Principiul supremației dreptului UE în jurisprudența CJUE și CCR – cu referire specială la Decizia 2006/928 a Comisiei Europene de instituire a MCV – 2007 – România și Bulgaria. Hotărârea CJUE din 18.05.2021 și Decizia CCR nr. 104/2018 evaluată de instanța europeană. Raportul MCV publicat la 09.06.2021 de către Comisia Europeană ca instrument al Mecanismului Statului de Drept – 2020 al UE

Marin Voicu

Sumar

1. Hotărârea Marii Camere a CJUE din 18.05.2021 din Cauza C-195/19 – Extras referitor la principiul supremației dreptului UE

2. Deciziile Curții Constituționale a României invocate în Hotărârea CJUE din 18.05.2021
2.1. Decizia CCR nr. 104/06.03.2018
2.2. Decizia CCR nr. 64/24.05.2015
2.3. Decizia CCR nr. 683/23.06.2012
2.4. Decizia CCR nr. 668/18.05.2011

3. Decizia CCR din 08.06.2021

4. Decizii ale Curții Constituționale Federale a Germaniei
4.1. Decizia din 31.06.2009 relativa la ratificarea Tratatul de la Lisabona – TUE și TFUE
4.2. Decizia din 05.05.2020 privitoare la programul de politică monetară a Băncii Centrale Europene – BCE și la ”efectele controlate” ale hotărârilor CJUE în dreptul intern
4.3. Declanșarea procedurii de ”infringement” de către Comisia Europeană asupra Germania – 09.06.2021

5. Controlul de constituționalitate al Tratatelor UE, în unele State membre
5.1. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Poloniei
5.2. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Germaniei
5.3. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Spaniei
5.4. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Italiei
5.5. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Portugaliei

6. România și dreptul UE în Constituția revizuită

7. Doctrina de drept constituțional român privind prioritatea dreptului UE față de dreptul intern român
7.1. Legea de ratificare a Tratatului de aderare a României la UE nu este o lege constituțională
7.2. Raportul dintre dreptul UE și dreptul intern

8. Unele observații asupra considerentelor hotărârii CJUE, în raport cu Deciziile CCR, cu doctrina dreptului UE și cu jurisprudența constituțională europeană. Raportul MCV – iunie 2021, ca instrument al Mecanismului Statului de Drept – 2020 al UE
8.1. Erori și generalități în considerentele Hotărârii Marii Camere din 18.05.2021, care acreditează îndoieli asupra imparțialității și analizei obiective a CCR în jurisprudența constituțională

8.1.1. – 8.1.3. Pasajele relevante din Hotărârea CJUE
8.1.4. Primatul ”absolut”(?!)
8.1.5. Decizia 104/2018 a CCR – temei de neconstituționalitate
8.1.6. Rapoartele anuale elaborate de delegațiile Comisiei – acte juridice obligatorii (?!)
8.2. Raportul MCV – 09.06.2021 – Comunicatul Comisiei Europene
8.3. MCV – instrument al Mecanismului Statului de Drept – 2020 al UE

9. În loc de concluzii

*

1. Hotărârea Marii Camere a CJUE din 18.05.2021 în cauza C-195/19 – Extras cu privire la prioritatea dreptului UE

1.1. ”În acest context, instanțele de trimitere menționează mai multe (?!) decizii ale Curții Constituționale (România) care au abordat aceste aspecte, printre care Decizia nr. 104 din 6 martie 2018. Potrivit acestei decizii, dreptul Uniunii nu ar prevala asupra ordinii constituționale române, iar Decizia 2006/928 nu ar putea constitui o normă de referință în cadrul controlului de constituționalitate prin prisma articolului 148 din Constituție întrucât această decizie a fost adoptată anterior aderării României la Uniunea Europeană și nu a fost deslușită de Curte în ceea ce privește conținutul, caracterul și întinderea temporală și dacă acestea se circumscriu celor prevăzute de Tratatul de aderare.” (par. 51)

1.2. Principiul supremației dreptului Uniunii, așa cum a fost acesta consfințit prin Hotărârea [din 15 iulie 1964], Costa (6/64, EU:C:1964:66), și prin jurisprudența ulterioară constantă a Curții, se opune unei reglementări interne care permite unei instituții politico‑jurisdicționale, precum Curtea Constituțională a României, să înfrângă prin decizii nesupuse vreunei căi de atac, principiul menționat anterior?” (par. 80 pct. 3)

1.3. ”Prin intermediul celei de a treia întrebări adresate în cauza C‑195/19, instanța de trimitere solicit, în esență, să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.” (par. 242)

1.4. ”Conform unei jurisprudențe constante a Curții, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme (?) pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 214, precum și jurisprudența citată).” (par. 244)

1.5. ”Într‑adevăr, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională (?), nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Astfel, conform unei jurisprudențe consacrate, ”efectele asociate” (?!) principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 59, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 148 și jurisprudența citată].”(par. 245)

1.6. ”În această privință trebuie amintit mai ales că principiul interpretării conforme a dreptului intern, potrivit căruia instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, este inerent sistemului tratatelor, întrucât permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 55 și jurisprudența citată).” (par. 246)

1.7. ”Tot în temeiul principiului supremației, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar și ulterioară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 215, precum și jurisprudența citată).” (par. 247)

1.8. ”În această privință, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, mai exact obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată [Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 161].” (par. 248)

1.9. ”În speță, în ceea ce privește Decizia 2006/928, care este în mod special vizată de considerațiile Curții Constituționale la care se referă instanța de trimitere, aceasta impune României, astfel cum s‑a arătat la punctul 172 din prezenta hotărâre, obligația să atingă în cel mai scurt timp obiectivele de referință pe care le enunță. Întrucât aceste OBIECTIVE sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, ele au ”EFECT DIRECT.” (par. 249)

1.10. ”Astfel, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau a Deciziei 2006/928, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței de trimitere să lase neaplicate dispozițiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 150, precum și jurisprudența citată.” (par. 251)

1.11. ”Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.” (par. 252 și pct. 7 – dispozitiv)

2. Deciziile Curții Constituționale a României, invocate în Hotărârea CJUE din 18.05.2021

2.1. Decizia CCR nr. 104/6.03.2018 (M.Of. nr. 446/29.05.5018), invocată în par. 51 și reluată în par. 243 din Hotărârea Marii Camere (”… o jurisprudență recentă a Curții Constituționale…”) – Extras:

”Cu privire la invocarea prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituție, prin raportare la Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006, Curtea observă că, potrivit art. 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, parte a tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, „de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții și de Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria și România și se aplică în aceste state în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin prezentul act“. Așadar, aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competența exclusivă aparține Uniunii Europene, indiferent de tratatele internaționale pe care le-a încheiat, implementarea obligațiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii Europene. În caz contrar, s-ar ajunge la situația nedorită ca, prin intermediul obligațiilor internaționale asumate bi- sau multilateral, statul membru să afecteze grav competența Uniunii și, practic, să se substituie acesteia în domeniile menționate. Așadar, în aplicarea art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, România aplică cu bună-credință obligațiile rezultate din actul aderării, neinterferând cu competența exclusivă a Uniunii Europene, și, astfel cum a stabilit în jurisprudența sa, în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016, paragraful 75). Toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituțională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat „identitate constituțională națională“ (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015).

De asemenea, folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.

Prin prisma condiționalității cumulative enunțate, rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).

