Efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul civil. Privire succintă

Marin Voicu

”Oricare dintre părți poate OPUNE lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă” (art. 431 alin. 2 NCPC)

I. Principiul securității juridice în interpretarea și aplicarea unitară a legii. Cadrul general.

1. Jurisprudența constituțională, judiciară și arbitrală – izvor primordial al creării și afirmării principiilor fundamentale ale dreptului, precum și a soluțiilor legislative.

1.1. Preeminența dreptului într-o societate democratică are ca piloni principali:
– principiul securității juridice, în plan legislativ și jurisprudențial;
– principiul statului de drept;
– principiul garantării concrete și eficace a drepturilor și libertăților fundamentale;
– principiul proporționalității.

1.2. Principiul primatului dreptului UE și al efectului deplin în dreptul intern al statelor membre.

1.3. Principiul subsidiarității.

Această creație jurisprudențială se regăsește în hotărârile CJUE (peste 95% în procedura trimiterii preliminare), ale CEDO și ale Curților constituționale europene. (A se vedea ”Les grandes arrêts de la Cour Europénne de droit’s des l’Homme”, Dalloz, 2004 și ”Les grandes arrêts des Cours Constitutionnelles Européennes, Dalloz, 2009, s.a.).

2. Principiul securității juridice. Observații succinte.

2.1. Acest principiu ”acoperă” calitatea, stabilitatea și predictibilitatea legii și a jurisprudenței.

2.2. În jurisprudența CEDO conceptul de ”securitate juridică” s-a afirmat ca principiu fundamental al drepturilor omului, cu referire speciala al stabilitatea și irevocabilitatea drepturilor consacrate definitiv prin hotărâri judecătorești, cu titlu de lege, care numai pot face obiectul unor ingerințe legislative sau judiciare, fără a goli de conținut un alt principiu clasic al dreptului-autoritatea de lucru judecat și mai nou, efectul pozitiv al lucrului judecat.

Curtea a statuat, în mod constant asupra:

calității legii și a jurisprudenței care trebuie să fie compatibilă cu preeminența dreptului, furnizând individului o protecție adecvată contra arbitrariului;

– cele ”două condiții calitative ale legii și ale jurisprudenței sunt accesibilitatea și previzibilitatea, accentuate de stabilitatea și unitatea de interpretare și de aplicare în jurisprudență.

2.3. Conform jurisprudenței CJUE, produsă în special, în procedura trimiterii preliminare (art. 267 TFUE), principiul securității juridice presupune ca actele juridice să fie precise, aplicarea acestora previzibilă pentru justițiabili, astfel încât aceștia să poată cunoaște cu exactitate întinderea obligațiilor pe care aceste acte le impun (Ex.: Hotărârea în cauza C-144/14 din 09.07.2015, s.a.).

3. Interpretarea și aplicarea unitară a legii, în principal în activitatea de înfăptuire a justiției-exigența majoră a principiului securității juridice.

3.1. ”Rolul major al dreptului pentru societate nu poate fi realizat dacă nu este siguranța necesară. Unul din mijloacele prin care este înlăturată nesiguranța dreptului și a jurisprudenței, constă în precizarea dreptului prin legi și norme scrise, clare și înțelese, texte cat mai puțin susceptibile de discuții și controverse, dar și prin soluții judiciare unitare”. (Acad. prof. Andrei Rădulescu – Președintele Academiei Romane, Președintele ICCJ – 1923 – ”Pandectele Române”).

3.2. Jurisprudența, în viziunea celor două instanțe europene, a CCR, a ICCJ, și a doctrinei, trebuie să fie UNITARĂ ȘI CONSTANTĂ, căci ”atunci când în cauzele care conțin situații de fapt similare și în care sunt aplicabile aceleași dispoziții legale se adoptă hotărârii diferite, chiar opuse, se generează o jurisprudență neunitară sau divergentă, ceea ce afectează, în mod considerabil, securitatea relațiilor sociale, al cărei garant final este puterea judecătorească” (CEDO. Hotărârea din 2.11.2010, în cauza Ștefănică vs. România, M.Of. nr. 175/11.03.2011).

Existența unor posibile surse ale incertitudinii au fost constatate de CEDO în numeroase cauze, (Ex.: Păduraru c. România, 2005, s.a.), în care Curtea statuat că: ”în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele statului de drept”.

De asemenea, CEDO a evidențiat prezența unor cazuri de lipsă de previzibilitate în situații de incoerentă legislativă (Viașu c. României, 2008 și Străin și alții, Păduraru, Porțeanu, Radu), generate de modificările repetate, care ”au creat un climat de incertitudine juridică”, cat și un ”echivoc al situațiilor juridice incerte”, având un caracter sistematic, pe fondul ”imperfecțiunii” în ordinea juridică internă și al ”disfuncționalității legislației romane”, în anumite materii.

