Napoleon și neprețuitul dar al primei „constituții civile” a României moderne

Desfășurată sub semnul discordiei și controverselor precipitate ale timpului, celebrarea bicentenarului morții lui Napoleon I (15 august 1769–5 mai 1821) nu poate lăsa indiferentă memoria istoriei franceze, europene și universale și, în acest context, nici civilizația juridică românească.

Dacă de ultimă oră, în numele „decolonizării” și „rasialismului”, i se reproșează acte și i se aplică etichete aferente de „rasist”, „gropar al Republicii”, „misogin”, „sexist” sau chiar de „genocidar” (precursor al lui Hitler, chiar!?) cei mai mulți însă nu uită să evoce personalitatea și opera unuia dintre cei mai reprezentativi și cunoscuți francezi, o sinteză a spiritului națiunii sale, considerat pe drept cuvânt „inventatorul” statului modern și, nu în ultimul rând, cel care a dat Franței și a lăsat moștenire civilizației juridice mondiale Codul civil de la 1804. Conștient de valoarea codificării pe care a inițiat-o și înfăptuit-o, „micul caporal”, ajuns împărat, avea să afirme testamentar „Adevărata mea glorie nu constă în a fi câștigat 40 de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este codul meu civil”.

Preluat ca model de multe dintre statele moderne din Europa și din lume, Codul napoleonian avea să fie împrumutat ca un frumos dar peste timp și drept prima „constituție civilă”, din 1864 intrată în vigoare la 1 decembrie 1865, a României unite la 1859 și să fi reușit a ne guverna timp de 146 de ani, până în octombrie 2011.

1. Rare sunt epocile în cadre dreptul s-a aflat atâta în centrul gândirii oamenilor și acțiunii statelor precum în timpul Consulatului și a Imperiului! Această „revenire a juriștilor” prin mari nume ale vremii, precum: Cambacérès, Roederer, Merlin de Douai, Boulay de la Meurthe etc., conduși de un șef de stat pe măsură, a permis tranșarea marilor probleme, transpunerea în practică a ideilor consacrate, scrierea Codului civil și a codurilor (de procedură civilă, penal și de procedură penală și comercial), stabilizarea instituțiilor, redesenarea organizării judiciare și alte atâtea lucrări conexe, precum uniformele magistraților și ale avocaților ori amenajarea Palatului de Justiție din Paris. Ele au devenit precum și au rămas până astăzi în osatura sistemelor juridice francez și europene. O idee majoră se desprinde din acest context; subtitlul introducerii la o recentă lucrare consacrată domeniului (Thierry Lentz (dir.), Napoléon et le droit, CNRS Editions, Paris, 2017), Nașterea statului de drept, îi dezvăluie semnificațiile. Mai precis, primul împărat al francezilor e considerat printre fondatorii respectivei valori democratice, contribuind la „aclimatizarea” acestei condiții indispensabile vieții societăților contemporane în Franța și chiar într-o bună parte a Europei. El s-a exprimat mai ales prin acea „ordine publică napoleoniană” care nu trebuie asimilată și redusă la forța publică, ci înțeleasă într-un sens mai larg, ca ansamblul regulilor de drept și de structurare socială, completat cu un consens general în jurul unei cereri de pace internă și externă, de securitate juridică și de siguranță personală și colectivă. La capitolul moștenire juridică sunt relevate trei perspective majore: Codul civil, Consiliul de Stat și dreptul constituțional, dintre care, în mod evident, primul reprezintă un reper civilizațional inconfundabil și de anvergură mondială.

Orice operă de codificare pentru a reuși, sublinia un mare gânditor contemporan, are nevoie de trei condiții: un moment favorabil, juriști de talent și o voință politică. Ele au fost îndeplinite cu supra măsură în primul deceniu al secolului al 19-lea francez, iar în întreg acest demers, care a privit, deopotrivă, dreptul constituțional și administrativ, dreptul civil și comercial, dreptul penal, fără a uita organizarea judiciară și procedura, rolul lui Napoleon a fost unul esențial. Și aceasta în situația în care el nu avea reputația de a fi un jurist ca atare, ori, cum se spunea în epocă, un jurisconsult, un profesionist al domeniului, cum se zice astăzi. Dar, în orice caz, Napoleon era prin excelență potrivit uzanțelor timpului „o persoană versată în știința legilor”, capabilă „să ofere răspunsuri problemelor concrete de drept”. Calitățile intrinseci, logica înnăscută, ambianța juridică a familiei Bonaparte în care s-a format și cursurile de drept public de la Școala Militară din Paris pe care le-a audiat i-au asigurat pregătirea și dexteritățile necesare.