Raportat la jurisprudența constantă a Curții Constituționale în materie, înțelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost deslușit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește conținutul, caracterul și întinderea temporală și dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, implicit prin Legea nr. 157/2005, care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referință în cadrul controlului de constituționalitate prin prisma art. 148 din Constituție.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite că Decizia 2006/928/CE ar putea fi un indicator în privința evaluării constituționalității normei, nu ar avea incidență în cauză, deoarece prin conținutul acesteia se recomandă doar înființarea unei agenții pentru integritate, care să aibă capacitatea administrativă de a conduce o anchetă în domeniul incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni.

”De altfel, ține de competența exclusivă a statului membru stabilirea unor incompatibilități, altele suplimentare celor prevăzute de Legea fundamentală a statului respectiv, întrucât, astfel cum a reținut Curtea prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 456, Legea fundamentală a statului – Constituția este expresia voinței poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie doar prin existența unei neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice (a se vedea în același sens și Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunțată de Tribunalul Constituțional al Republicii Polonia)”.

2.2. Decizia CCR nr. 64/24.02.2015 (M.Of. nr. 286/28.04.2015) – Extras

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat în privinţa Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene că aceasta este un act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaţionale la care face referire art. 20 din Constituţie, astfel încât textul constituţional care o vizează este art. 148 din Constituţie şi că, de principiu, dispoziţiile sale sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului (Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012). Curtea apreciază că nu există nici motiv de a se îndepărta de la această jurisprudenţă şi să o aplice mutatis mutandis şi în privinţa exigenţelor care rezultă atât din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, cât şi din actele secundare ale acesteia, în speţă, directivele.

În privinţa aplicării actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că: “folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate” (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).

Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că prima condiţionalitate este îndeplinită, art. 153 alin. (1) lit. e) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi art. 2 şi 3 din directiva menţionată având un conţinut suficient de clar, precis şi neechivoc, mai ales prin prisma interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea anterior menţionată. Cu privire la cea de-a doua condiţionalitate, Curtea constată că, prin conţinutul lor normativ, actele Uniunii Europene protejează dreptul la “informarea şi consultarea lucrătorilor”, susţinând şi completând acţiunea statelor membre, aşadar, vizând, în mod direct, dreptul fundamental la protecţia socială a muncii prevăzut de art. 41 alin. (2) din Constituţie astfel cum a fost interpretat prin prezenta decizie, text constituţional care asigură un standard de protecţie egal cu cel rezultat din actele Uniunii Europene. Rezultă, aşadar, că actele Uniunii Europene anterior menţionate au, în mod evident, o relevanţă constituţională, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se circumscriu şi se subsumează art. 41 alin. (2) din Constituţie, prin îndeplinirea dublei condiţionalităţi anterior menţionate, fără a încălca identitatea constituţională naţională (Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012), iar, pe de altă parte, că este de competenţa Curţii Constituţionale constatarea existenţei acestei neconcordanţe normative între actele Uniunii Europene anterior menţionate şi cele naţionale, respectiv art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006. Desigur, în privinţa actelor Uniunii Europene care nu au relevanţă constituţională competenţa de a remedia neconcordanţa normativă aparţine legiuitorului sau instanţelor judecătoreşti, după caz (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, anterior citată).

Curtea constată că, întrucât textul legal criticat este abrogat, fiind, aşadar, eliminat din fondul activ al legislaţiei, legiuitorul nu îl mai poate pune de acord cu actele Uniunii Europene incidente, astfel încât numai instanţele judecătoreşti ar fi competente să soluţioneze conflictul dintre norma europeană şi cea naţională. Nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 cu actele obligatorii Uniunii Europene cu relevanţă constituţională în perioada de activitate a Legii nr. 85/2006 constituie eo ipso o încălcare a prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, întrucât legiuitorul a permis ca raporturile juridice de muncă să fie guvernate de aceste dispoziţii naţionale, derobându-se de obligaţia sa constituţională de a garanta, pe plan legislativ, cel puţin acelaşi nivel de protecţie al dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii cu cel prevăzut în actele obligatorii ale Uniunii Europene, precum şi de a pune de acord în mod permanent şi continuu legislaţia naţională infraconstituţională cu actele obligatorii ale Uniunii Europene”.

2.3. Decizia CCR nr. 683/27.06.2012 (M.Of. nr. 479/12.07.2012) – Extras

”Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe – tot mai multe la număr – pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale – Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor, deja cedate, ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre.

Aşadar, Uniunea Europeană poate să acţioneze doar în limitele competenţelor care i-au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite. (P. Craig, G. de Burca – EU Law -Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011)

De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede expres că, “în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”, ceea ce demonstrează că Uniunea Europeană, în momentul de faţă, este încă o uniune de state”.

2.4. Decizia CCR nr. 668/18.05.2011 (M.Of. nr. 487/08.07.2011) – Extras

”Prin prisma condiţionalităţii cumulative, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză, deşi înţelesul normei europene a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţele rezultate din această hotărâre nu au relevanţă constituţională, ele ţinând mai degrabă de obligaţia legislativului de a edicta norme în sensul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în caz contrar găsindu-şi eventual aplicarea art. 148 alin. (2) din Constituţia României.”

3. Decizia CCR din 08.06.2021 – Poziția CCR față de efectele Hotărârii CJUE din 18.05.2021.

3.1. ”Din perspectiva controlului de constituționalitate, Hotărârea CJUE nu aduce elemente de noutate nici cu privire la efectele juridice pe care le produc Decizia 2006/928 și rapoartele MCV întocmite de Comisie pe baza acesteia, stabilind, așa cum o făcuse în prealabil și instanța constituțională română, caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928 și caracterul de recomandare al rapoartelor MCV, și nici cu privire la conținutul Deciziei 2006/928, stabilind că România are sarcina de a colabora cu bună-credință cu Comisia Europeană ”pentru a surmonta […] dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referință menționate”.

Prin urmare, Curtea și-a menținut jurisprudența anterioară și a constatat că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituționalitate realizat prin raportare la art.148 din Constituție – Decizia 2006/928 -, prin dispozițiile și obiectivele pe care le impune, nu are relevanță constituțională, întrucât nu complinește o lacună a Legii fundamentale și nici nu stabilește un standard mai ridicat de protecție decât normele constituționale în vigoare.”

3.2. ”Referitor la competența instanței de judecată cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului european, Curtea a reținut, în primul rând, că o instanță judecătorească are competența să analizeze conformitatea unei dispoziții din ”legile interne” cu dispozițiile de drept european prin prisma art.148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor. În toate cazurile, prin noțiunea de „legi interne”, Constituția are în vedere exclusiv legislația infraconstituțională. Legea fundamentală își prezervă poziția ierarhic superioară în virtutea art.11 alin. (3) din Legea fundamentală, art. 148 neatribuind dreptului Uniunii prioritate de aplicare față de Constituția României, astfel că o instanță judecătorească nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din ”legile interne”, constatate ca fiind constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituție.

În al doilea rând, Curtea a constatat că CJUE, declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligațiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităților române competente să colaboreze instituțional cu Comisia Europeană (par. 177 din hotărâre), deci în sarcina instituțiilor politice, Parlamentul și Guvernul României, și, pe de altă parte, că obligațiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art. 4 TUE. Din ambele perspective, obligațiile nu pot incumba instanțelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene”.

