Original este numai Dumnezeu, a spus Petre Țuțea. Și e greu să-l contrazici pe filozoful căruia ideile i se înșirau în cuvintele care veneau de la sine, fără poticneli, fără niciun efort, frumoase și limpezi. Și pe care le rostea cu candoare și cu un soi de mirare de el însuși ca un copil.
Viorel Mihai Ciobanu îl contrazice pe filozoful căruia i s-a alăturat în nemurire pentru că el a fost original în tot ce a scris și în tot ce a făcut. În felul de a fi, de a se purta, de a spune ce avea de spus. A fost mereu el însuși. Un om cu o inimă uriașă și din care a revărsat o nemărginită dragoste de oameni. Un înțelept plin de bun simț, de echilibru, de bună cuviință. Un om pentru care valoarea ridicată era condiție naturală în toate și pentru care cuvântul era cuvânt întotdeauna. O voce căreia s-ar fi cuvenit ca și oamenii politici să-i fi dat mai multă ascultare pentru binele justiției, pentru binele țării și pentru binele lor. Un om căruia i s-ar fi cuvenit în orice guvernare demnitatea de cap al justiției (și cât ar fi avut de câștigat justiția din asta!) și nu doar aceea de părinte spiritual al ei, calitate pe care cei mai mulți dintre noi i-am recunoscut-o și pe care, cu siguranță, o merită și în neființă. A fost un om rar între oamenii din vremurile în care trăim. Un înțelept blând, bun și drept. Cu ani în urmă, când cutreiera țara, mi-a spus odată: „avem o țară atât de frumoasă! Nu mă mai satur umblând!”. Ai luat acum drumul stelelor, dragul meu Viorel! Și drumul fără de întoarcere și al dragului nostru profesor și prieten Ion Deleanu! Mă închin și vă închin vouă!
A scrie și a vorbi despre plagiat în România este o întreprindere nu dintre cele mai plăcute. Este chiar riscantă, pentru că în orice ton ar fi abordat, subiectul deranjează în egală măsură și pe plagiatori și pe plagiomani. Pe primii, pentru că orice discuție despre plagiat este privită ca un atac la persoană și provoacă plagiatorilor reacții dintre cele mai neașteptate. Pe cei din urmă, adică pe plagiomani, pentru că dacă vorbești ceva despre plagiat și ești moderat în ton, adică așa cum se cuvine să fii în orice împrejurare, înseamnă că îi aperi pe plagiatori și nu ești demn de respectul lor. Deontologia, etica în muncă și în viață, moderația sunt necunoscute și unii și altora.
Mie mi s-a întâmplat să supăr și dintr-unii și dintr-alții. Cu vreun an în urmă cineva m-a anunțat că m-a adăugat pe lista inamicilor personali, pentru că într-o împrejurare aș fi spus ceva despre opera lui. Nu conta că nu știam nici măcar că are „operă”, adică lucrări originale și valoroase scrise de domnia sa și că nu vorbisem de ea și de el niciodată. Important era doar ce știa cel căruia îi devenisem peste noapte, fără să comit niciun act de ostilitate, dușman. Adevărat, după ce mi-a notificat „inamiciția”, curios, i-am căutat „opera” și am și găsit-o (cu oarece greutate!). Pritocind apoi întâmplarea, mi-am dat seama că este și ăsta un mijloc de te face băgat în seamă.
Altcineva, după ce m-a felicitat pentru „cea mai spumoasă prezentare” făcută cu ocazia unei conferințe internaționale care a avut loc la București (în ajunul zilei mondiale a proprietății intelectuale din acest an), mi-a reproșat că aș fi îngăduitor cu plagiatorii, pentru că nu am atins și subiectul tezelor de doctorat în privința cărora opinia publică a dat deja verdict de „plagiat”. I-am replicat că sunt teze despre care eu nu știam și nu știu nimic, pentru că nu le-am citit. Iar dacă aș fi apucat totuși să le citesc, tot nu ar fi fost destul să le judec decât dacă ar fi din domeniul în care eu știu ceva, pentru că a judeca o teză de doctorat presupune să stăpânești domeniul și să știi mai mult decât știe cel care a scris-o. Adică să ai autoritatea profesională (care o include, cred, și pe cea morală) de a judeca scrierile altuia în mod nepărtinitor și după niște criterii obiective. Nu aveam deci dreptul să vorbesc nimic. Și i-am mai spus că nu puteam trece nici peste faptul că am vorbit la o conferință cu participanți străini și barem în fața lor nu se cuvenea să ne nimicim unii pe alții. Și că nici să vorbești despre alții în lipsă și fără a-i asculta, nu se cuvine. Faptul că nici aprigul meu coleg (probabil că) nu le văzuse/citise nu conta (mă întreb de multe ori, câți dintre cei care vorbesc despre plagiatele unora sau ale altora, au citit lucrările despre care vorbesc!). Important era, pentru domnia sa, „fenomenul”. Despre care eu nu pot spune că nu există, cum nu pot nici să-l confirm a exista ca „fenomen”. Pot să spun doar că am citit că plagiatul există demult. După unii, chiar de la facerea lumii! Dar că și plagiomania are istorie lungă și are între victimele ei autori de o superbă originalitate.
Nu pot (nimeni nu poate, asta e sigur!) asculta și citi tot ce se spune și se scrie în lumea noastră slobodă la gură și la tastatură. La data de 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, în prin art. 19 și art. 27, a consacrat dreptul la liberă exprimare, libertate care o include și pe aceea de a avea opinii. Aceeași declarație a și calificat dreptul de autor ca drept al omului. Dar trebuie amintit că tot atunci, și din motive care țineau de pericolul pierderii (prin declararea dreptului de autor ca drept al omului), din importanța sistemului de protecție prin „copyright” în comparație cu cel (pronunțat personalist) al sistemului Convenției de la Berna, dreptul publicului la cultură a fost trecut înaintea dreptului creatorilor. Adică atotputernicii lumii de atunci și de acum au reușit și cu această ocazie să pună carul (dreptul publicului la cultură), înaintea boilor (a drepturilor creatorilor, fără de care, evident, nu poate exista cultură. Sau progres în cultură, arte științe, inovare).
De atunci, în toată lumea liberă, se poate scrie și spune orice. Sau aproape orice, pentru că vedem că tot mai mulți vor să bage pumnul în gura celor care cred că se pot exprima liber și fără grija cenzurii (mult mai perfidă decât cenzura comunistă, ori aceea a indexului bisericii catolice și din care știam ce nu avem voie să citim și să scriem[1]). Unii ne dau lecții de ce se cuvine și ce nu se cuvine să spunem fără să le pese că statutul lor, stabilit printr-o convenție internațională, le interzice să ne dea lecții. Cât privește pe legiuitorii noștri, aceștia fie n-au habar de amintita declarație și de obligațiile care derivă din ea, fie n-au coloană, fie nu-s atenți la vecini, adoptând legi care ar putea trimite pe aceia care se încăpățânează să creadă că sunt liberi în convingeri și în dreptul de a se exprima, în pușcăriile noastre care au înspăimântat muribunda justiție a CEDO, dar nu și acea parte a justiției noastre care a transformat țara asta într-una de pușcăriași și pușcăriabili. Și îmi amintesc cu ce satisfacție rostea aceste cuvinte cu nici doi ani în urmă un om care a preda câteva bune lecții de drept penal, drept internațional și drept constituțional pentru tot norodul pe care l-a condus spre dezastrul de care îi este azi teamă, dar pe care l-a provocat spre a-și nimicii adversarii! O justiție care nu a avut în ultimii ani un cap, nu are demult un CSM și are un ministru cu un picior la București și cu un altul la Bruxelles și pentru care „drepturile omului sunt un lux”, dovadă mai mult decât destulă pentru felul strâmb în care vede treburile dreptății fiind aberantele „legi” care se nasc din ministerul acesta urmărit parcă de un blestem. O justiție care, dacă vom tăcea la nesfârșit, nu va fi niciodată la fel ca aceea în care un țăran prusac, amenințat de regele lui că-i poate lua moara cu sila dacă nu i-o dă pe prețul oferit de el, îi putea răspunde acestuia liniștit: „Da, dacă n-ar mai exista și judecători la Berlin!”.