2. În cei 217 ani scurși de la elaborarea sa, Codul civil francez a reușit să traverseze crizele politice cunoscute de societate și să surmonteze formidabilele evoluții sociologice și tehnologice care au marcat lumea. Fruct al unui savant echilibru ținând, în 1804, de a concilia vechea cu noua lume, legiuirea civilă a fost puternic contestată în anii ce au urmat adoptării sale atât de nostalgicii vechiului regim, cât și de fervenții partizani ai revoluției. Dar pasiunile de tot felul s-au potolit treptat așa încât Codul civil a fost celebrat la centenarul său, în 1904, cu o cvasiunanimitate ca „un mare fapt istoric și național”. Patina anilor i-a conferit, puțin câte puțin, o dimensiune consensuală pe care nu o avea la începuturile sale. Supraviețuind tuturor schimbărilor de regimuri politice din secolele al XIX-lea și al XX-lea s-a spus cu drept cuvânt că respectivul Cod civil a constituit „veritabila constituție a Franței” (J. Carbonnier) și a fost consacrat drept un „loc al memoriei” al națiunii franceze cu același titlu precum Castelul Versailles, Marseillaise ori drapelul național bleu, alb, roșu. Acest atașament extraordinar s-a manifestat cu ocazia bicentenarului din 2004 care a marcat un vârf al rolului federator al bătrânului cod și al relevării locului și rolului său de moment inconfundabil al culturii juridice naționale. O atare sacralizare a sa l-a transformat într-o carte-simbol și o carte de simboluri, păzitor al tradițiilor acumulate și continuator și apărător al acestora într-o lume tot mai uniformizată și interconectată.

În pofida titlului său, „Codul civil al francezilor” nu a fost perceput ca o legislație îngust națională ci, dimpotrivă, a fost purtătorul unui mesaj de „ius commune” modern și posibil universal. Napoleon a vrut să facă din acesta „dreptul comun” al Europei, menit să înlocuiască dreptul roman considerat ca depășit. Refuzând cea mai mică adaptare care s-ar îndepărta de traducerea literară pentru a ține seama de moravurile locale, împăratul a impus mai întâi codul său în regatul Italiei și cel al Neapole-lui. Apoi, acțiuni asemănătoare au avut loc în mai multe țări europene, cu rezistențe și comentarii dintre cele mai diverse. După căderea împăratului, unele dintre „transplanturile”, mai mult sau mai puțin forțate, au rămas grefate și s-au adaptat realităților, altele au fost corectate sau chiar abandonate. În același timp, grație calităților formale și impactului său politic, Codul civil napoleonian a reprezentat modelul predilect pentru noile state naționale, îndeosebi europene, aflate în căutarea unui drum juridic modern propriu. Codul civil italian din 1865, cel al României (1864) și cel al Portugaliei (1867), precum și în mare măsură cel spaniol din 1889, sunt considerate ca urmașe ale celui francez din 1804. Influența sa a pătruns și s-a extins în America de Sud, Louisiana, Egipt, Turcia și Japonia înainte ca reputația să-i fie eclipsată de codurile german și elvețian la începutul secolului al XX-lea. Această influență, care îi confirmă natura de primul cod modern, a reprezentat o cale naturală de propagare a culturii juridice franceze în lume și consolidare a tradițiilor neolatine în domeniul dreptului.