3.3. ”În al treilea rând, Curtea a constatat că dispozitivul Hotărârii CJUE, potrivit căruia o instanță de judecată ”este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are niciun temei în Constituția României, întrucât art. 148 din Constituție consacră prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii față de dispozițiile contrare din legile interne.

Or, rapoartele MCV, întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conținutul și efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european pe care instanța de judecată să le aplice cu prioritate înlăturând norma națională.

Așa fiind, judecătorul național nu poate fi pus în situația de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislației naționale, declarată conformă Constituției naționale de către Curtea Constituțională, întrucât rapoartele MCV nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislația internă.

În concluzie, Hotărârea din 18 mai 2021, pronunțată de CJUE în cauza C-355/19, nu poate fi considerată un element ce poate determina un reviriment jurisprudențial sub aspectul constatării incidenței Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituționalitate și, implicit, a încălcării art. 148 din Constituție”.

4. Decizii ale Curții Constituționale Federale a Germaniei

4.1. Decizia din 31.06.2009 relativa la ratificarea Tratatului de la Lisabona – TUE și TFUE (citate extrase)

4.1.1. “Judecătorii de la Karlsruhe au decis că Tratatul de la Lisabona respectă textul Constituţiei Republicii Federale, dar că, din cauza unei legi adiţionale la tratat, Parlamentul german nu este implicat în suficientă măsură în procesul decizional din Uniunea Europeană. Conform celei mai înalte instanţe germane această lege adiţională contravine Constituţiei germane.

Curtea a acceptat tratatul doar cu condiţia elaborării unei legi adiţionale care să garanteze mai multă influenţă a celor două Camere ale Parlamentului asupra procesului decizional european, ceea ce ”întărește controlul democratic al politicii europene”.

4.1.2 În consecință, Tratatul de la Lisabona nu modifică faptul că Parlamentul Federal ca și organism de reprezentare a poporului german, este punctul focal al unui sistem democratic întrețesut.

Parlamentul European NU este un organism de reprezentare a unui popor european suveran.

Deficitul autorității publice europene, care există atunci când este confruntată cu cerințele democratice în cadrul statelor, nu poate fi compensat prin alte prevederi ale Tratatului de la Lisabona și, în acest sens, nu poate fi justificat.

În ceea ce privește situația juridică privind conformitatea cu Tratatul de la Lisabona, acest considerent confirmă că, fără a avea origini, în sens democratic, acțiunea Uniunii Europene duce lipsa de o bază suficientă de legitimitate.

În cele din urmă, Tratatul de la Lisabona nu investește UE cu dispoziții care să ofere Uniunii de integrare europeană (Integrationsverband) competența de a-și decide singura competență (Kompetenz-Kompetenz).

Prin Declarația nr. 17 privind Primatul, anexată la Tratatul de la Lisabona, Republica Federală a Germaniei, nu recunoaște ”primatul absolut” al aplicării legislației Uniunii, ceea ce ar fi obiectabil din punct de vedere constiuțional, insă doar confirmă situația juridică așa cum a fost interpretată de către Curtea Constituțională Federală.

Potrivit principiului suveranității popoarelor din Europa, doar popoarele statelor membre pot dispune de respectivele puteri componente și de suveranitatea statului”.

4.2. Decizia din 05.05.2020 privitoare la programul de politică monetară a Băncii Centrale Europene – BCE și la ”efectele controlate” ale hotărârilor CJUE în dreptul intern.

4.2.1. Prin Decizia Curții Constituționale a Germaniei din 5 mai 2020 privitoare la unul dintre programele de politică monetară al Băncii Centrale Europene (BCE), pentru prima dată, judecătorii constituționali germani refuză fățiș să urmeze o decizie a CJUE, constatând că a fost dată cu depășirea competențelor Curții de la Luxemburg, întrucât interpretarea avansată de magistrații europeni este obiectiv arbitrară”, în opinia Tribunalului constituțional german.

”Pe de altă parte, în unele dintre statele membre UE care se află într-un lung și surd război cu instituțiile unionale pe teme precum rule of law, vocile eurosceptice s-au ridicat de îndată, afirmând ceea ce și judecătorii germani par să susțină: Uniunea este și rămâne a statelor membre, iar nu invers” (citată din ”Le monde” – 07.05.2021).

4.2.2. ”CJUE nu înțelege importanța și domeniul de aplicare al principiului proporționalității, care trebuie avut în vedere și în ceea ce privește atribuirea de competență, prin raportare la art. 5 alin. (1) teza a II-a și alin. (4) TUE; (ii) prin ignorarea efectelor concrete ale programului PSPP (de politică economică și socială), hotărârea pronunțată de CJUE este discutabilă din punct de vedere metodologic; (iii) astfel, CJUE și-a depășit mandatul reglementat în art. 19 alin. (1) teza a II-a TUE, modificând atribuirea de competențe în defavoarea statelor membre; (iv) din (i), (ii) și (iii) rezultă că hotărârea CJUE este ea însăși un act ultra vires, fiind astfel lipsită de efect obligatoriu.

CJUE ignoră efectele de politică economică și socială pe care poporul le-ar suporta, iar testul de proporționalitate pe care, aparent, îl efectuează nu poate fi considerat decât eșuat, fiind neveridic”. De aici se deduce concluzia instanței germane, conform căreia hotărârea pronunțată la Luxemburg nu poate fi înțeleasă, fiind obiectiv arbitrară în contradicție cu jurisprudența anterioară și ascunzând un dublu pericol: erodarea permanentă, atât a competențelor statelor membre, cât și a legitimității democratice a Uniunii și instituțiilor acesteia.

4.3. Declanșarea procedurii de ”infringement” de către Comisia Europeană asupra Germaniei – 09.06.2021

Comisia Europeană a declanșat o procedură de infringement împotriva Germaniei, după ce Curtea Constituțională Federală a respins aplicarea unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Germania, declarată ultra vires, printr-o decizie din 05.05.2020, care a refuzat să admită și Avizul CJUE de validare a programului BCE.

”În consecință, Curtea germană a privat o hotărâre a Curții Europene de Justiție de efectul său juridic direct în Germania, încălcând principiul preeminenței dreptului UE. Acesta este motivul pentru a se începe această procedură de încălcare a dreptului comunitar”, se arată în comunicatul Comisiei Europene.

Prin Ordonanţa din 29 aprilie 2021, Curtea Constituţională a Germaniei a respins două solicitări care vizau executarea hotărârii din 5 mai 2020. Cu toate acestea, Ordonanţa Curţii Constituţionale a Germaniei din 29 aprilie 2021 nu anulează încălcările principiului preeminenţei dreptului UE.

Comisia consideră că hotărârea Curții Constituționale germane constituie „un precedent serios (?!), atât pentru practica viitoare a Curții Constituționale germane, cât și pentru curțile și tribunalele supreme și constituționale din alte state membre” (?!!).

5. Controlul de constituționalitate al tratatelor UE în unele State membre

5.1. Constituționalitatea Tratatului de aderare la UE a Poloniei

Hotărârea nr. K/18-04 din 11.05.2005 a Tribunalului Constituţional polonez

„a) Dreptul comunitar nu este stabilit de instituțiile europene de o manieră arbitrară, ci este efectul activității comune a statelor membre.