Constatăm, totuși, că de o vreme, în tot mai multe instanțe, sunt tot mai mulți judecătorii cu har și dar și care spun dreptul fără teamă, demonstrând că declarațiile de parteneriat cu instituții netransparente făcute de unii capi (!!!) ai justiției și amenințarea străvezie la adresa judecătorilor a unor instituții și mai puțin transparente au avut efecte contrare celor așteptate de către cei care le-au lansat în spațiul public. Trebuie, cred, să ne rușinăm cu toții de faptul că atunci când judecătorii aveau cea mai mare nevoie de susținere, i-am lăsat aproape singuri.
În virtutea dreptului de a gândi și de a scrie suntem invadați de producții de tot felul și nu ne putem opune nici ca acestea să fie scrise și nici la publicarea lor, pentru că legea le protejează pe toate, indiferent de valoare și chiar neterminate. În alte cuvinte, toți au dreptul să scrie și să ne încânte sau să ne agreseze cu scrierile lor, cu operele lor de tot felul. Nu toți ar trebui să o facă, dar e dreptul lor să scrie și să publice, iar noi nu-i putem opri. Convingerea că știm, deși nu știm, că putem, deși nu putem, că avem a spune ceva și de fapt nu avem nimic, ori că doar unii știu, pot și au a spune ceva este sămânța din care se naște dorința, orgoliul exprimării în public cu orice preț al unora care ar trebui să tacă. Ne putem opune, post factum, doar atunci când este cazul, denunțând furtul intelectual.
Trebuie, desigur, să observăm că în lipsă de onoare și/sau de titluri nobiliare, titlul de „doctor” atrage mult și pe mulți, pentru că pare a conferi o aură de om citit, de studios, de om preocupat de științe, de om care, demonstrând în fața unei comisii de universitari care respectă și se respectă (așa ar trebui să fie toți) că este pregătit și serios, există toate motivele spre a fi acceptat ca atare și de mulțime. Mulțime care nu ar trebui, însă, niciodată înșelată și care are dreptul să se revolte dacă este păcălită.
Cei mai păgubiți de plaga urâtă a plagiatului și a plagiomaniei sunt însă aceia care și-au obținut titlurile (doctori, profesori, de conducători de doctorat) prin trudă multă și prin lucrări originale, pentru că au devenit și ei fără de vină și fără de voie, actori într-un spectacol de „comedia dell`arte”, în care cuvântul „dottore” era, precum bine se știe, luat în derâdere și devenise sinonim pentru șarlatanie și impostură.
Există și o categorie mai aparte de creatori. Unii dintre aceia care se cred nu doar părinți ai operei scrise de ei ci și stăpânii absoluți ai domeniului în care au scris. Aceștia, în loc să facă școală în jurul lor, așa cum ar fi firesc, așază prăpăstii între ei și ceilalți, neînțelegând că a scrie cărți dintre acelea folositoare și peste vremuri, înseamnă a dărui celor pentru care scrii din înțelepciunea, experiența și cunoștințele dobândite, pentru că nimeni nu scrie și nu poate scrie doar pentru el. Există o datorie a celor care știu: să dea și să transmită mai departe ce au învățat. Nu e doar meritul lor că știu ce știu, mi-a spus odată profesorul Viorel Mihai Ciobanu, care avea un respect atât de profund pentru profesorul său, Savelly Zilberstein, încât a refuzat să fie conducător de doctorate atât timp cât profesorul și mentorul său a fost el însuși îndrumător. Dar am mai găsit undeva, ceva asemănător celor spuse de profesorul Ciobanu, într-o carte de istorie. Conform autorului cărții (un inginer care scrie tare frumos), plină de informații interesante despre istoria proprietății intelectuale, Confucius, a spus că „măreția discipolului vine din capacitatea sa de a interpreta și transmite înțelepciunea celor din vechime și prin aceștia, înțelepciunea zeilor”[2]. Sunt însă prea mulți care nu știu că nu știu! Amintesc una dintre spusele lui Grigore Moisil: „oamenii se împart în 1) cei care știu că știu, 2) cei care nu știu că știu, 3) cei care știu că nu știu și 4) cei care nu știu că nu știu. Periculoși sunt aceștia din urmă!”
Sunt și dintre aceia care cred că au scris și spus în opera lor tot ce se putea scrie și spune și că este exclus ca alții să poată adăuga ceva semnificativ. Care cred că au epuizat subiectul pentru totdeauna și că doar ei sunt originali, ceilalți fiind doar niște bieți și nedemni de respect copiști. Care sunt convinși că opera lor este capitală, că în afara ei nu mai poate fi nimic însemnat. Mi-e teamă însă că dintr-un sentiment de exacerbare a propriei valori și dintr-un fel de orgoliu al unicității și al credinței că am scris ca nimeni altul se naște (în unii dintre noi) și adversitatea față de ceea ce scriu alții. Sau poate invidia! Sentiment care ne face să reacționăm cu o violență stupefiantă și care ne transformă în plagiomani, în oameni care văd în jurul lor doar plagiatori și plagiate!
Am aflat acest lucru cu mult înainte de a-l citi pe Jean-Luc Hennig, care își începe „Apologia plagiatului” astfel: „nu puțini scriitori au visat, la un moment dat să scrie acea carte totală și ultimativă, care să facă inutil tot ce s-a scris vreodată în istoria literaturii universale. Atâta doar că o astfel de carte ar trebui să conțină în sine toate cărțile lumii deodată. (….) Așa se explică superlativul „Cartea cărților” folosit pentru Biblie (am putea adăuga noi că și musulmanii spun la fel despre Coranul lor) și tot așa trebuie să-i fi venit lui Northrop Frye[3] ideea că Biblia este arhitextul întregii culturi universale”[4]. Și am înțeles, citindu-l pe Hennig, de ce amintitul de el Donat, specialist în gramatică latină și preceptor al lui Ieronim, se considera îndreptățit să țipe mâniat: „să piară, să piară toți cei care înaintea noastră ne-au imitat”[5].
