Rechizitoriul ca specie literară

Valentin Constantin

Cu un scop diferit de cel ilustrat în acest text, am adunat cîteva cărți despre Bucovina. Astăzi voi folosi „Descrierea Districtului Bucovinean” care aparține generalului-maior Gabriel, baron Splény von Mihaldy, ce datează din 1775. Baronul Splény a stat aproximativ un an la Cernăuți și a scris un memoriu adresat coregenților Austriei, împărăteasa Maria Theresia și împăratul Iosif al II-lea.[1]

Austriecii erau interesați de ameliorarea economică și politică a teritoriului Moldovei de Nord pe care îl anexaseră. Ei nu doreau să repete, în termenii lui Jenisch, un funcționar austriac, experiența din Banat, o anexare teritorială care generase emigrarea păguboasă a populației: „și atunci, conform acelorași remarci [a Generalului Splény n.n.], Bucovina va sfîrși prin a cădea în sarcina monarhiei, cum este de acum Banatul Timișoarei, atît de decăzut din vechea sa stare”.

Descrierea lui Splény este sistematică și precisă, conform așteptărilor. Este elegantă și desfășoară o argumentație care nu dă semne că nu s-ar putea susține singură. Nota bene: există mai multe trimiteri la Dimitrie Cantemir. Chestiunile pe care le-am extras aici aparțin capitolelor dedicate descrierii economice, descrierii populației și a activității ei productive. De la bun început faptele se așază în Moldova sub un semn misterios: „această bună calitate a teritoriului [„fertilitatea surprinzătoare” n.m.], […], ar presupune existența unor locuitori bogați și numeroși; natura, cel puțin, face toate avansurile și oferă resurse pentru orice gen de industrie”.

Splény este nevoit să descrie sărăcia sau, dacă vreți, austeritatea destul de apăsătoare a zonei. Remarcă printre altele absența legumelor: „cu excepția varzei, a cepei, a usturoiului și a fasolei nu se prea vede nimic, nici măcar la boieri”. Nici fructele nu erau privilegiate în Bucovina: „Cum pomii nu se cultivă, aceste produse sunt în cantitate mică și de proastă calitate. Abundă în schimb pășunile și fânul de bună calitate. Țăranii sunt păstori și nu agricultori”. Urmează un șir de constatări ejusdem farinae, din care am ales cîteva. „Geniul acestei națiuni” spune Splény, „are la bază un umor natural, dar înclinat mai mult spre șiretenie”. „Nobilul, ca și clericul, nu are aproape nici un fel de studii sau altă educație și prin urmare, țăranul este și mai primitiv”. „Lenevia este considerată de norod ca bază a fericirii. Hărnicia lor se întinde numai până la acoperirea necesităților lor anuale, așa încât dacă binecuvântarea Domnului este îndestulătoare într-un an pentru mai mulți ani, moldoveanul nu mai vrea să lucreze în anii care urmează atâta timp cât ajung proviziile”. „Totul se plantează fără îngrășăminte, iar creșterea este lăsată pe seama providenței”.

Situația nu este mai roză nici în zootehnie. Moldovenii „nu-și dau nici o silință să înzestreze turmele cu tauri, armăsari și berbeci de bună calitate, fapt din cauza căruia speciile trebuie să degenereze în mod obligatoriu”. Iar în ce privește industria, chestiunea este ușor de tranșat: „În țară fabricile nu sînt cunoscute nici măcar cu numele. […] Aici nu se face săpun, piele, sticlă sau altceva la care ar putea fi folosite produse brute”.

Politic, Principele Moldovei exercita dintre atributele guvernării, prin reprezentanții săi, doar trei activități: colectarea taxelor, judecarea litigiilor și supravegherea granițelor. Protecția sanitară, educația și alte sarcini ale unei guvernări centralizate erau abandonate de stat. În măsura în care reprezenta o autoritate, era firesc ca biserica să preia o parte din sarcini, în special educația. Mai ales că reprezentarea clerului era foarte consistentă în Bucovina: 241 de biserici, 31 de mănăstiri de bărbați și 5 de călugărițe.