Orice incompatibilitate nu poate în niciun caz să fie rezolvată în sistemul juridic polonez prin recunoașterea ca normă comunitară ar avea o autoritate superioară normei constituționale. Ea nu ar putea antrena nici pierderea forței obligatorii a normei constituționale și înlocuirea acesteia prin norma comunitară, nici limitarea câmpului de aplicare a normei constituționale la un spațiu care nu reintră în materia reglementată de norma comunitară.

În acest caz, legislatorul polonez este competent să ia decizia fie să revizuiască Constituţia, fie să angajeze procedura de modificare a normei comunitare, fie, în ulti­mul rând, să se retragă din Uniunea Europeană. Această decizie trebuie luată fie de către suveran, deci de poporul polonez, fie de către un organ al statului care, conform Constituției, are competența să reprezinte națiunea.

Normele Constituției în domeniul drepturilor și libertăţilor individului determină un prag minimal și de nedepășit, care nu poate suferi nicio reducere în ceea ce privește introducerea normelor comunitare. Interpretarea „bine­venită din dreptul european” are însă limitele sale. Ea nu poate în niciun caz să conducă nici la rezultate contrare în conținutul literal al normelor constituționale, nici la rezultate care ignoră garanțiile minime asigurate de Constituție.

b) Constituţia Republicii Polonia și dreptul comunitar sunt fondate pe un același corp de valori comune, definind natura unui Stat democratic de drept, precum catalogul și forța drepturilor fundamentale.

Atât procedura de cedare, cât și câmpul de cedare a unor competențe concrete trebuie să fie conforme Constituției. O modificare eventuală a procedurii sau a câmpurilor de cedare (competențele cedate) cere să fie respectate exi­gențele relative la revizuirea Constituției, definite în art. 235.

Concluzie:

În cazul unui conflict al normelor comunitare cu Constituţia, «… este de datoria legislatorului polonez să ia decizia fie de a revizui Constituția, fie de a angaja procedura pentru a modifica norma comunitară, fie, în ultimă instanță, să se retragă din Uniunea Europeană. Această decizie ar trebui să fie luată fie de către suveran, deci de către poporul polonez, fie de către un organ al Statului, care, conform Constituției, are competența să reprezinte națiunea…».

Autoritatea superioară Constituției nu trebuie, deci, să fie percepută ca o constanta absolută și să implice ab­sența de capacitate de adaptare la dreptul Uniunii Euro­pene. În același timp, Constituția îndeplinește o funcție de garanție, pentru că, de exemplu, «… normele Constituției în domeniul drepturilor și libertăților individului deter­mină un prag minim și de nedepășit, care nu poate să sufere nicio reducere sau repunere în cauză a aplicării normelor comunitare…».

5.2. Raportul dintre dreptul constituțional național și dreptul UE – GERMANIA

Hotărârea BVerfge, tome 30 din 12.X.1993 a Curtți Constituționale federale a Germaniei asupra Tratatului de la Maastricht.

Statele membre au nevoie de domeniile de competențe pro­prii, suficient înțelese, astfel ca fiecare popor să-și poată forma și exprima voința politică conform procesului definit și controlat de el, pentru a da expresie juridică a ceea ce îl unește pe plan spiritual, social sau politic. Rezultă, deci, că Bundestagul trebuie să-și conserve atribuțiile și competențele acestui pilon substanțial.”

O dezvoltare substanțială a conceptului afirmat o găsim în Hotărârea aceleiași Curți asupra Tratatelor de la Lisabona și în Hotărârea din 05.05.2021 privind BCE.

5.3. Constituția și dreptul UE – SPANIA

Hotărârea nr. 58/18.V.2004 a Tribunalului Constituțional Spaniol.

„Tribunalul constituțional afirmă că „primatul” dreptului comunitar nu înseamnă același lucru cu „supremația” sa: „dreptul comunitar are prioritate în sensul că normele sale se bucură de o prioritate aplicativă asupra normelor naționale; dar Constituția spaniolă beneficiază de supremație față de norma comunitară, căci în această limită ea a aprobat aderarea Spaniei la UE”.

5.4. Prioritatea Regulamentului comunitar asupra legii naţionale – ITALIA

Hotărârea nr. 170/8.06.1984 a Curții Constituționale italiene.

„Parametrul fundamental al raportului dintre dreptul comunitar și cel național îl constituie principiile supreme ale Constituției și drepturile inalienabile ale persoanei umane, principii pentru respectul cărora Curtea este hotărâtă să se constituie ca un zid, care, printre altele, a devenit un zid al suveranității statului.”

5.5. Primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern – PORTUGALIA.

Hotărârea nr. 60/18.06.2006 a Tribunalului Constitu­țional din Portugalia.

Doctrina a estimat că art. 8 par. 4 din Constituție a adoptat „teoria contra limitelor”, elaborată de tribunalele constituționale din Italia și Germania, în lumina recursului la noțiunea de „principii fundamentale ale Statului de drept și democratic.”

Din această perspectivă, interpretarea celor două ordini publice  – comunitară și națională – nu împiedică existența distincției între perspectivele dintre ele, în măsura în care art. 8 par. 4 din Constituție precizează clar autonomia siste­mului juridic portughez, pe care îl califică după regula „com­petente la competente”, pentru a defini regimul drep­tului Uniunii si al Comunităţilor Europene în universul ordinii juridice portugheze.

6. România și dreptul UE, potrivit art. 148 din Constituție.

6.1. Norma constituțională care „reglează” raportul complex dintre dreptul comunitar și dreptul național român a fost introdusă la revizuirea din octombrie 2003, cu mai mult de 3 ani înainte de aderarea României la U.E. (într-o stare de euforie proeuropeană) și, ca urmare, calitatea acestei norme nu este de același calibru cu cele similare din constituțiile unora din celelalte State membre și cu obiectul și finalitatea principiilor imperative înscrise în art. 2, 3, 4 și 6 din TUE Lisabona.

6.2. Prin art. 148 alin. (1) din Constituție s-a statuat că aderarea „se face prin lege”, de tipul celei organice, fiind exclus, așadar, referendumul. Totodată, s-a prevazut că „Ade­rarea României la tratatele constitutive ale UE” se face „în scopul (?) transferării unor atribuții către instituțiile comu­nitare și al exercitării în comun cu celelalte State mem­bre a competențelor prevăzute de aceste tratate.”

Deci, România a transferat „atribuții” nedefinite (”unor atribuții”), adică neindividualizate, și fără a se indica limitele până la care se ce­dează din suveranitatea națională, iar în comun se „exer­cită competențele.

6.3. De altfel, art. 148 alin. (2) (textul următor) are aceeași „înfățișare”, ca redactare, consacrând principiul fundamental al priorității dreptului comunitar, într-o formă evazivă, inadecvată și incompletă, a cărei eficacitate a condiționat-o de „respectarea prevederilor actului de aderare” (adică a legii?!), și nu a Constituţiei României, act care nu a făcut obiectul controlului de constituționalitate, precum în celelalte state membre ale UE.

7. Doctrina de drept constituțional român asupra priorității dreptului UE, a conținutului și efectelor art. 11, 20 și 148 din Constituția României – extrase din volumul ”Constituția României, comentarii pe articole” – CHB, 2009, ”Integrarea euroatlantică”, p. 1432 și urm., Titlul VI, autor, prof. univ. dr. Simina Tănăsescu).

7.1. Legea de ratificare a Tratatului de aderare nu este o lege constituțională și are o forță juridică inferioară legilor constituționale.