3. „Matricea” juridică franceză transplantată la noi este datorată în mod direct interesului împăratului Napoleon al III-lea spre a edifica la Gurile Dunării o replică a așezământului statal al Hexagonului, sens în care a lucrat activ mai ales prin consulul Victor Place, numit la Iași în 1855. După ce a reușit sprijinirea înfăptuirii unirii din ianuarie 1859, acesta a acordat o atenție deosebită reorganizării moderne a statului român. Într-o scrisoare din 15 mai 1861, el scria: „Dacă voi izbuti să introduc alături de codurile noastre, sistemul nostru monetar, precum și sistemul nostru de măsuri și greutăți, voi reuși să organizez în această parte o mică Franță”. Lui îi datorăm și importante sugestii care l-au inspirat pe Alexandru I. Cuza și guvernele sale în reforma generală a justiției. Într-o lungă scrisoare adresată Domnului Unirii în 1859, același trimis al împăratului Franței scria: „Justiţia trebuie să devie «spaima funcţionarilor prevaricatori», cari vor fi loviţi nu numai administrativ, dar chiar judiciar, cu acea publicitate care dă pedepsei legale un efect moral mai eficace chiar decât însăşi pedeapsa. Salarii convenabile vor pune pe judecători la adăpostul tentaţiilor. Alegerea fiecărui judecător va fi dezbătută în consiliul de miniştri. Se vor alege mai degrabă oameni drepţi decât savanţi (căci este lipsă de adevăraţi legişti în Principate); în ceremoniile publice ei vor trece înaintea celorlalţi funcţionari. Se vor forma degrabă judecători cu ajutorul cărţilor franceze de drept. La început, de sigur, ei vor putea săvârşi unele greşeli, dar prefer zece greşeli de bună credinţă decât o singură prevaricaţiune. Ministrul de justiţie va trebui să cunoască personal pe toți magistraţii, fără nicio excepţie, antecedentele lor, familia lor, relaţiunile lor, felul lor de trai; să se convingă chiar de starea averei lor, de creşterile sau descreşterile acestei averi. Toate acestea bineînţeles cu discreţia şi prudenţa pretinsă de o astfel de inchiziţie, dar rămânând pentru dânşii tot atât de simţitor ca şi cum ar fi vorba de femeia Cezarului.

Judecătorii nu vor fi la început inamovibili, căci la început va fi greu de găsit oameni, dar vor fi judecaţi după actele lor.”

În același timp, distinsul diplomat sugera Parisului să trimită în Principate, în calitate de consultant, un profesor de drept francez (sugerând pe proceduristul Bonnier) „să vie spre a petrece câteva luni aici și nu va regreta această călătorie”. În alt plan, dar tot al justiției, aprecia că: „Va trebui reformată procedura. Hotărârile vor fi motivate îngrijit. Deliberările vor fi secrete, dar şedinţele publice: se vor construi în fiecare circumscripţie pretorii decente; se va alege în mod scrupulos personalul grefelor (…). Notarii sunt mai puţin folositori în România, căci se găseşte în populaţie o aptitudine naturală pentru afaceri care permite să se lase pe seama fiecăruia grija de a veghea la propriile sale interese. Doi avocaţi în fiecare circumscripţie vor pregăti cele mai grele acte, dar nu se va face nici un depozit la dânşii şi nici contracte ipotecare (?). Se vor crea birouri de înregistrare. Justiţia de pace există deja în germene; se va veghea ca fiecare circumscripţie să aibă câte un judecător de pace. Nu există încă minister public, dar va trebui înfiinţat; magistratul care va exercita această funcţiune va avea să cunoască legea astfel ca să fie în măsură de a lumina pe colegii săi a căror ştiinţă, suntem siliţi să prevedem, va fi redusă.

Această nouă justiţie va înlocui arbitrariul; până acum, guvernul avea dreptul să intervie în procese prin rezoluţiunile ministerului de justiţie, ceea ce era un izvor de abuzuri nemăsurate. El va renunţa la acest drept inadmisibil.”

Iată un adevărat program de introducere în cele două principate unite a justiției de tip european, mai precis francez!

Se știe că pe parcursul elaborării codurilor, în frunte cu cel civil, în iulie 1864 Cuza a recomandat Consiliului de Stat ca model Codul civil italian al lui Pisanelli, dar impulsul francez inițial fusese prea puternic, anteproiectul era în linii mari elaborat și graba timpului nu au mai permis abaterea de la calea franceză și astfel de la moștenirea juridică napoleoniană.

4. „Există un singur domeniu al culturii pe care, după mărturisirea tuturor, romanii l-au inventat şi l-au lăsat posterităţii, iar acesta e dreptul”, scria în 1992 Remi Brague, iar în 2005 Aldo Schiavone urma să precizeze în ce anume a constat, de fapt, această invenţie, a cărei idee înseşi putea părea stranie, dată fiind existenţa şi înainte de romani a unui „drept” grecesc, pentru a nu mai vorbi de normele care asigurau funcţionarea societăţii la egipteni sau evrei. „Numai la Roma, activitatea de reglementare, inevitabil prezentă în orice comunitate, a fost aproape de la începuturi exclusivă unui grup de specialişti, fiind transformată apoi într-o tehnologie socială cu un statut solid care, pentru prima dată şi pentru totdeauna, urma să izoleze funcţia juridică şi experţii săi (termen necunoscut altor limbi antice, cu excepţia latinei), detaşând-o de alte creaţii de ordin cultural sau centre instituţionale – de religie, de morală, chiar de politică – pentru a-i permite o identificare autonomă, clară şi definitivă”. Dreptul roman apare astfel ca un sistem normativ autonom administrat de un corp de experţi succesori ai pontifilor (de unde şi caracterizarea lor ca sacerdotes iuris) care au reuşit să opună o rezistenţă eficientă intruziunii politicului, atât în condiţiile expunerii la presiunea exercitată de către plebei, cât şi în cadrul subordonării formale faţă de autoritatea principelui. Această autonomie a juriştilor în opera de configurare a dreptului explică la rândul ei apariţia unei iuris prudentia înţeleasă ca ştiinţă, pornind de la magistratura specializată a pretorului care a condus la edificarea dreptului pretorian ca materie concurentă faţă de legislaţie şi terminând cu felul în care juriştii înşişi au realizat „tranziţia de la cazuri la reguli” prin colectarea şi comentarea edictelor pretoriene, elaborând conceptele şi maximele juridice care reprezintă şi astăzi moştenirea romană familiară oricărui jurist educat.