4. Garanții și remedii privind interpretarea și aplicarea unitară a legii în activitatea judiciară și arbitrală.

A. INTERNE

4.1. Procedura recursului în interesul legii – art. 514-518 NCPC

4.2. Procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – art. 519-521

4.3. Contestația privind tergiversarea procesului – art. 6 (1) CEDO, art. 21 (2) din Constituție, art. 522-526 NCPC.

4.4. Efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale:

a) Autoritatea de lucru judecat – art. 430 NCPC și

b) Efectul pozitiv al lucrului judecat – art. 431 (2) NCPC

4.5. Deciziile interpretative și de principiu ale CCR

B. EXTERNE

4.6. Hotărârile, deciziile și Avizele CEDO și CJUE

4.6.1. Hotărârile pilot ale CEDO, în cauzele repetitive și sistematice.

4.6.2. Deciziile Marii Camere-CEDO și CJUE în probleme de principiu privind interpretarea și aplicarea Convenției și a dreptului UE.

4.6.3. Avizele de interpretare ale CEDO, la solicitarea instanțelor  supreme, conform Protocolului 16 (ratificat de România).

4.7. Avizele consultative ale Comisiei de la Veneția și ale GRECO, organisme ale Consiliului Europei

II. Efectul pozitiv al lucrului judecat-instrument procedural de asigurare a interpretării unitare, stabilă și predictibilă a dispozițiilor legale 

1. Cadrul general și distincțiile 

1.1. Textul art. 431 (2) NCPC prevede că:

Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. 

Exigențele textului:

a) existența celui de-al doilea proces, pe rolul organului jurisdicțional,

b) existența unei hotărâri judecătorești/arbitrale, definitivă, pronunțată într-un alt litigiu, dacă are

c) legătură cu soluționarea acestuia din urmă,

ceea ce relevă distincția substanțială față de autoritatea de lucru judecat, care presupune tripla identitate de părți, de obiect și de cauză.

1.2. În doctrina recentă (”Pandectele Române nr. 4/2017, prof. Gabriela Răducanu) s-au subliniat unele particularități ale identității de chestiune litigioase, atunci când nu sunt întrunite condițiile privind lucru judecat, ”fapt care obligă instanța sesizată cu cel de-al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre”.

Prin urmare, cea de-a doua instanță este ținută de dezlegarea dată prin hotărârea definitivă anterioară, ca de ”un act juridic (lucru judecat) pe care nu-l mai poate pune în discuție și nu-l mai poate tranșa diferit, acesta fiind punctul de pornire de la care își va putea dezvolta raționamentul juridic, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei”.

Într-o altă lucrare se afirmă că: ”singura condiție impusă de legiuitor pentru a se invoca efectul pozitiv al lucrului judecat este de a exista o legătură între cele două litigii, fără a fi necesar ca litigiul să fie purtat între aceleași părți. De aici rezultă că efectul pozitiv al lucrului judecat are ”valoarea creatoare”, în ceea ce privește jurisprudența într-o anumită materie, respectiv dezlegare de drept” (Alexandru Suciu ”Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă”, U.J., 2012, p. 261).

O opinie, mai nuanțată, o exprimă un reputat teoretician și, în același timp, practician în materie: ”existența unei hotărâri  poate fi invocată în cadrul altui proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză” (M. Tăbârcă ”Excepțiile procesuale în procesul civil”, U.J. 2006, p. 355).

1.3. Jurisprudența ICCJ

1.3.1. Decizia civilă nr. 4100/2018 – secția I civilă

”Înainte de a proceda la analiza criticilor evocate, care vor fi examinate împreună, Înalta Curte amintește că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză.

Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare (dacă este sau nu corectă).

În speța de față, instanța constată că efectul pozitiv al lucrului judecat, reprezentat prin hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2011, cu referire la Decizia nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost semnalat de pârât prin întâmpinarea depusă în primă instanță, fiind îndrituit să invoce excepția, chiar dacă nu a fost parte în dosarul care s-a judecat, în virtutea celor stipulate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

1.3.2. Decizia nr. 2787/12.06.2014 – secția de contencios administrativ și fiscal

”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, Înalta Curte a precizat că puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate. În speță, Înalta Curte a reținut că printr-o decizie irevocabilă a curţii de apel s-a statuat, pe cale incidentală, asupra legalităţii examenului la care face referire reclamantul, chestiune juridică care se doreşte a fi tranşată şi în cel de-al doilea litigiu. Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că pronunţarea hotărârii anterioare lipsește de interes şi de finalitate noua contestaţie ce are ca obiect examenul, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, respingând acțiunea reclamantului”.