7.1.1. “Ea nu este o lege constituțională, pentru că sub aspect și material și din punct de vedere formal, nu se încadrează în această categorie. Din punctul de vedere al conținutului său normativ, ea este, cu certitudine, o lege de ratificare a unui act internațional și nu una ce vizează prin chiar conținutul său modificarea Legii fundamentale. Chiar în condițiile în care actul internațional de ratificat ar cuprinde dispoziții contrare Constituției, modificarea Legii fundamentale nu ar putea fi operată implicit, prin simpla ratificare a respectivului tratat. În virtutea art, 11 din Constituția revizuită, procedura de ratificare ar trebui suspendată și ar trebui inițiată o procedură diferită, de modificare a legii fundamentale, ce s-ar concretiza într-un act juridic distinct de legea de ratificare a acestui tratat. Mai mult, contrarietatea dintre tratatul internațional și Constituție ar trebui să fie verificată și constatată prin raportare la ansamblul reglementării în legea fundamentală și doar cu privire la limitele revizuirii Constituției, așa cum se întâmplă în cazul unei inițiative de modificare a acesteia.”

7.1.2. ”Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă, actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică INFERIOARĂ Constituției și legilor constituționale, dar SUPERIOARĂ legilor organice și ordinare. Însă legea prin care România aderă la UE rămâne esențialmente (prin conținutul său normativ) o lege de ratificare a unui tratat internațional supusă regulilor de procedură specifice acestui domeniu și celor precizate prin art. 11 din Constituția Revizuită.

7.1.3. În final, alin. 5 al art. 148 codifică, la nivel constituțional, reguli necesare pentru buna funcționare a autorităților statului roman în cadrul participării la UE. Norma constituțională romană nu este una singulară în piesajul normelor constituționale europene, art. 23 din Constituția  Germaniei, art. 93 din Constituția Spaniei sau art. 88 alin. 4 din Constituția Franței cuprinzând reglementări extrem de asemănătoare. Astfel, autoritatea executivă la nivel central (Guvernul), adică principala autoritate publică, aflată în legătură permanentă cu instituțiile UE, va infoma cele două Camere ale Parlamentului cu privire la proiectele de acte juridice cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie trimise instituțiilor UE. Aceste prevederi din dreptul intern trebuie corelate cu cele din dreptul comunitar, în mod particular cu Protocolul adăugat tratatelor fondatoare cu privire la rolul Parlamentelor naționale în cadrul procesului decizional european, care tinde să acorde atribuții tot mai importante autorităților reprezentative de la nivel național în sfera de competență a instituțiilor comunitare, potențând astfel integritatea europeană.”

7.2. Raportul dintre dreptul interne și dreptul UE

7.2.1. ”Cu privire la acest subiect există cel puțin două curente de gândire, unul specific, mai degrabă jurisdicțiilor constituționale naționale, care susțin supremația Constituției inclusiv, față de dreptul comunitar, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă față de toate celelalte norme din dreptul intern, și unul propriu jurisdicției comunitare, care, cu unele fluctuații, susține prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din dreptul comunitar față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de Constituțiile naționale.”

7.2.2. ”Curtea de Justiție susține că instanțele naționale sesizate cu un potențial conflict între norme din dreptul intern și norme din dreptul comunitar au obligația de a înlătura de la aplicare pe cele din dreptul intern și a da sistematic prioritate celor izvorâte din dreptul comunitar, chiar dacă validitatea în dreptul intern a normelor proprii (eventual chiar prin raportare la propria Constituție) urmează a fi stabilită la o data ulterioară. Procedând astfel, Curtea de Justiție își asumă riscul ca aceeași prevedere din dreptul intern să fie considerată validă și deci eficientă juridic, conformă Constituției naționale, dar inaplicabilă în dreptul comunitar. O astfel de situație, de parte de a contrazice, întărește natura juridică originală și autonomă a ordinii publice comunitare care conform Curții Constituționale italiene ”nu poate fi considerată izvor de drept internațional, nici de drept străin, nici de drept intern al statelor membre” (Frontini Corte Costituzionale – 27.12.1973, în Revue Trimestrielle de Droit Europèen, 1974, p. 148), ci o ordine juridică nouă și originală, eficientă de plin drept, obligatorie și direct aplicabilă în toate statele membre.

În egală măsură, Curtea de Justiție își asumă și riscul ca instanțele judecătorești naționale să observe că se transformă din organe judiciare limitate la aplicarea dreptului intern în jurisdicții de drept internațional, care trebuie să verifice în permanență nu doar propria lor competență și validitatea  în ordinea juridică internă a normelor pe care trebuie să le aplice, ci și aplicabilitatea lor prin raportare la alte tipuri de sisteme de referință, precum dreptul comunitar. Din acest punct de vedere instanțele naționale nu capătă noi atribuții, ci își văd lărgită numai sfera normelor de referință utilizate în activitatea lor obișnuită prin adăugarea celor din dreptul comunitar.”

7.2.3. ”Din punctul de vedere al statelor membre prioritatea de aplicare a dreptului comunitar este acceptată NU în virtutea jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxembrug, ci în baza prevederilor constituționale proprii (atunci când ele există, cum este și cazul României) sau în baza faptului că limitele competenței de atribuire de care se bucură Comunitatea Europeană rămân, în ultimă instanță, la latitudinea statelor care au acceptat propriile lor limitări de suveranitate în beneficiul entității suprastatale. Majoritatea instanțelor naționale nu acceptă fără rezerve poziția monistă și puternic ideologică adoptată de Curtea de Justiție. În special, jurisdicțiile constituționale au subliniat faptul că prioritatea de aplicare a dreptului comunitar există doar atât vreme cat este acceptată de constituțiile naționale, ca ultimă expresie a voinței popoarelor Europei, și și-au rezervat dreptul de a controla constituționalitatea normelor din dreptul comunitar, valorizând astfel principiul supremației Constituției față de orice alte prevederi din dreptul intern, inclusiv față de cele care sunt rezultatul unei proceduri de ratificare. Astfel, jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns la concluzia că este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului comunitar integral în ordinea juridică internă în virtutea rolului lor de gardiene ale supremației Legii fundamentale.

În aceste sens, prin decizii, devenite celebre, în întreaga UE (a se vedea sentința Frontini Corte Costituzionale – 27.12.1973, în Revue Trimestrielle de Drpot Europèen, 1974, p. 148), deciziile  Solange I și II, precum și evoluția acestei jurisprudenței în decizia Maastricht a Tribunalului Constituțional German (Solange I – Common Market Law Review 1974, p. 540, Solange II – Common Market Law Review 1987, p. 225), jurisdicțiile constituționale au precizat că dreptul comunitar nu poate avea prioritate față de drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt acestea protejate  de legile fundamentale naționale, atâta vreme cat și în dreptul comunitar acele drepturi nu sunt eficient garantate.

Astfel spus, din punctul de vedere al jurisdicțiilor constituționale, prioritatea de aplicare a dreptului comunitar, este valabilă numai în măsura în care Constituția națională o permite și nu este sistematică, ci limitată de valorile esențiale care stau la baza legilor fundamentale respective.”