Lumea virtuală, lumea în care totul trăiește prin două cifre (0 și 1) sau prin două semne (+ și -) nu este deloc virtuoasă. E loc acolo în necuprinsul lumii virtuale pentru „opere” de care până și hârtia (despre care spuneam când era cel mai important suport de fixare a gândurilor noastre că suportă orice, fără să știm de ce e în stare spațiul de nepătruns ochiului și pe care îl vedem doar prin fereastra calculatorului) ar trebui să se înroșească de rușine. Și oarecum paradoxal, din lumea asta virtuală, plină de bunuri incorporale, de bunuri intangibile, se poate fura și se fură ca-n codru și nu doar de către plagiatori, demonstrând că dreptul din zilele noastre, incomparabil în dimensiuni cu cel de acum câteva decenii, este prea mic pentru o lume care nu are sfârșit. În lumea asta fără de margini se găsesc acum și pot fi accesate cu ușurință (nu e tot un paradox!?) toate sau aproape toate operele, iar internetul este asemănat de unii cu un robinet pe care oricine îl poate deschide spre a a-și potoli nu doar setea (normală) de lectură, care trebuie să fie autorizată, ci și pofta de a lua orice și oricând, fără nicio teamă și fără nicio urmă de respect pentru munca altora.
Dacă este să ne luăm după scrierile unora, plagiatul la români pare a fi un fenomen (adică are proporții uriașe) de vreme ce, începând cu primul autor român valoros (dar care are păcatul de a fi scris în slavonă)[6], aproape niciun scriitor important nu a scăpat de această acuzație, iar fostul președinte, dar și actualul președinte al Țării (acesta din urmă având succes și ca autor de operă scrisă) vorbesc despre el atât de apăsat. Și pentru că președinții sunt bine informați și știu tot ce mișcă, tot ce se scrie, cum se scrie și tot ce s-a scris într-un domeniu sau altul al științelor trebuie să luăm aminte la spusele lor. Sigur, trebuie să fim atenți la ce și mai ales la cum spun președinții noștri pentru că adevărurile lor s-ar putea să fie doar minciuni nedescoperite. Și să luăm în seamă și faptul că ei sunt oameni politici (deși ar trebui, barem pe perioada mandatului de președinte al tuturor românilor să fie apolitici) și în lupta politică orice este permis după unii. Dar și iertat, câtă vreme au reședința în Primăverii! Mi-e teamă însă că apăsarea cu care vorbesc domniile lor despre plagiat are alte resorturi. Că domniile lor au fost și sunt preocupați de această problemă doar pentru că este o diabolică armă politică[7]. Ori aceasta face ca discuția despre plagiat să fie deturnată către o zonă mult mai murdară decât aceea a furtului intelectual: în zona politicii care este asemuită celei mai vechi meserii.
Știu și eu că există plagiatori necunoscuți ca furi ai muncii altora și care trăiesc cu/din succesul furtului lor intelectual. Unii nu doar în timpul vieții lor pământene, ci și peste veacuri. Există destui plagiatori dovediți și pedepsiți moral, civil și/sau penal! Există și plagiatori dovediți, dar pe care dovada furtului lor nu i-a coborât de pe soclu[8] ori plagiatori la care ne închinăm în biserici[9], îi ascultăm vrăjiți în sălile de teatru[10] ori îi citim în biblioteci[11].
Istoria dreptului proprietății intelectuale i-a așezat pe primele locuri în afirmarea celor mai importante concepte și instituții ale dreptului de autor pe Isaac René Guy Le Chapelier (1791), Stanislas de Boufflers (1791), Joseph Lakanal (1793). În lucrările de specialitate se citează mereu din rapoartele lor pentru proiectele de lege susținute și excepționalele lor argumente, admirabil sintetizate, în favoarea recunoașterii drepturilor morale și patrimoniale ale autorilor de opere. Dar doctrina franceză nu se ferește să arate că legislația revoluționară și autorii ei (înainte amintiți) nu au făcut decât să plagieze fondul și forma memoriului lui Louis d`Hericourt (1725) și a lui Joseph-Felicite Cochu (1777), uitând să adauge însă la lista de plagiați pe Baudin (un fost parlamentar din ale cărui texte a furat Lakanal) și pe Simon Marion baron de Druy, autorul primei schițe a dreptului de autor, în anul 1586. În alte cuvinte, spune doctrina franceză, un șir de plagiate dovedite stă la originea legilor revoluționare ale dreptului de autor, fără ca acestea să fi fost repudiate. Mai mult, Legea franceză a dreptului de reproducere din 1793 („sobră ca o inscripție în marmură”, spun, mândrii, francezii), în vigoare până în anul 1957, a fost model pentru multe țări, inclusiv pentru legea presei a lui Cuza din 1862 (cu primele 10 articole dedicate proprietății intelectuale).
Eu am citit și despre victime ale plagiomaniei și pe care nedreptatea ce li s-a făcut i-a zdrobit! Pe unii chiar i-a omorât, ei neputând trăi cu rușinea infamantei acuze. Este cert că numărul plagiatorilor nu va fi niciodată stabilit. Cel al victimelor unor nedrepte acuzații de plagiat este și el mare. Numărul plagiomanilor, al celor care văd peste tot plagiatori, este, desigur, imens și este greu de spus de fiecare dată ce-i determină pe ei să intre în hora asta. Fără îndoială, există și observatori atenți și obiectivi, oameni care citind mult descoperă ușor furtul intelectual și îl sancționează atât de sever încât dacă ar fi știut ce-l așteaptă, furul s-ar fi ferit să mai fure. Este sancțiunea morală care s-a aplicat pentru rușinoasa faptă de plagiat din cele mai vechi timpuri: disprețul! Alungarea din cetate (la propriu atunci, în sens metaforic, azi!). Adică alungarea din rândul celor pentru care fapta de furt este atât de rușinoasă, încât statul alături de un fur este de neimaginat.
Cred însă că înainte de a socoti pe cineva vinovat de plagiat, suntem datori să-i citim lucrarea și ce au scris alții în domeniu, să ascultăm pe plagiator și dacă se poate și pe cel plagiat. Apoi, ne putem (poate) spune părerea, dar cu grijă, pentru că verdictul trebuie să fie dat numai de aceia care au obligația și dreptul de la lege să o facă. Altfel, ne paște pe toți pericolul de a vedea peste tot plagiate și plagiatori, trăind într-o atmosferă de suspiciune devastatoare și neproductivă. Și pericolul de a deveni ridicoli, așa cum a semnalat Eugen Ciurtin constatând, de exemplu, că în privința unuia dintre acuzații noștri de plagiat, spătarul Nicolae Milescu („Cârnul”[12]), diplomat și spion, cărturar și aventurier, autorul mai multor lucrări între care „Genealogia țarilor ruși”, „Jurnal de călătorie în China” și „Descrierea Chinei” și care a fost celebrat la 300 de ani de la moartea sa (1707 sau 1708) de către UNESCO, între ceea ce credem și spunem noi și ce cred și fac alții este o distanță uriașă. Astfel, Eugen Ciurtin arată că deși acuzat de plagiat în țara lui, Comisia UNESCO și acuzatorul său (român) priveau „cu desăvârșire diferit spre același personaj (Milescu), fără a se sesiza reciproc și fără a putea separa plagiatorul (eventual) de (probabilul) celebrat.”[13] Onoarea făcută cărturarului român de UNESCO și aspra critică a Danielei Dumbravă adusă acuzației de plagiat, nu au reușit însă să convingă pe acuzator de nevinovăția acuzatului Milescu. Dimpotrivă, pare să-l fi făcut pe acuzator și mai hotărât în susținerile sale. Eu nu am argumente pro sau contra acuzației ce s-a adus celebrului spătar, un om foarte apropiat țarului Petru I, care i-a făcut și onoarea de a-l bărbieri (la propriu) el însuși, după legea pe care celebrul țar a dat-o și care obliga pe curtenii săi să plătească impozit pe barbă dacă refuzau să renunțe la ea și să poarte haine… ungurești. Dar mă gândesc că poate acuzația ce i s-a adus spătarului Milescu i se trage și de la călcarea poruncii lui Ștefan cel Mare, care a cerut moldovenilor să se alieze mai degrabă cu turcii decât cu muscalii. Poruncă pe care Milescu a călcat-o, trăindu-și ultima parte a vieții la Moscova în slujba țarului Petru cel Mare, care a știut că trebuie să se înconjoare de oamenii cei mai valoroși[14]. Adică acuzația s-ar putea să i se tragă de la o ranchiună cu iz politic, cum sunt mult prea multe în zilele noastre.