Însă, „tot acest cler” spune Splény, „este lipsit de orice știință și neștiința lor se extinde și asupra problemelor de credință. Nici modul lor de viață particulară nu poate fi chiar lăudat, dar prin ipocrizia unor posturi exagerat de severe, știu să țină naivitatea norodului în cătușe strânse”.

Pentru că toate terenurile aparțineau nobilimii și mănăstirilor, țăranii bucovineni, care alcătuiau marea majoritate a populației, primeau în folosință terenul necesar vitelor pe care le dețineau. Datorau în schimbul folosinței terenului o zecime din ceea ce produceau și cîte 12 zile de muncă.

În mod normal, țăranului îi rămîneau la dispoziție cîteva zeci de zile de muncă pe care le tranzacționa de obicei pentru a obține împrumuturi „de avarie” sau pentru a-și procura alcool. Pare curios, însă țăranii necultivînd nici fructe, nici cereale, nu produceau alcool. Cei specializați în producția de alcool capitalizau „zile de muncă”, ceea ce le conferea un avantaj în arendarea moșiilor. Socialmente, schema dependenței avea perspective de durată și țăranii deveniseră parte dintr-un mecanism capitalist simplu, eficient și, probabil, nemilos.

Dependența de arendași, de cei care le dețineau de facto forța de muncă, prin furnizarea alcoolului pe datorie, avea să explodeze în 1907. Nu am găsit niciodată o descriere a răscoalei sau, mai bine zis, a revoltelor, mai bună decît textul lui Caragiale, intitulat 1907 – din primăvară până-n toamnă, scris la Berlin în martie 1907 (continuarea și finalul din 1907 nu cred că sînt la nivelul primei părți). Textul, relativ puțin cunoscut, și foarte rar citit, este un rechizitoriu care inaugurează în mîinile lui Caragiale, după părerea mea, o specie literară mai sofisticată decît pamfletul. Al cui rechizitoriu? Al celor două partide politice aparținînd unui tînăr Regat de 40 de ani, cu pretenții democratice, al cărui excepționalism în Europa consta în faptul că nicăieri „nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască”.

Dacă veți căuta cumva enunțuri sociologice memorabile, teorie politică aplicată inspirat sau judecăți de valoare greu de combătut, le veți găsi în acest act de acuzare. Pentru că, 1907 – din primăvară până-n toamnă nu este textul unui agitator socialist ceva mai talentat decît alții. Și aici, ca și în descrierea Moldovei de Nord de la 1774, sursa profundă a răului social este faptul că, într-o țară „absolut agricolă”, majoritatea populației este fie cu totul lipsită de proprietatea agricolă, fie, atunci cînd o posedă, asistă la dezmembrarea ei prin moșteniri succesive, pînă la dimensiuni ale terenului care te descurajează să-l mai cultivi. Dar cine sînt noii proprietari de terenuri în România? Cel mai mare proprietar în România era, la începutul secolului, statul. Îi urmau Coroana, fundațiile de binefacere, fundațiile culturale (e.g. Academia) și marii latifundiari.

Cultura intensivă a pămîntului era imposibilă. Pe de-o parte, lipseau capitalul și creditul. Pe de alta, acționa atașamentul față de o rutină străveche și se făcea simțită „lipsa de inteligență specială și de răbdare”.

De ce era însă cvasi-indestructibil răul în țara românească? Conform lui Caragiale, totul se datora calității clasei politice. Cele două partide care se gratulau cu apelativul istorice” erau formate din „produsul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liberi cugetători și răspopiți, învățători, analfabeți – toți teoreticieni de berării; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa majoritate amovibili”.

Administrația publică și justiția gravitau în jurul clasei politice. Pentru că funcționarii și judecătorii de primă instanță erau amovibili, se schimbau în ritmul schimbării politice. „Între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se răsfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților, cea mai prosperă în România după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mai mare a bărbaților de stat”, spune Caragiale.