7.2.4. ”Ilustrare a opțiunii dualiste exprimată de constituantul originar român în art. 11 din Constituție, dar prin excepție de la regula generală a aplicării tratatelor în dreptul intern, al. 2 al art. 148 consacră prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern cu precizarea (lipsită de relevantă căci lipsită de obiect) că acest lucru se va realiza în condițiile rezultate din actul de aderare. În actuala stare de lucruri, Tratatul de aderare a României la UE, NU conține nicio precizare cu privire la modalitatea de aplicare a dreptului comunitar.

Numai că art. 148 alin. 2 din Constituția României consacră o variantă originală a reguli priorității dreptului comunitar, anume nu tot dreptul comunitar, ci numai, ”tratatele constitutive” și ”celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu” au prioritate și nu față de orice dispoziție din dreptul intern care s-ar afla în neconcordanță (așa cum se precizează la art. 20 din Constituție) cu acestea, ci doar față de dispozițiile contrare lor. Ca și în cazul alin. 1 al aceluiași articol, terminologia utilizată de constituantul derivat trebuie interpretată în sens larg: ”prevederile tratatelor constitutive” le includ și pe cele ale tratatelor modificatoare, făcând trimitere de fapt la izvoarele originare ale dreptului comunitar, iar ”celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu” se referă la izvoarele secundare ale dreptului comunitar, inclusiv la ansamblul consistentului acquis comunitar, dar numai la partea sa normativ obligatorie. Chiar și în aceste condiții, dispoziția art. 148 alin. 2 din Constituție restrânge parțial și, totodată, extinde parțial sfera de aplicare a priorității dreptului comunitar față de ceea ce pare să fie consacrat pe cale jurisprudențială în cadrul UE.

Indiferent de nuanțele pe care constituantul român le-a adăugat principiului priorității dreptului comunitar, aplicarea acestuia revine tuturor autorităților statului însărcinate cu aducerea la îndeplinire a dispozițiilor din ordinea juridică a Comunității Europene, adică în egală măsură, și legiuitorului, dar și executivului și, mai ales, puterii judecătorești. Cu toate acestea, consecința directă a pluralismului juridic, legea internă nu poate fi INVALIDATĂ ÎN CADRUL ORDINII JURIDICE INTERNE DATORITĂ FAPTULUI CĂ NU ESTE COMPATIBILĂ CU DREPTUL COMUNITAR, AȘA CUM CORECT A STATUAT ȘI CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI (DCC nr. 59/2007)” (?!!!)..

8. Unele observații asupra considerentelor hotărârii CJUE, în raport cu Deciziile CCR, cu doctrina dreptului UE și cu jurisprudența constituțională europeană. Raportul MCV – iunie 2021, ca instrument al Mecanismului Statului de Drept – 2020 al UE

8.1. Erori și generalități în considerentele Hotărârii Marii Camere din 18.05.2021, care acreditează îndoieli asupra imparțialității și analizei obiective a CCR în jurisprudența constituțională.

 8.1.1. Hotărârea CJUE afirmă că:

a) Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 104/6.03.2018, dreptul Uniunii NU ar prevala asupra ordinii constituționale române, iar Decizia 2006/928 NU ar putea constitui o normă de referință în cadrul controlului de constituționalitate, prin prisma art. 148 din Constituție, întrucât acestă decizie a fost adoptată înaintea aderării României la UE și nu a fost deslușită de Curte, în ceea ce privește conținutul, caracterul și întinderea temporală și dacă acestea se circumscriu celor prevăzute de Tratatul de aderare” (par. 51 – citat text integral care se repetă în par. 243).

b) ”În ceea ce privește Decizia 2006/928, care este în mod special vizată de considerentele Curții Constituționale la care se referă instanța de trimitere, aceasta impune României, astfel cum s‑a arătat la punctul 172 din prezenta hotărâre, obligația să atingă în cel mai scurt timp obiectivele de referință pe care le enunță. Întrucât aceste obiective sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, ele au EFECT DIRECT”.

8.1.2. Este evidenta eroarea Curții, care a preluat, așa cum se și menționează expres,  afirmația trunchiată și nereală a reclamanților și a instanței de sesizare deși, era obligată să citeze  întreg textul sau textele din decizia nr. 104/2014 a CCR la care a făcut de două ori trimitere.

a) par. 28 al Deciziei nr. 104/6.03.2018 a CCR:

”Raportat la jurisprudența constantă a Curții Constituționale în materie, înțelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost deslușit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește conținutul, caracterul și întinderea temporală și dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, implicit prin Legea nr. 157/2005, care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referință în cadrul controlului de constituționalitate prin prisma art. 148 din Constituție.”

b) par. 83 din această decizie a CCR:

”Prin prisma condiționalității cumulative enunțate, rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011)”.

c) par. 91 – teza 1 este edificator:

”Constituția dispune că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Însă, în legătură cu noțiunea de “legi interne”, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, Curtea a făcut o distincție între Constituție și celelalte legi (a se vedea Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 452). De asemenea, aceeași distincție este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, iar art. 11 alin. (3) statuează că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.”

8.1.3. Prin urmare, instanța de contencios constituțional roman NU a declarat și, mai ales, nu a decis, ca principiul supremației dreptului UE, NU poate fi opus unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, respectiv România, interpretare total străină de toate deciziile CCR (exemplificate în cele ce preced).

8.1.4. Primatul ”absolut”

O asemenea interpretare imperativă a Curții privind primatul absolut al dreptului UE asupra dreptului intern al Statelor membre, care obligă instanțele naționale să ”lase neaplicabile dispozițiile în cauză, indiferent dacă sunt de origine legislativă sau CONSTITUȚIONALĂ în cazul unei încălcări dovedite a art. 19 (1) al 2-lea paragraf TUE sau a Deciziei 2006/928 (?!!) (par. 251) este în vădită contradicție cu jurisprudența (citată în acest articol) Curților constituționale din Germania, Italia, Polonia, Spania, Lituania, s.a. ( a se vedea ”Les grandes arrettes des Cours Constitutionnelles européennes”, Dalloz, 2009).

8.1.5. Decizia 2006/928 – temei de neconstituționalitate.

Curtea de justiție a decis, așadar, că o încălcare dovedită a Decizie 2006/928 privind instituirea MCV, impune instanței naționale să lase neaplicate chiar și dispozițiile constituționale în cauză (?!), pe temeiul unic și absolut al efectului direct al supremației dreptului UE, considerând că norma de referință din această decizie este ”obligatorie în toate elementele sale” pentru destinatarii pe care îi indică, în baza art. 288 alin. 4 TFUE (par. 166).

8.1.6. Rapoartele anuale elaborate de delegațiile Comisiei, în baza Deciziei 2006/928 – acte juridice obligatorii ale UE (?!).

a) Curtea, însă, reține că ”Decizia 2006/928 intră, în ceea ce privește natura sa juridică, conținutul său și efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare și continuă să își producă efectele atât timp cât nu a fost abrogată”, astfel că cele 4 obiective de referință din Anexă, au caracter obligatoriu pentru România, ca stat membru al UE.

b) Totuși, Curtea aplică un standard străin de ”interpretare asupra naturii juridice, conținutul și efectele Rapoartelor intocmite de Comisie, în temeiul Deciziei 2006/928 (par. 173), stabilind imperativ că ”România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii”. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menține în domeniile acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. În cazul în care Comisia exprimă într‑un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu unul dintre obiectivele de referință, revine României sarcina de a colabora cu bună‑credință cu această instituție (?!) pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referință și a dispozițiilor tratatelor, dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referință menționate”. (par. 177)

c) Așadar, în Decizia 2006/928 nu se precizează ”caracterul obligatoriu și efectele juridice imediate” ale acestor rapoarte, norma de referință din art. 2 apr. 1 menționând, doar, obligația Comisiei de a întocmi astfel de rapoarte, iar în toată perioada de aplicare a MCV (2007-2020) s-a practicat expres denumirea de ”recomandări” preluată și de Curte (par. 174-175).