1.4. Jurisprudența altor instanțe.

Tribunalul București – secțiile civile a IV, a-V-a și a VI-a, prin mai multe decizii definitive, au statuat că: ”efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis; așadar, în condițiile art. 431 (2) NCPC, tribunalul nu respinge apelul în baza autorității de lucru judecat, ci,  are obligația de a-l judeca în fond, însă instanța trebuie să țină seama de dezlegarea dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiența prezumției de lucru judecat privind dezlegarea, deja, dată chestiunii litigioase” (dec.civ. 2591A din 23.10.2020-secția a IV-a civilă, definitivă-nepublicată, dec. civ. nr. 319A din 09.02.2021 a Secției a V-a civila, nepublicată).

2. Jurisprudența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR

2.1. ”Efectul pozitiv al lucrului judecat generat de hotărârile arbitrale ale Curții în cauzele similare (sentințele arbitrale nr. 68/19.11.2020, nr. 72/19.11.2020, nr. 77/21.12.2020 și nr. 55/2020).

Conform art. 431 (2) NCPC („Efectele lucrului judecat„): ”Oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

”Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 al. 2 NCPC, presupune în termenii acestui text, că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, aspect deosebit de important, are drept scop prevenirea evitării contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat funcționează, astfel cum s-a menționat anterior, atunci când în al doilea proces se pune o chestiune rezolvată printr-o hotărâre anterioară și nu presupune o identitate de acțiune, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese.

Atâta vreme cat aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanței, impunându-se noii judecăți ca un ”dat” ce nu poate fi ignorat” (Codul de procedură civilă, comentat si adnotat”, vol. I, ed. U.J., p. 1192-1193, de V.M. Ciobanu, s.a.)

Jurisprudența CCR a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, privind, atât dispozitivul, dar, mai ales asupra considerentelor (decizia nr. 495/25.06.2020, par. 18), iar CEDO a statuat în mod constant, asupra imposibilității de a se contrazice hotărârile definitive anterioare și a necesității asigurării unei practici judiciare unitare (Ex. Hotărârea în cauza Amurăriței vs. România, s.a.).

În mod constant CEDO a decis că instanțele sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 (1) din Convenție”.

2.2. Jurisprudența ICCJ, citată în sentințele arbitrale, este, de asemenea, edificatoare asupra efectelor lucrului judecat:

– ”În legea procesual civilă autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte.

Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, prevăzut de art. 431 (1) NCPC, care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauza.

Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin art. 431 (2) NCPC, potrivit căreia se poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, nefiind necesară tripla identitate, ci, doar, ca judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă ca ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare” (decizia civilă nr. 4100/2018 – www.scj.ro, a Secției 1-a civilă, decizia civilă nr. 2787/12.06.2014 a Secției CAF si nr. 995/2009 – Secția I civilă)”.

2.3. Existența și efectul pozitiv al lucrului judecat nu scutește tribunalul arbitral de obligația examinării sumare a acestuia în parametrii esențiali ai cauzei.

2.3.1. Asupra naturii și efectelor Decizie CAD, în mod evident jurisprudența Curții de Arbitraj este clară și constantă, adoptând teza caracterului obligatoriu, definitiv și executoriu în contractele tip FIDIC.

Trimiterea ”nemulțumirii” către partea în favoarea căreia s-a pronunțat Decizia CAD, de cealaltă parte, nu o exonerează de obligația de a executa această decizie definitivă și obligatorie, posibil de cenzurat numai de tribunalul arbitral competent.

2.3.2. Tribunalul arbitral reține că, în limitele  forței obligatorii și a relativității efectelor contractului, consacrate de art. 1270 și 1280 Cod civil, procedura prealabilă, instituită prin clauza 20.4. din contract, este obligatorie pentru părțile la acesta, soluție adoptată în jurisprudența Curții de Arbitraj.

Drept urmare, sesizarea prealabilă a Inginerului, de către reclamantă și desfășurarea acestei proceduri, finalizată prin Decizia CAD a cărei revizuire se solicită prin acțiune, este în concordanță cu obligațiile izvorâte din Clauza 20.4. și cu Acordul Părților de soluționare a Disputelor din 13.02.2013, prin care au constituit Comisia CAD”.

2.3.3. Jurisprudența Curții de Arbitraj în materia garanției de bună execuție în contractul FIDIC. Efectul pozitiv al lucrului judecat prevăzut de art. 431 (2) C. proc. civ. (Sentința arbitrală nr. 38/12.04.2017 dosar nr. 133/2016, publicată în ”Arbitrajul comercial, intern și internațional”, vol. II, Ed. U.J., 2020, p. 315-316).

”Scrisoarea de garanție bancară deține de principiu un caracter autonom, care se manifestă în raporturile juridice dintre banca emitentă și beneficiarul scrisorii, așa încât banca, în principiu, nu va fi în drept să invoce apărări derivate din raporturile juridice fundamentale, dintre debitorul ordonator al scrisorii de garanție și creditorul beneficiar al acesteia. Beneficiarul scrisorii rămâne totuși obligat, în relația cu partenerul său contractual, să execute scrisoarea de garanție în conformitate cu prevederile contractului principal. În cazul în care executarea scrisorii este abuzivă, atunci beneficiarul garanției va avea obligația de a restitui suma încasată pe nedrept ordonatorului scrisorii, fie în tot (în cazul în care executarea scrisorii de garanție este pe de-a întregul nejustificată), fie în parte (în măsura în care beneficiarul a supraevaluat întinderea prejudiciului suferit)”.

3. În loc de concluzii.

3.1. Aplicarea regulii din art. 431 (2) NCPC în procedura arbitrală.

a) Conform art. 52 din RPA:

Prezentele Reguli se completează cu prevederile Codului de procedură civilă”

b) Potrivit art. 544 (4) NCPC:

Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozițiile ce urmează”.

3.2. Lectura Regulilor de Procedură Arbitrală – 2018 ne arată că acest Codice arbitral al Curții NU conține o normă similară ori de natura celor din art. 430-431 NCPC.

Drept urmare, prin efectul art. 52-RPA și art. 544 al. 4 NCPC, în procedura arbitrală a Curții sunt operante și aceste dispoziții relative la autoritatea de lucru judecat și la efectul pozitiv al lucrului judecat, jurisprudența arbitrală confirmând o asemenea soluție, de natură a accentua stabilitatea, continuitatea și predictibilitatea jurisprudenței noastre arbitrale.

3.3. Edificatoare sunt sentințele arbitrale, din anii 2019-2021, prin care s-au adoptat soluții unitare, întemeiate de argumente și interpretări comune și în continuitate, cu privire la:

a) unele clauze din contractele tip ”FIDIC”, asupra cărora, anterior, atât în jurisprudența judiciară, cat și în cea arbitrală au existat divergențe, precum:

natura și principalele caractere juridice ale contractului ”FIDIC” de achiziție publică pentru lucrări de antrepriză în construcții,

natura comercială a litigiilor arbitrale izvorâte din executarea  acestor tipuri de contracte,

aplicarea regulilor prescripției extinctive, prevăzute de Decretul nr. 167/1958 și, apoi, de art. 2500-2556 Cod civil,

natura juridică și caracterele DAB (CAD), reglementată de clauza 20.4 din contracte, ca procedură prealabilă obligatorie pentru părți,

calitatea procesuală activă a LIDERULUI Asocierii – Antreprenor general, care a adjudecat contractul principal de proiectare și de execuție,

natura juridică a garanției de bună execuție, condițiile de executare a SGB și căile de atac jurisdicționale. (În acest sens, sunt citate sentințele arbitrale nr. 68/202, nr. 72/2020, nr. 77/2020 și nr. 15/2021 și altele);

b) anumite clauze din contractele de prestări servicii relative la penalitățile de întârziere pentru neplata prețului la scadența contractuală și la cele privind daunele moratorii generate de rezilierea culpabilă prematură:

suportarea de către creditor a penalităților, în cote egale cu debitorul, în situația dovedită, a pasivității titularului creanței timp de aproape 3 ani (la limita prescripției extinctive), în care s-a acumulat o sumă care a depășit, substanțial, debitul principal (a se vedea sentințele arbitrale nr. 14/2021 – dosar nr. 58/2020, nr. 18/04.03.2021 – dosar nr. 107/2019, nr. 21/ 10.V.2021 – dosar nr. 37/2020, s.a.).

3.4. În consecință, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, în condițiile art. 431 (2) NCPC, se poate articula o jurisprudență clară, predictibilă și de continuitate în procedura Curții, de natură a consolida încrederea justițiabililor și a da un plus de calitate hotărârilor arbitrale.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO

* Aceste idei au fost expuse în cadrul evenimentului Probleme dificile de arbitraj (ed. 3). CONFERINȚA BRÂNDUȘA ȘTEFĂNESCU / 10 iunie 2021