de știință și cunoștinței pe care o avea firma, încă din anii 1980, asupra periculozității acestui produs.

8. Concluziile lucrării sunt formulate în consonanță cu faptul că într-un domeniu așa de evolutiv și ele sunt în plină mișcare. Născut la debutul anilor 1970, dreptul mediului era la origine un drept foarte tehnic legat de protecția naturii versus cadrul de viață și a luptei contra poluărilor locale reversibile. El a devenit astăzi centrul dreptului de supraviețuire a umanității. În spiritul celor cinci decenii de acțiune la bara verde a justiției ecologice în toate ipostazele sale, cei doi specialiști francezi își exprimă speranța și pe mai departe că dreptul reprezintă principalul levier de acțiune al societății civile, în special pentru relantizarea proceselor distructive ale echilibrelor ecologice, în frunte cu cel ecoclimatic și adaptarea societății la noile condiții de mediu.

Declinat în noi dimensiuni, precum cele ale protecției climei, conservării biodiversității ori prezervării sănătății integrate (a omului, a animalului și a ecosistemului), dreptul mediului devine unul global, deopotrivă al generațiilor prezente și al celor viitoare, menit să asigure devenirea durabilă a societății umane pe o planetă tot mai încercată.

9. Mărturisesc că, luând ca model și inspirat de o lucrare anterioară a lui Christian Huglo, unul din autorii volumului de față, Avocats pour l’environnement: Mes grandes batailles judiciaires, apărută în 2013 (Editura LexisNexis), am încercat în urmă cu câțiva ani să întreprind un demers publicistic asemănător, respectiv să cuprind între coperțile unei cărți principalele procese de mediu în care am fost implicat sau de care am luat cunoștință de-a lungul timpului în țara noastră. Încă de la finele anilor 1990 și până mai recent am pledat sau consiliat în cauze având ca obiect protecția mediului, dar niciodată soluția dată și motivată de instanță nu s-a încadrat total literei specifice reglementărilor în domeniu și mai ales spiritului acestei noi discipline. Am consultat atunci culegerile de jurisprudență în speranța identificării spre prezentare a altor cazuri, chiar dacă, în acest mod, impactul publicistico-juridic nu mai era același, dar măcar aduceau în atenție probleme practice de interes ale domeniului rămas până acum în zona inertă a prezentării seci, teoretice, chiar superficiale. Din păcate, în zadar, același rezultat! În absența efectului de exemplaritate și de antrenament, chiar cu notele-comentarii aferente, am considerat că nu se cuvine purces la o atare lucrare și am mai lăsat timpul să lucreze!

Cu această amărăciune personală, dar sub influența optimistă a operei judiciar-publicistice reușite a celor doi confrați francezi am considerat că merită să fac să apară considerațiile de mai sus. Și încheiem cu titlul mobilizator al concluziilor finale ale cărții… Au droit, citoyens!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Președintele Grupului de Cercetări Științifice Interdisciplinare privind Clima – LexClima
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române