”În speță, este adevărat că rapoartele întocmite în baza Deciziei 2006/928 sunt, în temeiul articolului 2 primul paragraf din aceasta, adresate NU României, ci Parlamentului și Consiliului. În plus, deși aceste rapoarte conțin o analiză a situației din România și formulează cerințe în privința acestui stat membru, concluziile cuprinse în ele adresează „RECOMANDĂRI” statului membru respectiv întemeindu‑se pe aceste cerințe.”

”Rezultă că aceste rapoarte, astfel cum reiese din COROBORAREA (?!) art. 1 și 2 din decizia amintită, sunt destinate să analizeze și să evalueze progresele realizate de România în raport cu obiectivele de referință pe care acest stat membru trebuie să le atingă. Referitor, în special, la recomandările care figurează în aceste rapoarte, ele sunt formulate, după cum a arătat și Comisia (?!), în vederea atingerii obiectivelor respective și pentru a orienta reformele statului membru menționat în această privință.”

Așadar, dacă aceste rapoarte conțin ”recomandări” formulate de Comisie pentru atingerea obiectivelor de referință, atunci, ele nu pot avea aceeași natură juridică și efecte, precum  actele juridice obligatorii.

Conform art. 288 TFUE:

(1) ”Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.

(2) Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

(3) Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

(4) Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.

(5) Recomandările și avizele nu sunt OBLIGATORII”.

d) Textul art. 288 alin. 1 si 5 TFUE este de strictă interpretare și aplicare fără a permite o interpretare extensivă, prin care sa-i confere, unei ”recomandări” caracter obligatoriu, de același rang cu regulamentul, decizia și directiva.

De aceea, interpretarea ”prin coroborarea art. 1 și 2 din Decizia 2006/928” (par. 175) la care Curtea a recurs pentru a ”malforma” textul art. 288 TFUE este de neadmis (pare că ne aflăm în scrisorile lui Caragiale-este ”recomandare”, dar este ”obligatorie” (?!).

De asemenea, concluzia că ”efectele asociate (?!) principiului supremației dreptului UE se impun tuturor organelor (?!) unui stat membru”, apare bizară în raport de autoritatea jurisprudențială a Curții și o creație ”ad-hoc”, spre a ”acoperi” premiza falsă a raționamentului.

Pe de altă parte, invocarea principiului cooperării loiale, instituit prin art. 4 (3) TUE (par. 176) este în vădită contradicție cu natura juridică și limitele de aplicare a actului Uniunii, denumit ”recomandare”, stabilite clar și expresiv în art. 288 TFUE.

Totodată, se observă că în hotărâre, Curtea de la Luxemburg, reține, în mod confuz că ”instanța națională este obligată, ÎN MĂSURA POSIBILULUI” (?!) să dea o interpretare conformă cu cerințele dreptului UE.

e) Potrivit art. 4 (3) din Tratatul UE: ”În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate”.

Prin interpretarea extinsă a acestui principiu, instituit de TUE, Curtea manifestă, iarăși, cu exces de zel și omite, cu bună știință, conținutul clar al textului, conform căruia ”Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din tratate”, raportat la natura juridică și efectele Deciziei 2006/928 și a rapoartelor cu ”recomandări” (?!).

În acest sens, nu trebuie eludat faptul că acest principiu nu are numai o acțiune univocă – statele să fie loiale cu Uniunea, ci, el se aplică, deopotrivă și instituțiilor Uniunii, cu deosebire, Comisiei, în raport cu Statele membre, în speță, România, în cadrul MCV.

f) Dar, acestă interpretare, care adaugă la text, ignoră denumirea, obiectul, conținutul și finalitatea deciziei, aceea de ”Mecanism de cooperare (în primul rand) și de verificare”, care nu se realizează numai printr-un raport vertical de control și  directive date de Comisie, care exced obiectivul și efectele prevăzute în Decizia 2006/928, cu referire specială la cele 4 obiective inițiale tehnice de referință; în  ultimii ani multiplicate imperativ și unilateral, de Comisie, cu un pronunțat caracter politic, străin de decizie și de norma de referință din Tratatul de aderare.

De asemenea, nu trebuie omisă, în contextul relevat, norma din art. 2 par. 1 din Decizia 2006/928, care stabilește că aceste rapoarte întocmite de Comisie sunt adresate Consiliului și Parlamentului și nu României, așa cum se reține și de Curte în par. 174, instituții ale Uniunii care pot emite pe această bază, acte juridice în procedura de codecizie sau simple recomandări (art. 292 TFUE).

g) Prin hotărârea din 18.05.2021 a CJUE, în mod evident s-a ignorat principiul imperativ, consacrat în art. 5 alin. 2 din Tratatul UE:

”În temeiul principiului atributiv, Uniunea activează NUMAI în limitele competențelor care i-au fost atribuite de Statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care NU este atribuită Uniunii prin tratate APARȚINE STATELOR MEMBRE”.

Prin urmare, acțiunea Statelor membre este decisivă în structura arhitecturală a competențelor UE, ea ”variind ca INTENSITATE în funcție de domeniu” și, mai ales, de principiile, valorile și obiectivele prevăzute în art. 2-4 din TUE.

h) În toată perioada de aplicare (2007-2020) a MCV a existat o redusă ”COOPERARE” întemeiată pe DIALOG și pe FAPTE REALE, delegațiile Comisie ignorând scrisorile de poziție a celor ”controlați”, instalându-se, în rândul acestora, sentimentul că s-au aflat sub lupa ”Inspecției” care a acționat către ținte prejudecate, acceptate de Colegiul Comisarilor, într-o minimă cunoștință de cauza (?!).

”Verificare”, în limitele MCV, înseamnă un schimb de opinii și o evaluare loială, în deplin acord cu realitatea factuală și în sprijinul îmbunătățirii situației vizate, așa cum se afirmă în actele Comisiei și în Hotărârea CJUE, deziderat rămas la nivel declarativ.

Or, așa cum s-a relevat, repetat, în scrisorile asociațiilor profesionale și în rapoartele Inspecției judiciare, delegațiile Comisiei Europene au evitat cu bună știință gravele derapaje nedemocratice și încălcările drepturilor fundamentale în activitatea de urmărire penală a DNA și cooperarea ilegală cu principalul serviciu secret al țării – SRI, efectele nocive ale protocoalelor secrete asupra înfăptuirii justiției, chestiunile de fond, fiind expediate în câteva cuvinte în rapoartele din 2018 și 2019.

8.2. Raportul MCV – 09.06.2021 – Comunicatul Comisiei Europene

8.2.1. ”Raportul, adoptat astăzi, face un bilanț al progreselor înregistrate în cadrul MCV din octombrie 2019 până în prezent și evaluează progresele înregistrate în vederea îndeplinirii celor 12 recomandări din ianuarie 2017 și a celor opt recomandări suplimentare din noiembrie 2018. Îndeplinirea tuturor recomandărilor care nu au fost încă puse în aplicare este esențială pentru procesul de reformă și pentru ca România să încheie procesul MCV (?!)”.