Între cei acuzați la noi de plagiat s-a aflat și Constantin Hamangiu, primul român care a dedicat o lucrare protecției creațiilor intelectuale, susținându-și licența cu teza „Proprietatea literară și artistică”, lucrare[15] prezentată public în anul 1893 în fața unei comisii din care făcea parte și profesorul Constantin Dissescu. Hamangiu a răspuns public acuzației defăimătoare ce i s-a adus în anul 1897 și aceasta nu a mai fost repetată în timpul vieții lui (sfârșită la data de 7 ianuarie 1932, în timp ce era ministru al justiției). Alții însă, susțin și în zilele noastre acuzația de plagiat împotriva lui Hamangiu[16], amintind ironic că el este și autorul unui proiect de lege a proprietății literare și artistice scrise în anul 1919, care a constituit baza legii proprietății literare și artistice din anul 1923, al cărei raport de susținere a fost prezentat de Ion Pillat, în cuvinte evident inspirate de cele ale revoluționarilor francezi înainte amintiți fără a fi socotit plagiator[17]. Acuzația adusă lui Hamangiu a fost desființată recent de către universitarul ieșean Dan Constantin Mâță într-o izbutită și documentată lucrare ce i-a dedicat (și pe care a publicat-o în anul 2013). Dar oricât de convingătoare sunt argumentele apărătorilor lui Hamangiu, acuzația de plagiat ce i s-a adus a rămas înfiptă în mintea multora și probabil nu va fi ștearsă vreodată.
I. L. Caragiale, cel mai mare dramaturg român, nedrept acuzat de plagiat în anul 1901 pentru nuvela sa ”Năpasta”, a pierdut însă procesul cu acuzatorul său Const. A. Ionescu – Caion) [18], apărarea magistrală făcută de prietenul său Barbu Ștefănescu Delavrancea, folosindu-i doar spre a se demonstra peste veacuri că și la începutul secolului al XX-lea dreptatea umbla cu capul spart pe malurile Dâmboviței.
Luați însă aminte la ce spunea atunci unul dintre avocații lui Caion[19], profesor de drept roman la facultatea de drept din București, avocat și decan al Baroului de Ilfov, Gheorghe Danielopol: „Și domnul Caragiale nu trebuie să se supere, căci e în bună companie, căci în Țara Românească, cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputați, senatori etc. Cei mai mulți dintre autorii noștri nu copiază? Nu râdeți domnilor! Marii financiari nu copiază? Celebritățile noastre nu copiază? Convingerea noastră este că domnul Caragiale a copiat! Chiar profesorii universitari care l-au exclus pe Caion din Universitate nu sunt decât niște plagiatori”.[20]
În context, este de semnalat faptul că nuvela lui Caragiale întitulată „Kir Ianulea” (scrisă în anul 1909 și publicată în anul 1910) este foarte asemănătoare cu nuvela atribuită lui N. Machiavelli, „Arhidiavolul Belfegor” și care mai este atribuită lui Giovanni Brevio sub numele „Novella di Belfegorx”. Pățitul Caragiale își avertizează el însuși cititorii asupra sursei sale: „Aceasta poveste se găsește în Giovanni Brevio, Roma 1545, întitulată «Novella di Belfegorx»; mai târziu, în 1549, apare cu același titlu sub numele lui Machiavelli”. Cunoscătorii spun însă că nuvela lui Caragiale este infinit mai reușită decât cea a lui N. Machiavelli. Eu necitind nuvela lui Machiavelli pot spune doar că nuvela „Kir Ianulea” este o capodoperă. Dar în anul 1942, Romulus Dianu a publicat un articol întitulat „ Un plagiat a lui Caragiale („Kir Ianulea”)[21].
Putem să înțelegem acum de ce Istrate Micescu nu a publicat un curs scris („atâta așteaptă dușmanii mei, să găsească un rând scris de și o greșeală făcută de mine ca să mă critice!”, se justifica genialul avocat, fost decan al Baroului de Ilfov și profesor fără curs scris[22]). Sau ce anume l-a determinat pe George Creangă, marcat de nenumăratele acuze de plagiat din vremea sa, să-și publice doar cu mare greutate și după o lungă perioadă de abținere, la începutul secolului trecut, valoroasa teză de doctorat, susținută și lăudată de profesorii săi de la Berlin[23], întitulată „Sciința financiară după profesorul universitar K. Th. Eheberg”.
Paul Celan, scriitor român, de limbă germană[24], stabilit la Paris, n-a făcut însă față nedreptății ce i-a făcut Claire Goll, scriitoare nu lipsită de orice valoare, dar care pare a fi trăit cu obsesia operei soțului ei, Yvan Goll, și cu aceea a comparației operei acestuia cu aceea a lui Paul Celan spre a identifica asemănările. Claire Goll l-a acuzat în trei rânduri de plagiat (ultima dată și de o tentativă de viol „în stare de somnambulism”[25]) pe Paul Celan, falsificând (ca și acuzatorul lui Caragiale!), manuscrise ale soțului ei Yvan Goll, spre a-și dovedi și susține acuzația. Și neputând trăi cu nedreptatea ce i se făcea (după cel de al doilea val de acuze, din anii `60, ajunsese întru-un spital de psihiatrie) în aprilie 1970 s-a aruncat de pe podul Mirabeau în Sena[26]. Claire Goll i-a supraviețuit 7 ani! Cum oare i-a trăit? Se spune că fără remușcări!
Cunosc puterea cuvântului. Știu că poate ucide! Dar știu și puterea vindecătoare a vorbelor și pe aceea de a spune și dezvălui adevărul! Și pe aceea de a mângâia pe cel nedreptățit. A năpăstuitului ajuns să cerșească dreptatea, nu iertarea, în fața plutonului de execuție. Un pluton care îmbracă de foarte multe ori haina civilului care ar trebui să fie în toate împrejurările civilizat, moderat, tolerant, dispus la dialog. Pluton care, uneori – lucru de o gravitate fără de seamăn – este alcătuit chiar din purtători de robe! Dreptatea făcută după ani de judecată și hotărârea redactată după ani de la judecată sunt mai strâmbe decât nedreptatea. Pentru că ele îți oferă iluzia dreptului recunoscut și spus dar și amarul prea târziului pentru ca să mai folosească la ceva. Căutați pe cei absolviți de vină și îi veți găsi în lumea fără suflet, în spațiul virtual, ca plagiatori și după ani!
Pentru toți aceia care cred la fel ca mine (sunt convins că aceștia sunt mulți), dar și pentru cei care nu sunt, dar cred că toți avem dreptul la opinie, îndrăznesc să spun cele ce urmează:
1. Plagiatul este o plagă. Este o faptă rușinoasă. Ea mutilează adevărul și creează false ierarhii. Aduce uneori beneficii plagiatorului. De regulă pe termen scurt, dar afirmația aceasta s-ar putea să nu fie adevărată. Pentru că Racine, Corneille și Moliere sunt considerați părinții dramaturgiei franceze și azi, deși este dovedit că și ei au plagiat. Plagiatul (de către Moliere) Terentius Afer a plagiat la rândul său, dar acesta din urmă este azi mai cunoscut cititorilor prin răspunsul la acuzația ce i s-a adus de către contemporanii săi că „nu am spus nimic care să nu fi fost spus mai înainte”, decât prin opera sa. Nici pe Anatole France și William Shakespeare nu-i coboară nimeni de pe soclul pe care se vor afla pentru vecie, deși au fost și ei dovediți ca plagiatori. După cum pe Paul Celan, victimă a plagiomaniei, apele Senei în care s-a aruncat, disperat de nedreptatea ce-i făcea acuzatoarea lui, nu-l vor reda vieții. Dar Paul Celan este victima noastră, a tuturor celor care lăsăm să se întâmple nedreptăți de felul celor trăite de el.
2. Comunitatea academică (în activitatea științifică, activitatea de cercetare, inclusiv sau mai ales aceea a școlilor doctorale) nu poate, nu are dreptul să tolereze plagiatul. Dar nici plagiomania! Cei care vor să obțină recunoaștere și titluri academice, trebuie să muncească mult și să le obțină onest. Iar pentru aceasta, lucrările lor științifice trebuie să fie originale, în înțelesul pe care originalitatea o are în dreptul de autor și a legii eticii în activitatea de cercetare (nu acesta este titlul Legii nr. 206/2004, dar mi se pare mai sugestiv). Trebuie însă să înțelegem cu toții că în operele științifice, care se adresează în principal inteligenței iar nu simțurilor, originalitatea, care se manifestă în forma de expresie, este limitată, pentru că forma de exprimare în cazul operelor științifice este supusă unor firești constrângeri de limbaj. Iar limbajul științific este, ne place sau nu, standardizat.
3. Valoarea operelor nu are nimic a face cu originalitatea și nu este nici condiție de protecție. Legea le protejează pe toate, fără deosebire: produse ale geniilor sau produse ale spiritelor simple, lungi sau scurte, bune sau rele, morale sau imorale. Dreptul de autor se naște din faptul creației. În mod cert există suficiente grade în creație și dacă legea drepturilor de autor nu ar acorda protecție doar Homer-ilor sau Phidias-ilor ar fi, o lege aplicată doar excepțional. Legea nu judecă operele nu are dreptul de a judeca operele, ea nu le cântărește nici valoarea nici importanța, le protejează pur și simplu pe toate. Orice considerație asupra meritului, asupra calității, ar supune protecția operelor arbitrariului. Dacă protecția ar depinde de gusturile și de opiniile noastre și ale judecătorilor, atunci securitatea juridică a autorilor ar fi afectată. Dreptul nu are căderea de a decide dacă o operă are sau nu valoare, de a face distincție între artă și pseudo-artă. Legea trebuie să trateze în mod egal operele, perfecte sau nu, pentru a se evita arbitrariul. Instanțele (de orice fel, inclusiv acelea care cercetează plagiatele în științe) trebuie să-și îndeplinească doar misiunea de a spune dreptul, lăsând academiilor dreptul de a decerne premii și istoriei dreptul de a decide dacă opera a supraviețuit autorului și epocii în care a fost creată prin valoarea ei, singura care îi va asigura nemurirea. Am, dar sunt și alții care au, rezerve în această problemă, dar legea trebuie respectată. Absolutizarea ideii de protecție a operelor indiferent de orice criteriu de valoare, poate avea consecințe absurde. O renunțare fără nuanțări la orice judecată de valoare nu pare posibilă în domeniul dreptului de autor, pentru că există limite dincolo de care nu putem vorbi de o creație intelectuală personală în sensul legii dreptului de autor.[27] Jurisprudența operează, de altfel, cu criteriul „meritului autorului” și chiar acela al „valorii operei”.[28] Dar pretutindeni (cu excepția Germaniei, unde se cere un minim de valoare pentru protecția operelor) legile protejează operele independent de valoarea lor.
4. Este nedrept ca bănuielile (dacă sunt întemeiate) asupra unor teze să pună sub semnul îndoielii activitatea și munca tuturor doctoranzilor onești, a profesorilor coordonatori care nu au abdicat niciodată de la regulile de etică în activitatea de cercetare științifică și de îndrumare a doctoranzilor și a instituțiilor organizatoare de studii universitare de doctorat în care se muncește serios. Și este de datoria celor care aspiră la titlul de doctor spre a se mândri cu el, a celor care au obținut titlul cu lucrări originale și valoroase și a celor care conduc și organizează studii de doctorat să reacționeze. Plagiatul altora nu trebuie să-i păteze pe cei onești. Și dacă acuzații de plagiat nu sunt vinovați, atunci ei trebuie să ceară pedepsirea plagiomanilor. Dacă sunt vinovați, atunci lumea asta se va dovedi prea mică pentru ei: oriunde vor merge, orice vor face, oricând în viață, dar și dincolo de viață rușinea furtului comis îi va însoți. Sau, cine știe, poate vor dovedi că sunt în stare de o teză originală!
5. Toți aceia care au scris, toți care scriu (în special opere științifice), trebuie să accepte că ideile sunt un teritoriu al tuturor și al nimănui în același timp, pentru că altfel devine imposibilă activitatea de cercetare științifică. În egală măsură este obligatoriu, în primul rând pentru că este etic, să recunoaștem prioritățile în ideile afirmate și să le menționăm ca atare, atâta timp cât ele nu reprezintă domeniu public. Dar atunci când credem că ni se fură ideile, înainte de a face zgomot sub cuvânt că suntem furați, se cuvine să cercetăm bine dacă ele sunt cu adevărat ale noastre (nu cu sensul că ne aparțin, cum să aproprii gândirea și gândul, iscodirea, cum să oprești pe altul să gândească și să izvodească la rândul său?!).
6. Există o deosebire importantă între dispozițiile cuprinse în Legea dreptului de autor nr. 8/1996, care exclude de la protecție ideile și Legea privind buna conduită în cercetarea științifică nr. 206/2004 care obligă la menționarea surselor ideilor expuse într-o lucrare. Legile nu se contrazic. Nu sunt corelate și aceasta este o boală grea a legilor noastre. Ideile aparțin, prin definiție, domeniului cunoașterii logice și sunt asimilate teoriilor și descoperirilor, care nu sunt nici ele protejate prin drept de autor. Apartenența lor la un fond comun, alcătuit din tot ceea ce a creat și transmis umanitatea (cunoștințe în domeniul științelor, a moralei, religiei etc.) constituie un motiv suficient pentru a le exclude, în forma lor brută, de la orice protecție. Sunt, de altfel, acceptate ca legi ale muncii de creație, afirmații de genul „cu cât mai mult lucrezi asupra ideii tale, cu atât mai mult te convingi, că ea aparține altuia”, ori „toate ideile noastre sunt de fapt ale altora”[29].
7. Ideile, teoriile, conceptele și descoperirile conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor și nu sunt protejate în cadrul dreptului de autor în considerarea consecințelor nefaste pe care o atare protecție le-ar putea avea asupra dezvoltării științei și culturii. Este însă o regulă de bună conduită și o obligație morală ca în cazul ideilor noi în știință, a ideilor care au revoluționat lumea, să fie indicat cel care a formulat-o și să-i recunoaștem întâietatea. „Spiritul nu avansează decât pe cadavrul ideilor” a spus Andre Gide[30].
8. Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora nu sunt protejate (art. 9 din Legea nr. 8/1996), chiar dacă se gâlcevesc și se acuză politicienii noștri de a-și fi furat unii altora idei, programe, texte. Are rațiunea însă legea care le exclude de la protecție, nu politicienii care se acuză unii pe alții. Trebuie să le știm, să ni le însușim, să le aplică. Mai mult, suntem prezumați că am cunoaște legea și nu ne putem pune niciodată la adăpostul necunoașterii ei (adevărat, CEDO și CJUE, iar după ele și Curtea noastră Constituțională) și-au mai nuanțat pozițiile și pretind legiuitorilor să facă legi clare, neechivoce, predictibile și previzibile și chiar să le aducă la cunoștință într-un mod care să facă accesul posibil. La noi este, însă, ca la nimeni: dispoziții cu același conținut sunt declarate neconstituționale și condiționat neconstituționale, funcție de autorul excepției ( a se vedea, de exemplu, art. 55 alin. 4 din Legea nr. 317/2004 și decizia nr. 196/2013 a CCR și art. 297 alin. 1 din Codul penal și Decizia din 15 iunie 2016 a aceleiași CC), instanța noastră de contencios constituțional dând, la 15 iunie 2016, o decizie de interpretare a textului, care nu este în atribuția ei.
9. Înainte de a arunca piatra, numărați bine. Cel acuzat de plagiat, din păcate nici atunci când se dovedește a fi nevinovat, nu va mai scăpa de această acuzație. Pentru că plagiatul, în concepția multora, nici nu are nevoie de dovezi. E suficient că s-a lansat acuzația, ea va fi multiplicată din gură în gură, din articol în articol, din dezbatere în dezbatere. Apoi, plagiatul, chiar și atunci când nu este dovedit, nu se iartă, nu se uită, nu se prescrie. Acuzația va urmări pe plagiator și dincolo de moarte. Și dacă de furt intelectual este acuzat un politician, atunci plagiatul nu mai trebuie nici cercetat și nici dovedit în vreun fel. Pentru politicianul care a scris ceva, dacă a intrat în dizgrația vreunui politician și mai mare, ori dacă poate să fie desființat ca politician printr-o astfel de acuzație, plagiatul este subînțeles, este prezumat și este mijlocul de a-l elimina din viața politică. Sigur, dacă a plagiat, nu mai are ce căuta în lumea celor care fac legi, ori a celor care fac educație. Dar îndemnul lansat de câțiva ani în spațiul public, de a se dovedi nevinovăția pentru orice acuzație în fața judecătorilor nu poate veni decât din somnul rațiunii.
10. Din păcate, ideea că toți trebuie să-și dovedească nevinovăția în fața judecătorilor vine tot de la politicieni. Am căutat să identific pe autorul acestei idei care calcă în picioare regulile dreptului de la romani încoace și nu îl găsesc, astfel că nu îl pot indica așa cum se cuvine potrivit art. 4 din Legea nr. 206/2004. Și într-un timp foarte scurt și evident, din interese politice (de eliminare a adversarilor politici nu a corupției politicienilor), ideea asta a devenit drum național și a făcut multe victime. Pentru că odată acuzat, șansele de a fi declarat nevinovat scad spre zero pentru politicieni. În context, mă întreb de ce judecata penală trebuie să înceapă cu citirea actului acuzării de către judecător!? De ce domnilor politicieni lăsați ca judecata să înceapă cu acuzarea celui judecat de către judecător! Dumneavoastră nu vă rămâne nimic în cap după ce lecturați o carte, un document, un rechizitoriu?! Nu v-ați gândit că altora care citesc le rămâne în cap ce au citit! Adică vinovăția celui judecat! Ce sistem judiciar aberant ați putut gândi?! Aberant este și sistemul în care un singur judecător poate aplica oricâtă închisoare vrea el! Ori acela în care verdictul de vinovăție poate fi dat în completele colegiale cu majoritate, lăsând fără efecte principiul bimilenar al îndoielii care nu poate profita decât acuzatului.
11. Este adevărat că Petre Țuțea ne-a lăsat între memorabilele sale ziceri și pe aceea că „original este numai Dumnezeu!”. Dar și Dumnezeu s-a autoplagiat: pentru că ne-a făcut după chipul și asemănarea lui (Facerea, Geneza, Capitolul 1.26). Nu cred că suntem cu adevărat după chipul și asemănarea Lui, dar trebuie să fie un adevăr nepătruns de mine și în această afirmație. Citiți și răscitiți pe Ecleziast. Este atâta înțelepciune la el.
12. Un scriitor polonez, evreu de origine (Isaac Leib Peretz, 1852-1915), acuzat de un conațional, David Frishman) de a fi furat din altul, a replicat acuzatorilor săi că Dumnezeu a furat înaintea lui. Cum așa? s-a încruntat acuzatorul la el. Așa: Dumnezeu a făcut mai întâi bărbatul. Apoi a luat coastă din trupul bărbatului și a făcut femeia. Care seamănă oarecum cu întâiul creat, dar nu este ca el. Este… de zece ori mai frumos. Deci Dumnezeu este primul care a plagiat. Sau mai degrabă s-a autoplagiat! Și dacă așa stau lucrurile, noi trebuie să constatăm și să admitem că lui Dumnezeu i-a ieșit mai bine copia decât originalul. Adică femeia decât bărbatul. Nu cred, însă, că Dumnezeu ne-a făcut ori a gândit că am putea deveni atât de misogini, încât să instituim noi bărbații regula sau reguli la care Creatorul nici că s-a gândit, izgonind copia din lumea originalilor. Sau regulile după care femeile nu au voie în altar, nu au voie în unele mănăstiri și câte alte opreliști le-am mai născocit și pus din multele, prea multele noastre orgolii și poate și din pricină că ne place să credem că femeia este o contrafacere a bărbatului. Adică nu este originală! Ne credem uneori niște mici sfinți (unii se cred chiar Dumnezeu) și facem reguli pe care Cel care este cu adevărat, nu le-ar fi făcut niciodată.
Cred că din J. F. Kennedy, americanii citează cel mai des fraza: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru ea!”, rostită de nenorocosul președinte în discursul său de investitură din anul 1961. Recent, actualul ambasador al SUA la București i le-a atribuit, de asemenea. Și ce vine de la americani este, nu-i așa? literă de Evanghelie!
Cuvintele au fost scrise însă cu mai bine de 30 de ani înainte de către poetul și filozoful libanez Khalil Gibran (1883–1931), care era stabilit în SUA, într-un articol în care își încuraja compatrioții să lupte împotriva dominației Imperiului Otoman din Liban. Să nu știe americanii acest lucru! Și dacă știu, nu le pasă?
Nu știu dacă Nicolae Iorga (1871-1940) l-a citit pe Khalil Gibran. Dar iată ce spunea compatriotul nostru: „La sfârșitul fiecărei zile socotește nu ceea ce alții au făcut față de tine, ci ceea ce tu ai făcut față de alții”.
[1] Index librorum prohibitorum et expurgatorum, a cărei primă ediție a fost întocmită și publicată în anul 1559, index actualizat până în anul 1948 în nu mai puțin de 32 de ediții. Ultima lucrare adăugată în Index a fost „Viața lui Isus” a abatelui Jean Steinman. Între autorii ale căror opere au fost „indexate” se numără Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, Rabelais, Diderot, Balzac, Zola, A. France, A. Gide, Daniel Defoe, Th. Hobbes, J.P. Sartre, Baruch Spinoza, Arthur Schopenhauer, Friederich Nitzsche (pentru totalitatea lucrărilor lor), La Fontaine, Montesquieu, Voltaire, Jean Jacques Rousseau, Stendhal, Victor Hugo, Flaubert, Alexandre Dumas (atât tatăl, cât și fiul), Larousse, Erasmus, Spinoza, J. Locke, D. Hume, Jonathan Swift, Kant, Heine, George Sand, dar și teologi, precum Richard Simon și A. Loisy.
[2] B. Dumitru, T. Boreschievici, Interferențe, vol. II, Fragmente din istoria protecției proprietății industriale, Ed. OSIM, București, 2009, p. 16.
[3] Herman Northrop Frye (1912-1991) este considerat „cel mai important cercetător al literaturii apusene”. Lucrarea sa „Anatomia criticii” (Anatomy of Criticism), scrisă în anul 1957, a fost tradusă în limba română de Domnica Sterian și Mihai Spăriosu și publicată în anul 1972 în Editura Univers.
[4] Hennig Jean-Luc, Apologia plagiatului, Grupul editorial Art, 2009, p. 5. Traducere de Mădălin Roșioru. Lucrarea „Apologie de plagiat” a fost publicată în anul 1997, Editions Gallimard, Paris.
[5] Hennig, op. cit., p. 39.
[6] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, capodoperă a literaturii vechi, care, dacă aparține lui Neagoe Basarab, atunci ea trebuie să fie anterioară anului 1521, an în care autorul cărții și ctitor al mănăstirii Curtea de Argeș a încetat din viață. Învățăturile au fost scrise în slavonă (între anii 1513-1521), o traducere în limba română datând din anul 1654. Ele conțin principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tinerilor și de cunoaștere a valorilor spirituale. Neagoe Basarab a fost acuzat de a fi plagiat această lucrare. Astfel, într-un studiu publicat în numărul 3 al „Noii reviste române”, Demostene Russo deschide problema originalității și paternității Învățăturilor lui Neagoe Basarab. Devenit cel mai înverșunat contestatar a lucrării și autorului ei, Demostene Russo considera „acest monument al umanismului și spiritualității românești drept pseudografe scrise de un călugăr străin aflat la curtea domnitorului”, ceea ce i-a atras replici ironice și nimicitoare din partea unor contemporani între care cel mai înverșunat a fost Nicolae Iorga. În ciuda acestor replici, Demostene Russo în Studii bizantino-române, dezvoltând un articol publicat în Biserica Ortodoxă Română (1906), reia chestiunea Învățăturilor susținând că opera este un simplu plagiat după autori bizantini, amplificate și preschimbate după un text slavon de alți imitatori. În anul 1908, un cercetător bulgar, Stoian Romanski, a publicat la Leipzig dizertația sa „Mahnreden des Walachischen Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios” prin care demonstra netemeinicia teoriei lui Demostene Russo. Pătimașele acuzații ale lui Demostene Russo în contra Învățăturilor lui Neagoe Basarab au avut, totuși, darul de a atrage atenția unor cercetători asupra acestei inegalabile opere a literaturii române vechi, dar, mai aproape de noi, George Călinescu, în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” susține că Învățăturile sunt o „compilație de texte, conformă însă cu practica vremurilor în care opera a fost scrisă și în care clasicii francezi, de exemplu, s-au inspirat din modele eline”. Învățăturile… a fost plagiată, cu adevărat, de Teodor Mamalachos, ambasadorul lui Ivan cel Groaznic la Constantinopol, într-o lucrare destinată a dovedi înalta moralitate a țarului rus Ivan cel Groaznic în fața Patriarhului Constantinopolului în procedura de recunoaștere a acestuia ca bazileu. Plagiatul este dovedit de faptul că Teodor Mamalachos a uitat sa șteargă sau să înlocuiască numele Neagoe, Teodosie, Neaga (mama lui Negoe Basarab), precum și numele fetelor voievodului: Stana, Roxana și Anghelina. Documentul semnat de Teodor Mamalachos a fost descoperit în anul 1988 de către cercetătorul italian Santo Luca, fără însă ca acesta să cunoască importanța acestei descoperiri. Studiul acestui plagiat a fost făcut de Ion Dumitriu-Snagov, publicat în ziarul Lumina din 7 iulie 2013.
[7] Sălbaticul Ev Mediu întunecat părea mult mai uman decât vremurile în care trăim, de vreme ce în anul 1.138, Papa Inocențiu al II-lea a anatemizat arbaleta și a interzis folosirea acesteia pentru că săgețile acesteia străbăteau armurile cele mai groase, arma fiind considerată și de cavaleri ca infamă. În edictul prin care a interzis folosirea lor, Papa Inocențiu al II-lea a spus: „acum că s-a creat o armă atât de îngrozitoare, războaiele vor înceta, căci toți se vor teme de ea”.
[8] Despre Homer, poet ce a trăit în secolul al VIII-lea î. Hr. Și despre operele sale Iliada și Odissea, se susține că acestea nu sunt decât „lamentabil opere de compilație” și că poetul lipsit de vedere „a avut un auz perfect, trăgând cu urechea la sonorele recitaluri din literatura poeților populari ai Egiptului”, dar, spune Leo Butnaru, aceasta nu scade cu nimic valoarea operei, generații succesive de poeți, în special europeni, datorând lui Homer ceea ce o religie datorează fondatorilor ei. Dar Homer nu a fost ultimul. “Homer trăiește în Virgiliu, Virgiliu în Dante, Plutarh și Seneca în Shakespeare (dar și în Montaigne – și în câți trăiește Montaigne!), Shakespeare în “Götz von Berlichingen” al lui Goethe (și în câți trăiește Shakespeare !), Euripide în “Ifigenia” lui Racine și în cea a lui Goethe, sau, în vremea noastră, “O mie și una de nopți” și Calderon în Hofmannsthal, “Odiseea” în Joyce, Eschil, Petronius, Dante, Tristan Corbière și mistica spaniolă în T.S. Eliot”… spune Ernst Robert Curtius.
[9] Dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, 14 îi sunt atribuite lui Pavel, dar teologii moderni consideră că patru sau cinci dintre acestea au fost scrise de alții. Conform M. H. Hart, 100 de personalități din toate timpurile care au influențat evoluția omenirii, Editura Lider, p. 66.
[10] Părinții dramaturgiei franceze, Moliere, Racine, Corneille, de exemplu.
[11] Leo Butnaru susține că statisticienii au constatat că „din 6.643 de versuri (atribuite lui W. Shakespeare, n.a) testate – 1.171 s-au dovedit a fi preluate, ba nu – copiate, de la alți autori. Alte 2.573 de versuri Marele Will le-a prelucrat, reformulându-le, retușându-le, reinterpretându-le… Astfel că, originale, pe și în contul sau, rămân doar 1.899 de stihuri”. Aceasta nu diminuează însă, cu nimic, valoarea creaților lui, pentru că „în operele sale măiestria investită și diferențele sau particularitățile domină net similitudinile, reluările, împrumuturile etc. Dacă nu e stăpânul (ca proprietar) temelor pe care le-a preluat, Shakespeare e atoatestăpânitor în desăvârșiri și profunzimi artistice, e suveranul destinelor personajelor cărora le-a dat alte dimensiuni existențiale, bazate pe raporturi fundamentale față de lume, istorie, în genere – față de personalitatea umană. Dânsul e mare și inconfundabil printr-o viziune irepetabilă, cu valabilitate perpetuă, fapt care-l făcuse pe Lihtenberg să susțină că ceea ce era de realizat în literatură în mod shakespearean, în mare măsură a realizat însuși Shakespeare. Nu găsiți că în subtextul acestei constatări este vorba și de o netăgăduită originalitate?” Același autor susține că drama “Romeo și Julieta” este inspirată din două nuvele italiene, una aparținând lui Luigi da Porta, cealaltă – lui Matteo Bandello, că Hamlet “descalecă” din “Istoria Danemarcei” a lui Saxe, că până și Othello” și “Regele Lear” au paternități străine. Apud Leo Butnaru, Plagiatul.
[12] Poreclă ce i se trage de la pedeapsa ce i-a aplicat Ștefăniță Vodă (fiul lui Vasile Lupu), în anul 1660, când i-a tăiat nasul pentru „hiclenia” prin care a vrut să devină domn al Moldovei.
[13] Disponibil aici.
[14] În serviciul acestui țar fără de care Rusia ar fi fost încă pentru mult timp barbară și al cărui celebru testament (apocrif, după unii) este urmat cu sfințenie de ruși, s-a aflat din anul 1711 și până la moartea sa (1723) și Dimitrie Cantemir (alături de multe alte capete luminate ale vremii din toată Europa). Cu fiica acestuia, frumoasa Maria Cantemir, Petru cel Mare a avut un copil care a murit înainte de a se naște, Maria fiind părăsită de țarul atât de iubit și hulit, de inteligent și de crud, de reformator și de dictator în același timp și la moartea căruia (în anul 1725, la vârsta de 53 de ani), Europa a răsuflat ușurată. Voltaire l-a elogiat însă astfel: „Văzând ce a făcut din Sankt Petersburg, să ne închipuim ce ar fi putut face din Paris. Ce mă uimește cel mai tare este șansa minimă pe care o va fi avut spița umană ca la Moscova să se nască un om precum țarul Petru. Aș fi putut paria un număr egal cu cel al oamenilor care au populat Rusia din toate timpurile, contra unuia singur, că acest geniu atât de potrivnic țării sale nu va fi oferit nici unui rus. Cu toate acestea, lucrul s-a împlinit. A fost nevoie de un număr neînchipuit de mare de combinații și de secole înainte ca natura sa-l făurească pe cel care urma să inventeze căruța. Azi, rușii nu mai sunt uimiți de progresele lor: în mai puțin de 50 de ani, s-au familiarizat cu toate artele. Ai zice că acestea sunt deja străvechi la ei în țară. Există încă zone largi din Africa unde oamenii ar avea nevoie de un țar precum Petru: și el va veni, poate, în câteva milioane de ani, pentru că totul vine prea târziu”. Dar faptul că a fost și țar al Bulgariei nu pare să fi fost de folos vecinilor noștri. Iar scriitorul Alexei Tolstoi susține că Petru cel Mare nu a fost rus. Informat, Stalin ar fi cerut lui Tolstoi să nu facă publice documentele: „Lăsați-i să aibă și ei măcar un rus de care să fie mândrii”.
[15] Lucrarea lui Hamangiu acuzată de plagiat are o parte în care se examinează stadiul cercetării și opiniile altor autori asupra problemei și o altă parte în care sunt exprimate ideile și teoriile proprii.
[16] Alexandru Dobrescu, Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Editura EM.OL.IS, 2007.
[17] A se vedea Raportul pe marginea Legii nr. 126/1923 asupra proprietății literare și artistice.
[18] Acuzatorul lui Caragiale, rămas necondamnat, s-a făcut cunoscut în epocă prin mai multe fapte de plagiat și falsuri. El a publicat într-un ziar din capitală o nuvelă pretins tradusă din Ibsen, apoi, într-un alt ziar, a publicat o nuvelă ce s-a dovedit a fi plagiată după Guy de Maupassant. Și tot în anul 1901, Caion a publicat în „Noua Revistă Română” o notă referitoare la un pretins război a lui Mircea cel Bătrân din anul 1399 (neconsemnat de nici un document istoric), întemeindu-și argumentația pe un document plăsmuit și atribuit de falsificator Papei Bonifaciu XI (au existat doar 9 papi cu numele de Bonifaciu, iar în anul 1399 Papă era Bonifaciu IX).
[19] Caion a mai fost apărat și de profesorul Ion Tanoviceanu.
[20] Paul Ștefănescu, Scriitori în fața justiției, Editura Saeculum Vizual, București, 2005, p. 170.
[21] Reprodus în „Delictul literar. Imitație, copie, plagiat”, Antologie de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, p. 147.
[22] Conform lui Doru Cosma, care i-a fost asistent.
[23] În comisia lui de doctorat s-a aflat și Adolph Wagner, unul dintre autorii cei mai importanți ai științelor financiare și fiscale din Germania.
[24] Limbă cu care s-a aflat într-o relație de dragoste și ură, pentru că era „limba asasinilor părinților mei”.
[25] Claire Goll era născută în anul 1890, iar Paul Celan în anul 1920. Yvan Goll a murit în anul 1950.
[26] Pod de pe care s-a aruncat în apele Senei, în februarie 1994, și poetul Gherasim Luca.
[27] A. Dietz (citat de Yolanda Eminescu în “Dreptul de autor”, Editura Lumina lex, 1994, p. 46-47 şi în ediţia din 1997 a lucrării cu acest titlu, p. 82-83) consideră o exagerare tendinţa jurisprudenţei de a proteja ca „opere” cataloagele, tabelele, repertoriile de adrese etc., denumind acest fenomen „abuz de protecţie”.
[28] Yolanda Eminescu, “Dreptul de autor”, Editura Lumina Lex, 1997, p. 80-81.
[29] Ziarul Naţional nr. 2294, citând pe Alexandra David-Neel.
[30] A se vedea pentru detalii A. Bertrand, „Le droit d’auteur et les droits voisins”, Ed. Dalloz, 1999, ediţia a doua, p. 193 şi urm.
Prof. univ. dr. Viorel Roș
Consilier în proprietate industrială, avocat Baroul București