5. Deşi tocmai această familiaritate ar părea să sugereze o continuitate neîntreruptă a dreptului roman până în zilele noastre, acest jurist – a cărui educaţie nu poate fi concepută fără o solidă componentă istorică – este în măsură să cunoască în egală măsură discontinuităţile care marchează succesiunea experienţelor juridice specifice epocilor care ne separă de perioada Republicii şi a Principatului. Legată în mod nemijlocit de condiţiile sociale, economice şi politice ale acestei perioade inclusiv cât priveşte formarea juriştilor ca o clasă a aristocrației romane, inventarea dreptului de către romani în această accepţiune urma să cedeze locul altor experienţe, moştenirea romană însăşi urmând să apară mai mult sub aspectul conţinutului unor reguli de drept şi mai puţin sub cel al mecanismului intelectual care a condus la formarea acestora. Altfel decât în Evul Mediu occidental, unde instituţia specifică a Universităţii a permis reinventarea dreptului oarecum pe coordonatele jurisprudenţiale ale Vechii Rome – începând cu Bologna dreptul este separat de teologie iar juriştii reapar ca o clasă profesională de sine stătătoare dedicată studiului textelor juridice ale Antichităţii romane –, Europa de Sud-Est receptează dreptul roman ca moştenitoare directă a Imperiului Bizantin, aşadar înainte de toate ca materie a legislaţiei imperiale. În cadrul acestei regiuni, românii sunt însă singurii care păstrează continuitatea şi cu Vechea Romă a latinităţii originare, iar o dată cu intrarea Ţărilor Române în Modernitate, afirmarea acestei continuităţi urma să servească unui veritabil program de nation-building privit sub un dublu aspect cultural şi politic în raport cu imperiile opresoare.

Conceput ca o sinteză între un pays de droit ecrit şi pays des coutumes, Codul civil francez din 1804 exprima în mod evident și admiraţia Franţei revoluţionare pentru Republica romană, astfel încât el putea apărea ca fiind cum nu se poate mai potrivit unei Românii legate de Franţa deopotrivă prin latinitate şi aspiraţia spre modernitate. Privită din nou în mod exclusiv sub acelaşi aspect al conţinutului, romanitatea dreptului românesc devine începând cu jumătatea secolului XIX o neo-latinitate rezultată din moştenirea romană preluată de către autorii codului civil francez şi (re-) importată în România prin marile codificări ale anului 1864. Susţinută încă în 1938 de către Andrei Rădulescu ca legat fundamental al culturii juridice româneşti, această romanitate avea să fie reluată după mai bine de un secol, după 1989, reluându-se parcă în noile condiţii programul cultural-politic al începutului de secol XIX: prin latinitatea limbii şi prin dreptul său (neo-) romanic aparţinând familiei dreptului romano-germanic, poporul român era din nou reafirmat ca membru de drept al Europei Occidentale de care fusese separat din nou timp de o jumătate de secol.