8.2.2. ”De la ultimul raport MCV din 2019 se înregistrează o tendință pozitivă, astfel cum arată parametrii obiectivelor de referință ale MCV. Comisia salută faptul că, în 2021, s-a dat un impuls reînnoit reformei și remedierii regreselor înregistrate în perioada 2017-2019. Ca urmare a acestui fapt, s-au înregistrat progrese în ceea ce privește toate recomandările din cadrul MCV care nu fuseseră încă puse în aplicare, iar multe dintre acestea sunt aproape de a fi îndeplinite dacă progresele rămân constante.”

8.2.3. ”Comisia așteaptă cu interes ca autoritățile române să transpună acest angajament în măsuri concrete, legislative și de altă natură. Hotărârea Curții de Justiție din 18 mai 2021 oferă un cadru clar și o direcție clară pentru reformele în curs, în vederea îndeplinirii în mod satisfăcător a obiectivelor de referință ale MCV, cu respectarea deplină a statului de drept și a dreptului UE în general. Este esențial ca hotărârea să se reflecte în mod corespunzător în NOUA legislație care urmează să fie adoptată (?!)”.

8.2.4. ”Comisia va continua să ”monitorizeze” îndeaproape evoluția situației prin intermediul MCV până la îndeplinirea obiectivelor de referință și, în paralel, va continua să ”colaboreze” cu România, așa cum colaborează și cu celelalte state membre, în contextul mecanismului general privind statul de drept. Astfel cum s-a arătat în Comunicarea privind statul de drept din septembrie 2020, după încheierea MCV, monitorizarea va continua în cadrul instrumentelor orizontale. Mecanismul privind statul de drept oferă cadrul pentru monitorizarea acestor chestiuni în viitor.”

8.2.5. ”Comisia încurajează România să își îndeplinească angajamentele asumate în cadrul MCV și să urmărească în mod activ implementarea tuturor recomandărilor care nu au fost încă puse în aplicare. Comisia are convingerea că România poate îndeplini obiectivele de referință ale MCV dacă aceasta menține evoluția pozitivă actuală și dacă adoptă și pune în aplicare cu hotărâre reformele angajate. Comisia este pregătită să sprijine autoritățile române în acest sens.”

8.3. MCV – instrument al Mecanismului Statului de drept – 2020 al UE, instituit prin Comunicarea – 2020 a Comisiei Europene

8.3.1. MCV, este un instrument al Mecanismului Statului de Drept – 2020, instituit de Comisia Europeană, care a și prezentat la 30.09.2020 primul Raport asupra statului de drept în cele 27 de state membre UE.

8.3.2. Setul de instrumente al Mecanismului Statului de Drept – 2020 cuprinde:

a) Ciclul anual al M.St.Dr. include RAPORTUL ANUAL privind promovarea statului de drept în toate cele 27 de State membre și prevenirea apariției sau agravării problemelor în acest domeniu.

b) Tabloul de bord privind JUSTIȚIA în UE – Raport Anual care furnizează date comparabile asupra independenței, calității și eficienței sistemelor de justiție din Statele membre.

c) SEMESTRUL EUROPEAN, având ca finalitate RECOMANDĂRI specifice fiecărei țări asupra unor chestiuni MACROECONOMICE și STRUCTURALE, inclusiv cu privire la sistemele de justiție și la combaterea corupției, menit să stimuleze CREȘTEREA ECONOMICĂ.

d) Mecanismul de cooperare și de verificare – MCV, având ca obiectiv: ”MONITORIZAREA PERIODICĂ (și nu ANUALĂ ori SEMESTRIALĂ) și elaborarea de RAPOARTE privind progresele înregistrate pentru remedierea unor deficiențe legate de reformele în justiție și corupție și, în cazul Bulgariei, de lupta împotriva criminalității organizate” (fără nicio referire la România).

e) ”Instrumente de finanțare de la UE, campanii de comunicare și activități de promovare, inclusiv sprijin pentru rețelele judiciare, pentru pluralismul și libertatea mass-media”.

f) ”Sprijin tehnic și finanțare pentru ca Statele membre să realizeze REFORMELE STRUCTURALE.”

g) ”Constatarea NEÎNDEPLINIRII obligațiilor ce decurg din calitatea de Stat membru” și ”Aplicarea art. 7 din TUE – instrument de abordare a unor încălcări grave ale Statului de drept, cu posibile sancțiuni.”

h) ”Cadrul privind Statul de drept, ca instrument de avertizare timpurie,  având ca obiect dialogul cu Statul membru vizat pentru a se aborda amenințările sistematice asupra Statului de drept, spre a preveni agravarea situației.”

9. În loc de concluzie.

9.1. Constatăm, însă, cu regret, că și Curtea de Justiție, precum Comisia Europeană și alte instituții ale Uniunii, au trecut cu vederea efectele nocive produse de ultimele rapoarte (2014-2019), în care se ratifică ”defectocrația judiciară penală” practicată de DNA și SRI, derapajele repetate în funcționarea statului de drept și în apărarea efectivă și concretă a drepturilor fundamentale, eludând starea reală și problemele de fond ale înfăptuirii justiției în România, cauzele și factorii contributivi care au generat neîncrederea și dezamăgirea în societatea romană, dar, mai ales, o frustrare majoră din magistratură.

9.2. Potrivit tradițiilor judiciare, doctrinei și jurisprudenței, hotărârile judecătorești ale instanțelor naționale, precum și cele ale curților europene, sunt ”adevărate creații” de cultură juridică, ca rezultat al efortului de înfăptuire a justiției, al participanților la procedurile judiciare și al raționamentului propriu al judecătorului, dar și al tezaurului de doctrină și jurisprudență.

9.3. Curtea de Justiție a UE sugerează, în mod constant, că ar fi o autoritate supranațională, încărcată de sacralitate, care stabilește și deține adevărul absolut, de nediscutat, și, mai ales, de necontestat, propovăduind forța obligatorie absolută și de necontrolat a dreptului UE față de dreptul intern al statelor membre.

9.4. În acest sens, miile de judecători naționali – constituționali și judiciari, din cele 27 de state membre NU au ”dreptul” și, mai ales, nu au obligația de a se considera ”simpli executanți docili” ai hotărârilor CJUE, ca acte imperative ale judecătorilor ”înțelepți” de la Luxemburg. Interpretările autentice date de CJUE actelor juridice primare și celor secundare ale instituțiilor UE sunt obligatorii, dar, în procesul judiciar și în contenciosul constituțional, instanțele naționale au obligația de a le aplica, în mod adecvat și pertinent, în specificul fiecărei cauze (după principiul ”unității în diversitate”), fără a fi alterată identitatea  constituțională națională, tradițiile culturale naționale și valorile  universale și europene, garantate de art. 2, 3 și 4 din TUE.

9.5. În acest spirit s-au adoptat și se îndeplinesc obiectivele europene pentru cooperarea loială, reciprocă, cu instituțiile UE, inclusiv cu CJUE, în condițiile reglementate de TUE și de TFUE, precum și de celelalte acte juridice obligatorii ale UE, care pot și trebuie să facă obiectul noilor dezbateri în cadrul Conferinței privind Viitorul UE, care se va desfășura în această lună la Strasbourg.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO