Vremea așteptărilor exagerate

Valentin Constantin

Faptul brut este următorul: la apariția primului vaccin autorizat, Pfizer BionTech, statele au fost obligate să stabilească prioritățile. Franța și Germania, dar și alte state occidentale, au decis că cei mai vulnerabili trebuie să aibă prioritate. Iar cei mai vulnerabili erau vârstnicii și bolnavii cronici, în special cei aflați în case de îngrijire. Abia după aceștia urmau medicii și personalul sanitar. România, Ungaria, Polonia (probabil și alții) au decis că prioritatea trebuie acordată membrilor corpului sanitar. Cei vulnerabili au fost plasați, ca prioritate, în categoria imediat următoare.

La noi, chiar și această ordine de prioritate, ca și multe alte chestiuni publice, a luat forma „chestiunii de principiu”. A apărut o nouă serie de priorități ad-hoc care i-a despărțit pe români. Pe rînd și totuși într-un ritm susținut, aproape toți românii au devenit esențiali. Nu vreau să pătrund în fondul inefabil al profesiilor esențiale, sau în cel al persoanelor esențiale pentru societate. Esențialitatea românilor nu a fost, deocamdată, codificată. De exemplu, a fost omisă din Constituție și nu a fost prevăzută în legi, ordonanțe, coduri deontologice etc. Prin urmare, dacă este esențial și cît de esențial este un român, aceste aspecte de fapt rămîn reflexe ale raporturilor de putere. Așadar, ce rost ar avea să discut justa așezare a românilor în ierarhia job-urilor esențiale sau a pozițiilor esențiale?

Cineva spunea despre unul dintre filozofii mei preferați că „niciodată nu și-a rezervat destul timp în care să spună de ce este interesant ceea ce spune”. Recunosc că mi-am rezervat destul timp ca să îmi explic mie însumi de ce mi se pare interesantă această răsturnare de priorități la estici. Faptul a trecut practic neobservat, nimeni nu a explicat, nimeni nu a cerut explicații. Tot ceea ce am reușit să stabilesc este că, așa cum am spus deja, prioritatea aleasă de estici este legată într-un fel sau altul de raporturile de putere.

Mi-am amintit de o conferință a lui Roland Barthes de la Collège de France, de prin anii ’70, în care insista asupra faptului că trebuie să evităm, pe cît posibil, juisările exercițiului puterii în raporturile profesor-elev, avocat-client, preot-credincios sau, mai ales, medic-pacient. În actuala pandemie, puterea medicilor în raport cu pacienții lor a fost dublată.

Puterea concretă din relația individuală medic-pacient a fost dublată de o putere abstractă, cu mult mai neliniștitoare, a medicilor asupra societății. Medicii au obținut puterea de a reglementa, de a stabili valori și de a prescrie comportamente obligatorii. Pentru rigoare, ar trebui poate precizat că o singură categorie de medici dirijează societatea. A apărut o nouă elită în interiorul profesiei, formată din reprezentanții unei specializări care era pînă acum marginală, epidemiologii. Astăzi, epidemiologii și specialiștii în dezastre îi controlează pe reprezentanții politici ai societăților.

Politicienii noștri, de exemplu, sînt destul de ușor de controlat pentru că au fost deja obișnuiți să fie controlați. Fac mențiunea pentru ca nu cumva cineva să creadă că politicienii i-ar urma pe epidemiologi copleșiți fiind de expertiza acestora din urmă. Politicienii le cunosc trecutul științific și le cunosc poftele politice. Ce este mai ușor decît să transformi un medic reputat într-un parlamentar obscur? Politicienii sînt de fapt preocupați de altceva, de stafiile consecințelor pe care nu le cunosc și vor să plaseze consecințele necunoscute în custodia cuiva.

Bref, nu am pretenția să fi detectat cine știe ce raporturi de putere deghizate, camuflate sau sofisticate. Ele sînt în fond triviale și ușor de observat. Pentru mine este suficient de clar că raportul de putere califică prioritatea stabilită de estici ca pe o alegere, în cel mai bun caz, impură. Nu m-am îndoit nici un moment că decizia adoptată de România poate fi justificată. Am și descoperit trei tipuri de justificări bazate fiecare pe un argument central. În cele ce urmează le voi inventaria.

Primul argument pe care l-am întîlnit a fost cel pe care îl voi numi argumentul esențialist. Personalul sanitar este cel mai important într-o pandemie. Trebuie să aibă prioritate pentru că susține lupta cu pandemia. Să-i protejăm, așadar, pe medici pentru că au salvat vieți și urmează să salveze în continuare. Acest argument nu enunță nimic care să nu pară plauzibil. El este însă destul de șubred.

Pe de-o parte, după o conviețuire de un an cu virusul din Wuhan, nu se înțelege cum ar putea fi afectat semnificativ corpul nostru medical de o întîrziere a vaccinării sale cu, să spunem, 60 de zile. Pe de altă parte, nu putem să nu observăm că vesticii, deși aveau și ei argumentul la îndemînă, l-au desconsiderat.

Al doilea argument avansat la noi este cel căruia îi pot spune argumentul riscului superior. Conform acestui argument, medicii și personalul sanitar au o expunere intensă la virușii aceștia atît de infecțioși. Este clar că prezența riscului superior impune autorităților un răspuns proporțional. Ce înseamnă însă răspuns proporțional? Înseamnă că egalitatea este cea care ajunge să pledeze pentru prioritatea medicilor. Pentru cei mai puțin familiarizați cu modul în care operează egalitatea, am în vedere cele două fațete ale dreptului la nondiscriminare: situațiile analoge impun un tratament egal, situațiile diferite impun un tratament diferit. Este logic ca riscul de contaminare superior să atragă dreptul de a fi vaccinat prioritar.

Iarăși, unii vor repeta că medicii francezi și germani aveau argumentul pe masă. Totuși, nu i-au acordat nici o importanță. S-au gîndit probabil că medicii beneficiază de un arsenal sofisticat de mijloace de prevenție și au un acces nerestricționat, sau măcar prioritar, la medicația recomandată pentru infecția Wuhan, inclusiv la tratamente prin studii clinice.

În fine, ultimul argument pe care l-am auzit este, după părerea mea, argumentul paradoxal. Plasarea medicilor în avangarda celor vaccinați a avut rolul de a oferi un exemplu puternic pentru toți care erau reticenți la vaccinare. Dacă nu ar fi observat acest exemplu decisiv al medicilor și al personalului sanitar, cei vulnerabili, de exemplu, ar fi ezitat să se vaccineze. Acest argument, aparent ingenios și aflat pe șoseaua de centură a plauzibilului mi-a fost expus recent de un medic tînăr, satisfăcut că își făcuse deja “rapelul”. Acest argument îmi este prea simpatic ca să îl mai comentez. Doar atît: cred că vesticilor le-a scăpat.

Nu se poate să nu fi observat că toate argumentele acestea aparțin unei vulgate a utilitarismului. Actelor le sunt aplicate judecăți de valoare bazate pe logică și pe un bun simț de culoare locală. Am observat însă că Jurămîntul lui Hipocrate, pe care medicii îl ascultă în cel mai important moment al carierei lor, indică o veche preferință pentru ideea că unele acte sînt moralmente obligatorii, indiferent de consecințele lor. Acesta ar fi, să spunem, un puseu non-utilitarist.

Atît versiunea clasică (antică) a jurămîntului, cît și versiunea modernă (e.g. cea de la Geneva) folosesc cuvinte mari. Cine depune un astfel de jurămînt primește respectul nostru ca pe un cec în alb. Nu lipsesc din jurămînt „obligația sacră”, „membru al societății cu obligații speciale”, „nobila tradiție” et caeteri ejusdem farinae. Ei bine, tocmai la noblețe m-am împotmolit în reflecțiile mele.

N-am întîlnit nici o reacție publică din partea medicilor după stabilirea priorității românești. Nimeni nu a suspectat situația ca lipsită de eleganță sau, dacă vreți, ca lipsită de noblețe. Poate că nimeni nu crede că este important să se mai cultive aceste calități.

Dacă sunteți de acord că civilizație înseamnă, între altele, așa cum spunea cineva, „să extinzi definiția cruzimii” sau să accepți că protectorii nu trebuie să intre în competiție cu cei pe care au obligația să-i protejeze, nu puteți fi prea ușor convinși de argumentele raționale care justifică prioritatea medicilor.

Este ceva în neregulă cu modul în care trăim? Este ceva în neregulă cu ușurința cu care suntem seduși de raporturile de putere? Respectăm puterea pentru că este accesibilă numai unora și disprețuim regulile pentru că sunt accesibile tuturor? În primul rînd, în legătură cu modul în care ar trebui să trăim și cu ușurința cu care ne lăsăm atrași de raporturile de putere.

Probabil că nu admirăm și nu am admirat niciodată ceea ce ar fi trebuit să admirăm. Putem să umplem școlile de computere și să fixăm atenția copiilor cu metode de predare de ultimă oră. Nu vom face în continuare nimic, absolut nimic, iar educația noastră va fi din ce în ce mai ineficace. Copiilor le lipsesc cu totul exemplele de urmat, ei nu vor ști să trăiască, profesorii nu știu care ar trebui să fie exemplele pentru că nu au avut prilejul să le vadă cu ochii lor. Diferența dintre noi, cei din Europa de Est, și ceilalți cred că este aceea că la noi noblețe înseamnă un statut, iar la ceilalți mai înseamnă încă o atitudine.

Statut sau atitudine, vocabularul gîndurilor celor care au ajuns la noi inevitabil subiecte active ale unui raport de putere, este un vocabular sărac. Cu timpul, vom constata că am extirpat din suflete amenitatea, blîndețea și grația.

Prof. univ. dr.  Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția februarie 2021