6. Trecerea de la devenire la dezvoltare juridică a României a intervenit la mijlocul veacului al XIX-lea în mod relativ brusc prin asumarea modelului vest-european de modernitate și în contextul constituirii statului național modern. Ea a însemnat, mai întâi, „schimbarea aproape cu totul a ceea ce a fost” (A. Rădulescu, Privire asupra dezvoltării juridice a României de la 1864 până astăzi, 1933), dar cu persistența anumitor elemente de continuitate în cadrul acestei discontinuități radicale. Până la acel moment viața juridică a românilor a fost cârmuită de „rânduieli de drept”, izvorâte din vechile norme de drept roman, greco-roman sau bizantin, obiceiul pământului, „care se deosebeau în bună parte” în cele două principate, Moldova și Țara Românească. Începând cu al doilea și mai ales din cel de al 3-lea deceniu al veacului al 19-lea, apar și se înmulțesc și rânduielile influențate de dreptul țărilor vest-europene, cu precădere al celor neolatine. Se consideră, pe bună dreptate, că vremea Regulamentelor organice – introduse în 1831-32 – reprezintă începutul perioadei de adaptare a textelor și practicii dreptului latin la stările de lucruri de la noi și de apropriere a formelor apusene. Născut ca stat de tip și de interes european statul român modern a presupus, în cadrul aceluiași proces de constituire și ca o parte componentă a sa, unirea, mai întâi a două unități (formațiuni) politico-statale preconstituite – principatele Moldovei și Țării Românești –, iar apoi – în 1878 și 1918 – alipirea la nucleul fondator a celorlalte teritorii locuite de români, în temeiul principiului naționalităților și prin exercitarea dreptului la autodeterminare. Aceasta a reclamat ca parte componentă unificarea juridică sub multiplele dimensiuni ale sale: legislativă, judiciară, a regimului legal al profesiilor ori doctrinei și jurisprudenței.

7. Unificarea legislativă a fost o obligație stipulată de Convenția de la Paris a Puterilor garante europene (1858) în vederea constituirii noii formațiuni statale prin fuziunea celor două principate româneşti. Opțiunea de realizare a trebuit să aibă în vedere și cerința tipului european de așezământ statal, așa încât nu se putea recurge la extindere ori/și compatibilizare, ci s-a impus, din ambele rațiuni, soluția „transplantului legal”, într-o formulă care să răspundă tuturor intereselor în prezență. Într-adevăr, modernizarea și unificarea dreptului privat, prin adoptarea Codului civil și a Codului de procedură civilă la 1864 și apoi a Codului comercial de la 1887 ori cele ale dreptului penal prin Codul penal și Codul de procedură penală de la 1864, nu a însemnat propriu-zis și o codificare, în înțelesul comun de reasamblare de texte juridice și ordonare a regulilor relative la o materie determinată, ci, mai degrabă, o reajustare a textelor de referință franceze, cu câteva elemente noi (din dreptul belgian sau italian) în vederea unei cât de cât adaptări la nevoile noului stat român în formare. Compatibilizarea deplină și absența reacțiilor adverse de „corp străin” au fost favorizate de convergența unor realități precum: romanitatea tradițiilor și rânduielilor juridice obișnuielnice sau de drept scris preexistente, împrumuturile moderne din drepturi neolatine, cultura juridică de aceeași inspirație a clasei (elitei) politice și, nu în ultimul rând, aspirațiile generale ale societății româneşti la dezvoltarea, inclusiv cea juridică, de tip occidental-european. Toate celelalte componente juridico-instituționale ale așezământului statal au fost preluate rapid și cvasicomplet din țări europene de tradiție latină astfel că, cel puțin din punct de vedere al formelor, odată cu adoptarea legii fundamentale din 29 iunie 1866, România devenise un stat constituțional, de tip european, model pentru zona balcanică.

Principala apărare a acestei schimbări fundamentale, inovatoare și modernizatoare față de criticile ruperii absolute a „firului tradiției” a fost consolarea că noile legi adoptate și puse în aplicare „nu erau simple copii” și nici „așa de străine de trecutul și firea poporului nostru, care avea drept roman și spirit latin”. În același sens se aduceau și se adăugau și alte argumente: erau legi sprijinite pe principii romane ale unor popoare latine, ceea ce s-a introdus la 1864–65 nu era inferior față de ceea ce era mai înainte, iar astfel nu s-a făcut altceva decât să se grăbească ceea ce se începuse pe la 1830. Valabilitatea acestei opțiuni fundamentale de dezvoltare juridică a României a avenit deopotrivă prin adaptarea relativă a împrumuturilor legislative la realitățile românești și rămânerea lor în vigoare, cu modificările și adaptările impuse de scurgerea timpului și evoluția vremilor (Codul civil de la 1864 rămânând în aplicare până în octombrie 2011!).

Mai mult decât atât, cel puțin în materia dreptului civil, lipsurile și adaptarea codului la noile evoluții sociale au fost satisfăcătoare și acoperite grație operei constante și evolutive ale doctrinei și jurisprudenței, prin numeroasele legi noi în materii speciale, care i-au fost încorporate acestuia, completându-l. Aceasta a reprezentat o operă care, în ansamblul său, a atins proporțiile unei revizuiri generale, fără ca, în acest fel, să fie nevoie de prefacerea totală a Codului civil de la 1864.

