Vești bune, dar nu cine știe ce

Valentin Constantin

A fost o întîmplare că pe o singură pagină de revistă (pagina 5 din ultimul număr pe 2020 din „Dilema Veche”), în două articole, se găsesc mai multe judecăți de valoare cu care chiar dacă aș dori, nu cred că aș putea să mă împac. Un întreg pachet de idei care m-au contrariat este cuprins în articolul domnului Matei Vișniec, intitulat În căutarea veștilor bune. Iar o idee despre care intenționam să scriu independent de această ocazie, este ideea votului politic obligatoriu, pledată de profesorul Codrin Liviu Cuțitaru, în articolul O lege igienică.

Textul domnului Vișniec debutează cu un comentariu judicios. Revista americană Time exagerează, spune domnul Vișniec, atunci cînd numește anul 2020 The Worst Year Ever. Aflăm că de aceeași părere cu domnul Vișniec, dar mult mai radical în expresie este editorialistul de la revista Le Point. Faptul că anul 2020 nu a fost chiar cel mai rău an din istorie este, o spune ironic domnul Vișniec, prima veste bună. A doua veste bună, crede domnia sa, ne-a dat-o democrația americană. S-a dovedit solidă prin faptul că Donald Trump a pierdut alegerile. Oricît de mult l-am detesta pe Donald Trump, nu ne putem baza în aprecieri exclusiv pe ziare americane care au depășit de mult, mai întîi aparența neutralității, apoi neutralitatea însăși. Donald Trump a obținut în 2020 71 de milioane de voturi, cel mai mare număr de voturi înregistrat vreodată de un candidat republican. A obținut mai multe voturi ale populației de culoare, 12%, mai ales voturi ale tinerilor sub 30 de ani și mai multe voturi ale hispanicilor decît obținuse în 2016.

Este adevărat că a pierdut în orașe care au înregistrat recorduri de participare la vot: Detroit, Milwaukee, Atlanta și Philadelphia. Nu democrația s-a dovedit solidă, ci opoziția s-a dovedit solidă. Iar faptul că democrația s-a revigorat în America e susținut de promisiunea lui Joseph Biden de a organiza un summit mondial al democrației. Am văzut mai multe asemenea adunări în viață. Însă nici o experiență anterioară cu summit-urile nu mă determină să aștept mai mult decît declarații neurmate de acțiuni.

Din cîte îmi amintesc, cele mai reușite summit-uri au fost întîlnirile informale care au condus la instituirea Consiliului European, sau cele spontane, care au constituit așa-numita „diplomație a funeraliilor”. Funeraliile facilitau mai multe contacte bilaterale și înțelegeri la vîrf între marile puteri. Iar, uneori, înțelegerile s-au aflat la baza unor decizii importante în relațiile internaționale. Cu un summit mondial al democrațiilor am o nedumerire liminară. Va opera heterodeterminarea sau autodeterminarea? Vor decide organizatorii cine este stat democratic și cine nu, sau vor exista înscrieri libere, depuse la Ministerul de externe al țării gazdă, ale celor pe care le consideră democrații? Presupunînd că Biden și echipa sa va opta pentru heterodeterminare, care sînt statele pe care le va considera democrații? Pentru că autodeterminarea ar putea deveni stînjenitoare, cel puțin pentru statele care au dovedit că sînt democrații liberale.