Veți găsi la Caragiale și cîteva constante remarcabile, utilizabile ca simboluri ale continuității pe aceleași drumuri proaste. Alternanța la putere se desfășura după un calendar strict. Odată la trei ani, de facto, pentru a nu înfometa excesiv opoziția, guvernarea era abandonată. Guvernanții o părăseau senini pentru că știau că vor reveni după alți trei ani.

Apoi, orice criză trebuie atribuită în ultimă instanță străinilor. Și în 1907, „în Camere cît și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că răscoalele sînt fapta unei mîini străine de undeva” (s.a.). Opinia publică era expusă acelorași chestiuni arzătoare ale zilei, determinate de politicienii acompaniați de presă. De exemplu, „trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureați a purta sabie ca ofițerii titulari?”. Sau necesitatea „instituirii doctoratului în drept! […] această înălțare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naționale de bărbați de stat”.

Astăzi nu cred că se cuvine să mai spunem că elementul de continuitate între epoca descrisă de generalul Splény, cea din rechizitoriul lui Caragiale și epoca noastră îl reprezintă ineficiența sectorului agricol. Aceasta din urmă a fost depășită. În primul rînd, agricultura de azi e suficient de eficientă. Îl al doilea rînd, agricultura s-a deplasat ca pondere, în timp, de la centrul economiei statale la periferie. Primele semne ale schimbării au apărut, dacă nu mă înșel, în 1905, cînd au ancorat în porturile franceze vapoarele cu grîu canadian și american ieftin. Elementul de continuitate care traversează secolele și ajunge pînă la noi este înalta ineficacitate a clasei politice.

Soluția lui Caragiale a devenit astăzi loc comun: „Ori și cîte reforme s-ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale decît altele – toate vor fi doar niște paliative. Răul de care suferă țara va rămânea, cum am mai spus, și se va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc. Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică”.

Această soluție cu „reforma clasei politice” este pe toate buzele. Cum s-ar putea oare realiza cînd compoziția cadrelor de partid e comparabilă cu cea descrisă de Caragiale? Originea este tot în școli dubioase, de exemplu în universități private, care nu se numesc „creștin-leninistă” sau „ecologică de rit scoțian” ci se numesc „Spiru Haret”, „Dimitrie Cantemir”, „Vasile Goldiș”, ș.a.m.d., și prin autorizarea sub acest nume li s-a încărcat un prestigiu „în vrac”. Ce reprezintă rectorii și miniștrii învățămîntului de astăzi decît persoane al căror ideal arputea fi acela de a deveni la un moment dat semidocți?Totuși, clasa politică de care vorbea Caragiale a fost mai mult decît reformată, a fost lichidată. Partidele „istorice” reapar la noi în 1990 (nu știu să fi apărut partide „istorice” și în alte părți), gata puse pe treabă. Totuși, astăzi cu greu mai poți deosebi un partid „istoric” de partidul extras din partidul comunist. Există pînă la urmă o reformă. Puterea reală a partidelor s-a diminuat semnificativ. Însă ceea ce măsoară publicul nu este puterea lor reală, ci intensitatea prezenței lor publice. Este o altă versiune a aparenței care înfrînge realitatea de care vorbea în rechizitoriul său Caragiale. Evitînd să ofere o soluție, Caragiale ne dezamăgește puțin. Ne-am fi așteptat să prevadă soluția la care nimeni nu s-ar fi gîndit.


[1] Textul baronului Splény face parte din volumul Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice și demografice, ed. bilingvă îngrijită de Radu Grigorovici, apărută la editura Alexandru cel Bun, Cernăuți, 2019. Alături de el apare un raport al lui de Jenisch, un text al boierului Vasile Balș, o scrisoare diplomatică și un alt text intitulat Scurte observații asupra Bucovinei din 1813 al lui Ioan Budai-Deleanu;


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția mai 2021