8. În Cartea primului centenar, din 1904, publicată de societatea de Studii Legislative din Paris, contribuția românească (sub titlul L’influence du Code civil français en Roumanie), semnată de profesorul C.G. Dissescu concluziona că introducerea marii legiuiri napoleoniene a fost „mai degrabă o binefacere și a marcat un imens progres asupra trecutului din toate punctele de vedere”. Politic, el a contribuit la realizarea uniunii celor două principate prin unificarea dreptului civil; din punct de vedere social a asigurat triumful principiului egalității tuturor în fața legii; economic, a facilitat circulația bunurilor, a contribuit la dezvoltarea creditului; în plan juridic a permis participarea țării la un „ anumit drept comun legislativ internațional și a garantat proprietatea sub toate formele sale. În fine, din perspectivă morală, el a dat o sancțiune principiului moralei sociale. Ca acceptabilitate din partea românilor, C.G. Dissescu nota că „Neîntâlnind nicio rezistență, a fost primit cu indiferență de mase și cu entuziasm de elita națiunii”. Specialiștii domeniului și oamenii de cultură în general vedeau în Codul civil francez ultimul cuvânt al științei, „revelatorul dreptului” mergându-se până la o „credință superstițioasă în putere previziunii și eficacității noului Cod”. Nu în ultimul rând, secretul reușitului transplant românesc rezida în faptul că una din principalele calități ale Codului civil francez era „marea sa plasticitate și adaptarea sa facilă”. Așadar, încheind cu prima frază a studiului aniversar al lui Dissescu „România este una din numeroasele țări care au suferit în mod voluntar dominația Codului civil francez”.

9. Dar care să fi fost însă elementul determinant al acestei adaptări extraordinare a Codului Napoleon până într-atât încât să devină „cu adevărat o lege română”? Enigma ar fi rezidat, într-o explicație interbelică, în sintagma ideea latină! Mai precis spiritul latin care marchează legătura privilegiată dintre marea legiuire franceză și întreaga tradiție juridică românească și ea de sorginte romană!

„Latinul – scria un înalt magistrat bucureștean în 1943 (Gr. Pherekyde, Extensions du Code Napoléon en Transylvanie) – prin excelenţă este individualist, se identifică ca persoană. Tot ceea ce îi oferă un caracter concret sentimentului de libertate, aproprierii unui bun care îi aparţine, de care poate dispune după bunul său plac pe timpul vieţii şi pe care îl poate transmite moştenitorilor săi, domină în cazul său nevoia, necesitatea grupării şi adaptării regulilor care nu îi sunt proprii. Şi totuşi, un mare număr de români au trăit pe parcursul întregii lor istorii într-o formă de comuniune specială, obştea, o comunitate de fapt, diferită de «mir» a ruşilor sau de «zadruga» sârbilor, prin trăsătura fundamentală conform căreia partea nu se confundă cu masa comună, nu se pierde niciodată.

Şi apoi, nu avem de ce să nu amintim că în ce priveşte tradiţia romană, care a supravieţuit în spaţiul românesc, codul Napoleon i-a adus românului structura esenţială, însăşi «măduva» dreptului, gramatica elementară a acestuia pe care el o cunoştea deja: obligaţiile. Şi aceasta încă de la conceperea familiei, împreună cu autoritatea preponderentă a capului familiei, a proprietăţii şi a atributului liberei dispoziţii, a donaţiilor şi testamentelor, cu individualitatea lor ireductibilă, domenii unde se resimte amprenta profundă în care recunoaştem, printre altele, şi fibra sa proprii”.

Apoi, ca orice latin și românul are, mai degrabă, o aplecare spre spiritul dreptului și mai puțin pentru reflecția filosofică, fapt perceptibil și în privința limbii române.

„S-a repetat adesea că latinul nu manifesta, ca alţii, un spirit filosofic, dar nimeni nu-i contestă aptitudinile sale pentru spiritul dreptului. Într-un sens, şi aceasta este o formă de filozofie, cea care se pretează cel mai mult la aplicare socială şi la spiritul practic. Şi ce limbi s-ar putea succeda şi întrepătrunde mai bine decât două limbi analitice, precum sunt franceza şi româna? Geniul unei limbi reflectă şi degajă spiritul juridic al poporului care o vorbeşte. Claritatea, măsura, concizia, armonia, calităţi care, atunci când exprimă o normă de drept, arată că acea regulă vine de departe, că s-a redus la substanţa sa durabilă şi că a fost şlefuită prin utilizare constantă. De la Dumoulin la D’Aguesseau, de la Pothier, Bourjon şi până la Domat, cele două curente, cutumele reglementate şi dreptul scris tradiţionale, se alătură şi se unesc. Codul român nu a reprodus, de pildă, întregul titlu referitor la contractele matrimoniale, s-a inspirat din legea belgiană în ceea ce priveşte ipotecile, conţine o parte de drept propriu în ce priveşte donaţiile şi anumite dispoziţii privind succesiunile, dar toate aceste rezerve, aceste ramuri tăiate din trunchiul comun, nu afectează cadrul general.”