Sînt de acord cu domnul Vișniec că crearea într-un timp record a vaccinului împotriva gripei din Wuhan este o veste bună. Am însă rezerve față de afirmația sa că umanitatea dispune de „tehnologii și de minți strălucite capabile să creeze vaccinuri revoluționare”. Poate nu întreaga umanitate dispune de tehnologii sau de minți strălucite, poate doar acea parte din umanitate care dă majoritatea laureaților premiilor Nobel pentru știință. Iar à propos de minți strălucite și de vaccinuri, mă grăbesc să o salut pe Katalin Karikó, mintea strălucită care a plecat în 1985 de aici, de lîngă noi, din Szeged. Următoarea veste bună ar fi aceea că la 15 decembrie 2020, Președintele Turciei, Recep Erdoğan, l-a sunat pe Președintele Consiliului European pentru a-i propune să deschidă împreună noi orizonturi pentru relațiile cu Uniunea Europeană. Însă și această veste bună are un sîmbure de veste rea. Aproape toată lumea a auzit în Europa despre Erdoğan, aproape nimeni nu știe în Europa cum îl cheamă pe Președintele Consiliului European.

În fine, ultima veste bună pentru domnul Matei Vișniec este aceea că președintele Emmanuel Macron va organiza „un referendum pentru ca protecția mediului înconjurător să fie înscrisă în primul articol al Constituției ca obligație a statului”. Revizuirile constituțiilor nu sînt în general vești bune. O Constituție este cu atît mai respectată și mai respectabilă cu cît este mai stabilă. Constituția actuală a Franței, cea din 1958, a făcut obiectul a numeroase revizuiri. Așa cum remarca un specialist francez, revizui-rea Constituției „are tendința să-și piardă caracterul său excepțional”. Procedura inițiată de Charles de Gaulle, cu un referendum înainte de revizuire, referendum bazat pe articolul 11 din Constituția Franței, a fost contestată și este criticată în continuare. Poate merită amintit că printr-o revizuire din 2005 a fost inclusă deja Carta mediului în blocul de constituționalitate francez.

Oare Macron se pregătește deja să realizeze ceea ce a ratat Nicholas Sarkozy? Să-și adjudece al doilea cincinat? Dacă i s-a spus de către consilieri că referendumul pentru revizuirea Constituției îi folosește, indiferent de rezultat, atunci: Bonne chance, Monsieur le Président!

Din păcate, crizele mediului, ca și crizele sanitare, vin de departe. Problematica mediului este mai mult transnațională decît internațională și mai mult internațională decît locală. Constituțiile naționale ne pot înflăcăra și ne pot ajuta să-i ținem sub control pe legislatori, dar sînt inoperante dincolo de frontiere.

* * *

Titlul celui de-al doilea text din Dilema Veche, O lege igienică, te-ar trimite astăzi cu gîndul la metode de a proteja obiectele publice de ipoteticii viruși. Ea, în schimb, este menită să „curețe” sistemul politic de toxine. Măsura igienică de care avem nevoie ar fi, în viziunea domnului Codrin Liviu Cuțitaru, instituirea obligativității votului politic, tout court. Adică ceva exotic, ca în Belgia. Domnului Cuțitaru i se pare că absenteismul din toamna lui 2019 „ne-a scufundat în mocirla statului mafiot”. De ce? Probabil pentru că îi preferă pe peneliști pesediștilor. Și mai este ceva. Domnia sa crede că este o mare diferență între a legifera cu 85-95% din electorat în spate și a legifera cu 28-38% în spate. Cu acest ultim scor electoral, ne spune dl. Cuțitaru, ți se diminuează credibilitatea internă și externă. Ce înseamnă credibilitatea internă a legislației? Legile mai puțin credibile sînt mai puțin obligatorii? Legile mai credibile durează mai mult?

Cît despre credibilitatea externă, nu cred că este un concept operativ. Nu cred că se pot face legături între o prezumtivă lipsă de credibilitate a unui ciclu din legislație și anumite efecte externe prejudiciabile. Probabil că un exemplu sau două ar fi avut un efect salutar.

Trebuie să ieșim la vot, iar dacă nu ne place nimeni trebuie să susținem „răul cel mai mic”, iar dacă totuși nu o vom face, o să ne auto-anihilăm (desigur, fără voie). Am putea fi totuși salvați de „legea igienică”. Sunt însă câteva neclarități în discursul domnului Cuțitaru. Pe de-o parte, tradițional, igiena nu salvează nimic. Putem spune că igiena e mai apreciată decît lipsa ei. Igiena nu te face în mod necesar nici mai sănătos, nici cu totul neinfecțios pentru ceilalți, nu te face nici mai longeviv. Te face poate mai respectabil, e un lucru pe care l-am învățat foarte devreme: „nu vreau să zică lumea, etc., etc.”.

Am bănuiala că rezultatele votului obligatoriu nu l-ar satisface pe deplin pe autor. Sociologii ne tot repetă că, atunci cînd se prezintă la vot, nehotărîții din sondajele de opinie preliminare, dacă se hotărăsc să meargă la vot, își distribuie voturile aproximativ la fel ca și cei hotărîți. Credibilitatea de care vorbește domnul Cuțitaru este de fapt o falsă legitimitate cu care s-ar drapa clasa politică. Un cadou făcut de electorat clasei politice. În 2019, toamna, românii au decis să nu facă cadouri. Au constatat că, în timp, nu au primit de la nimeni cadouri politice: nici bună administrare, nici circ de calitate. Membrii clasei politice nu ne educă și nu ne inspiră. De aceea nici nu ne atrag.

Sînt și chestiuni evazive clasice legate de dreptul de vot. O parte din alegători decid să dea un vot util în locul votului preferat. Pentru că votul preferat riscă să ajungă în coșul redistribuirii. Un vot util este un vot ghidat de sondaje, adică de probabilități. Însă atunci cînd dă un vot util, e sigur că votantul nu-și exprimă prima preferință. Poate nici pe a doua, nici pe a treia. Mai rău, în turul al doilea al alegerilor se poate cîștiga cu un vot negativ. Un vot care conferă o majoritate fără legitimitate.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, votul obligatoriu nu este, evident, o violare flagrantă a dreptului la alegeri libere, dreptul care include dreptul la vot. Problema dreptului la vot ca drept fundamental a fost și rămîne o chestiune destul de complicată. Dreptul la vot nu figurează tale quale în cataloagele de drepturi. În plus, drepturile civice nu sînt drepturi intangibile. Cu alte cuvinte, statul le poate limita. În dreptul european al drepturilor omului, dreptul al vot s-a configurat prin jurisprudența Curții de la Strasbourg. În cîteva cazuri foarte controversate, în care a analizat limitări ale dreptului la vot determinate de interdicții penale pronunțate de statele Consiliului Europei, Curtea a cenzurat o serie de interdicții și a decis în favoarea celor interesați să voteze. Cei care doresc să examineze subiectul pot consulta pe site-ul Curții celebra hotărîre Hirst contra Regatul Unit din 6 octombrie 2005.

Chiar dacă nu a fost considerat pînă acum o violare a drepturilor omului, votul obligatoriu înoată însă contra curentului democrației liberale. Dacă acceptăm opinia Comitetului Națiunilor Unite, Comitet care supraveghează aplicarea Pactului privind drepturile civile și politice din 1966, atunci dreptul la vot este strîns legat de libertatea de expresie și de libertatea partidelor politice.

Iar legat de libertatea de expresie, reglementarea votului obligatoriu restricționează nejustificat o categorie de mesaje politice pe care electoratul ar avea dreptul să le transmită. De exemplu, mesajul „nimeni nu merită să guverneze” sau, mesajul „trebuie să vă reformați de urgență”. Aceste mesaje nu se pot transmite decît prin absenteism. Prin urmare, de votul obligatoriu pot fi interesați doar politicienii de profesie, și niciodată simplii cetățeni. Cred că este suficient de clar. Prin instituirea votului obligatoriu, politicienii ar culege toate dividendele, iar cetățenii nici unul. Atîta timp cît poate contura majorități, votul voluntar nu are nici un inconvenient pentru democrație. El lărgește orizontul de expresie al cetățenilor. Nici mai mult, dar nici mai puțin.

Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția ianuarie 2021