10. Dincolo de necesitatea sa absolută și urgența înfăptuirii, de tehnica și metodele posibile de utilizat în acest sens, unificarea legislativă a României Mari a avut în centrul său dilemele valorificării moștenirii romane, continuării și dezvoltării tradițiilor neolatine ale modernității și dominației indispensabile a spiritului (juridic) latin. Desigur, soluția extinderii legislației din Vechiul Regat în provinciile alipite, cu modificări, adaptări și actualizări minime nu ridica, de principiu, o atare provocare, fiind subînțeleasă. Dimpotrivă, (re)codificarea implica orientări și poziționări diverse.

După cum este cunoscut, în ce priveşte spiritul unificării și al revizuirii, trei au fost în special tendințele care s-au afirmat. Ca o dominantă, încă de la început s-a insistat asupra necesității de a se da un caracter cât mai original românesc noilor coduri, atât printr-o mai largă inspirație a legiuitorului din obiceiurile populare, în care se oglindește „geniul propriu al poporului românesc” cât și punând într-o mai mare măsură la contribuție „geniul și spiritul românesc” în lucrările de unificare. O a doua tendință a fost afirmarea necesității unei armonizări a diferitelor mentalități juridice existente în cuprinsul țării, fără ca prin aceasta să se părăsească spiritul latin, care constituie specificul mentalității juridice din vechiul regat dar și a multora din legiuirile din celelalte părți ale țării reîntregite. A treia tendință afirmată a fost, în fine, aceea de a se ține seama „și de ultimele date ale științei Dreptului”, pentru ca astfel unificarea să însemne totdeodată și o modernizare a codurilor și un real progres juridic corespunzător timpului.

Adoptarea unei poziții neutre față de o atare problemă și acordarea unei priorități absolute opțiunii de a adopta noi coduri ținând seama numai de cerința „progresului juridic”, de nevoia unei opere de legiferare științifică din perspectiva dreptului pozitiv, promovată cu precădere de către Consiliul Legislativ, a fost apreciată drept un eșec în plan practic, prin Codul penal și Codul de procedură penală intrate în vigoare la 1 ianuarie 1937 și respinsă în privința dreptului privat pe motivul „înstrăinării” de tradiția legislativă a țării. Proiectul de cod civil întocmit de Consiliul Legislativ – titlu preliminar și primele două cărți despre persoane și familie – depus în Parlament în 1933, prin prezentarea „într-un tablou comparativ al textelor proiectului și textelor codului german și a proiectului maghiar” era acuzat de „înstrăinare și mai cu seamă de maghiarizare”. Reproșurile ținând mai ales de ruperea cu tradiția codului de la 1864, ignorarea neolatinității și saltul de concepție au condus, în cele din urmă, ca atât forma codului comercial (promulgat în 1938), cât și cea a codurilor civil și de procedură civilă (1939) să rezulte dintr-o amplă revizuire a textelor prezentate de Consiliul Legislativ în lumina criticilor fundamentale mai sus arătate.

Aceleași dileme ale romanității și neolatinității s-au manifestat și în privința celorlalte formule de unificare prin codificare. Profesorul I. Peretz propunea coduri inspirate din „obiceiul juridic” în care se „oglindea geniul propriu al poporului românesc” și se conserva „tradiția juridică a neamului nostru”. Atașamentul de practica de la 1864–65 și de tradiția neolatină era deschis asumat în proiectul de unificare din 1931 al ministrului de justiție Grigore Iunian (1882–1940), care a încercat să promoveze legislativ proiectul de cod al obligațiilor și contractelor franco-talian, acuzat însă a perpetua metoda constând în „traducerea de legi străine”. La sfârșitul deceniului patru și începutul celui următor ale veacului trecut, în condițiile istorice date, invocarea originilor romane și a unei tradiții neolatine a modernității noastre juridice a revenit cu forță la ipostaza de argument al apărării unității naționale și teritoriale a statului român și a orientărilor strategice în contextul internațional aferent. Într-o atare atmosferă dominantă, în care romanitatea și neolatinitatea serveau din nou ca mesaj politic, se remarca aprecierea confraților juriști români față de Codul civil italian intrat în vigoare la 21 aprilie 1942 mai ales sub aspectul că, în elaborarea lui, „s-a respectat glorioasa tradiție italiană, culegându-se întreaga moștenire juridică a trecutului care a rămas romană în decursul tuturor secolelor ce au urmat după căderea imperiului, adaptând-o însă noii conștiințe juridice, creație a noilor realități italiene.”

11. În același context ideatic și cultura juridică românească în toate manifestările sale era considerată a avea la bază „cultura romană și a popoarelor romanice” și aceasta întrucât „În cuprinsul ei găsim în cea mai mare parte Dreptul roman sau greco-roman, iar în ceea ce s-a introdus în secolul al XIX-lea și al XX-lea, constatăm influența franceză, belgiană, italiană; se întâlnesc și alte urme, dar mult mai reduse.” (Andrei Rădulescu, Cultura juridică românească, 1942).

Din perspectiva conţinutului dreptului românesc, o asemenea constatare era la vremea respectivă şi poate mai este (încă) adevărată şi astăzi, în pofida procesului de mondializare accelerată desfăşurat sub auspiciile common law şi care ameninţă să facă o tabula rasa din tradiţiile juridice consolidate istoric ale marilor cercuri respectiv familii de drept. Însă pe cât de pronunţat era afirmată romanitatea dreptului românesc ca latinitate a conţinutului normativ, pe atât de ocultată era şi este în continuare acea dimensiune fundamentală a romanităţii pusă în lumină de Aldo Schiavone, anume dimensiunea ştiinţifică. Din perspectivă istorică, motivele acestei absenţe nu sunt greu de indicat. Aşa cum bine se ştie, la începutul secolului XIX întreaga cultură juridică europeană a fost redefinită în termenii faimoasei „controverse în jurul codificării” (Kodifikationsstreit) dintre Thibaut şi Savigny, moment fondator al fondării Şcolii Istorice a Dreptului din Germania a cărei importanţă a fost atât de precis identificată de Gustav Hugo în „apărarea ştiinţei în faţa codurilor”. După cum arăta Paolo Becchi, graţie lui Savigny se realizează pe plan european diferenţierea dintre o science du droit ca tehnică de interpretare a dreptului codificat, şi Rechts-Wissenschaft ca ştiinţă a dreptului constituind ea însăşi principalul izvor de drept. Nelipsite din manualele româneşti de teorie şi istorie juridică, tezele lui Savigny despre drept ca parte a culturii populare şi totodată a identităţii naţionale în opoziţie cu o codificare văzută ca expresie a dreptului natural valabil în orice loc şi în orice timp pentru orice popor aveau în vedere însă în mod originar „geniul juridic” al poporului roman, exprimat anume în opera juriştilor Romei, iar importanţa pe care Savigny o acordă dreptului roman nu rezidă atât în conţinutul normativ receptat deja în dreptul modern, cât tocmai în modalitatea prin care juriştii romani au ştiut ca printr-o simbioză unică între teorie şi practică să edifice sistemul de drept propriu societăţii romane.

*

*       *

În vâltoarea noii mondializări (globalizări), afirmată virulent după anul 2000, din perspectiva unei vârste mai mult decât biseculare, Codul napoleonian a reușit să reziste și să se afirme și astăzi, ca un simbol și o expresie vie a persistenței constantelor și valorilor juridice autentice; tendințelor de uniformizare și impunere a modelului dominant economic i s-a replicat prin forța diversității și identității culturale care presupune hibridizare, compatibilizare, coexistență și înrâurire reciprocă. Poate că aceasta era și soluția cea mai potrivită pentru soarta „darului” napoleonian primit de români prin Codul civil de la 1864, care reușise să răspundă prefacerilor constituirii statului-națiune modern, reprezentase soluția unificării legislative a României Mari și să reziste încercărilor regimului comunist, devenind singurul element de continuitate al societății româneşti de-a lungul întregii sale dezvoltări moderne de nu mai puțin 146 de ani! Din păcate însă, încărcat de istorie și în deplină glorie, el a trebuit să părăsească scena publică din dorința noului cu orice preț, avantajului efemer, și mai ales sub povara eternei slăbiciuni a imitației și compromisului!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

* Mulțumim Revistei Curtea de la Argeş, ediția iunie 2021