Despre reprezentativitatea avocaţilor şi „lupta pentru drept”

Motto: „… they may agree like brothers, and worship me their lord”

„Aristocraţia domnitoare în România e aristocraţia avocaţilor, cea mai rea dintre toate. Ce am zice în adevăr de un om care toată ziua ar dovedi când că albul e negru, când că negrul e alb? Dar în genere ce e de zis despre nişte oameni care cu cât sunt mai iscusiţi, cu atât sunt în stare să-ncurce mai mult bunul simţ al judecătorilor şi să le ia ochii? Să trăiască avocaţii proşti, zicem. Iată o rasă de animale foarte puţin periculoasă[1]. Cu greu ne-am putea închipui o caracterizare mai insultătoare a avocaţilor decât cea avansată de Mihai Eminescu în aceste rânduri, pe care marele poet nu s-a încumetat, totuşi, să le încredinţeze vreodată tiparului, rămânând în taina manuscriselor. Toţi avocaţii să fie astfel? Din nou Eminescu: „Desigur că sunt în neagra mulţime de advocaţi şi oameni care merită tot respectul, dar pe acesta-l merită nu pentru că sunt advocaţi, ci tocmai pentru că se deosebesc de turma în care au nenorocirea de a se afla”. Precizarea atârnă încă şi mai greu, şi aceasta deoarece, în acest mod, blamul este aruncat integral asupra profesiei de avocat ca atare, şi nu asupra defectelor şi slăbiciunilor omeneşti pe care le putem întâlni oriunde; mai degrabă, profesia de avocat este cea care s-ar părea că, odată îmbrăţişată, are darul de a corupe în mod regulat nu numai caracterul uman al individului devenit avocat (excepţiile invocate de Eminescu au menirea de a confirma tocmai această regulă), ci şi societatea în care membrii acestei profesii ajung să poată fi consideraţi o aristocraţie domnitoare. Concluzia practică a unei asemenea concepţii pare a rezulta cu claritate din sentinţa pronunţată deopotrivă asupra profesiei şi asupra membrilor ei într-o piesă a lui William Shakespeare: „The first thing we do, let’s kill all the lawyers”. Faţă de admiraţia pe care Eminescu o nutrea pentru „geniul divinului brit”, nu este deloc exclus ca aceste cuvinte să-i fi fost cunoscute. De unde însă această aversiune pentru biata noastră profesie?

1. Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare, pe care o socotim importantă tocmai deoarece o atare aversiune pare a deveni din ce în ce mai mult o notă dominantă nu numai în societatea românească de astăzi, ci şi în societăţile occidentale mai avansate, trebuie să punem lucrurile în ordine, în ceea ce priveşte adevăratele intenţii ale celor două mari genii pe care nu trebuie în niciun caz să le situăm în galeria unor autentici dispreţuitori ai avocaţilor. Pe cât de des citate sunt şi astăzi cuvintele pe care Shakespeare le atribuie personajului Dick Măcelarul din piesa Henric VI ca expresie a dispreţului faţă de avocaţi, pe atât de limpede este, aşa cum s-a arătat de mult timp şi fără putinţă de tăgadă, dispreţul lui Shakespeare însuşi faţă de tipologia umană reprezentată de acest personaj, reprezentant al unei lumi de evidentă factură interlopă pe care un pretendent mai mult decât dubios la coroana Angliei aspiră să o câştige de partea sa şi căruia Shakespeare îi atribuie cuvintele citate în subtitlul textului de faţă, precedând în mod nemijlocit invitaţia la uciderea tuturor avocaţilor. Este suficient să cităm întreaga frază căreia îi aparţin aceste cuvinte – „there shall be no money; all shall eat and drink on my score; and I will apparel them all in one livery, that they may agree like brothers, and worship me their lord” – pentru a ne da seama că îndemnul la uciderea avocaţilor ţine de o veritabilă viziune utopic-totalitară asupra societăţii pe care geniul lui Shakespeare reuşeşte s-o creioneze astfel cu secole înainte de dezastrele provocate de regimurile totalitare moderne, opunându-i tocmai societatea a cărei ordine este întruchipată de regele legitim şi garantată prin drept şi de către avocaţi ca reprezentanţi ai unei profesii specializate tocmai în vederea îndeplinirii acestei misiuni.

În esenţă, nici Mihai Eminescu nu gândeşte altfel. Contrabalansând în parte invectivele citate anterior, arăta că „meseria de avocat cere o ucenicie lungă şi costisitoare”, care nu presupune doar cultivarea unor dispoziţii naturale ţinând de ceea ce am putea considera parte din vocaţia individuală pentru această profesie precum „elocvenţa firească”, ci mai ales dobândirea a ceea ce poetul înţelege prin „cunoştinţele şi practicile meşteşugului”, aşadar, „trebuie studiate jurisprudenţa şi arta de-a se servi de ea”. Mai mult, atunci când alege să încredinţeze tiparului opiniile sale despre avocaţi, Eminescu subliniază, precum într-un articol publicat în „Timpul” din 27 iunie 1880, caracterul indispensabil al acestei profesii aparent atât de mult hulite în sine şi în mod nediferenţiat: „În interesul tuturor este desigur existenţa unei clase de avocaţi; ea este un membru neapărat în organismul justiţiei. Dar pentru ca această clasă să poată fi onestă, de caracter, cultă, pentru ca înainte de toate, să n-aibă nevoie nici de-a apăra cauze injuste, nici de-a aluneca pe căi de-a dreptul imorale, trebuie ca existenţa ei să fie pe deplin asigurată”, de unde necesitatea ca „spre a se opri înmulţirea peste măsură a advocaţilor, să se îngreuieze foarte mult intrarea în această clasă, se-nţelege că fără a jigni pe cei care sunt deja”. Dacă mai adăugăm şi o altă remarcă a poetului după care acela care se va uita să vadă „din cine se compun grupurile, adunate în jurul oamenilor politici”, va vedea că „sunt în cea mai mare parte formate din tineri avocaţi”, devine deja limpede că ceea ce poetul stigmatizează nu este în niciun caz profesia de avocat ca atare, indispensabilă pentru înfăptuirea justiţiei şi astfel pentru o societate bine ordonată prin drept, ci o anumită degradare a acestei profesii prin acţiunea unor factori a căror identificare – aservirea pecuniară a avocaţilor de către clienţii lor cu putere economică, pe de o parte, şi implicarea lor în politica de partid, transformându-se ei înşişi în clienţi ai oamenilor politici, pe de altă parte –, rămâne până astăzi un subiect asupra căruia nu vom putea reflecta niciodată îndeajuns. Dar înainte de toate, credem, diferenţa totuşi imposibil de trecut cu vederea dintre atitudinea generală pe care Shakespeare şi Eminescu o exprimă faţă de avocaţi şi mai ales faţă de profesia lor – considerată nu in abstracto, ci în formele concrete în care această profesie se manifesta în societatea engleză de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi în cea românească trei secole mai târziu – spune multe despre legătura profesiei de avocat cu un anume tip de om, societate, şi drept, înfăţişat de Shakespeare în faza istorică a ascensiunii sale, iar de Eminescu în condiţiile unei defazări fundamentale dintre ascensiunea acestui tip pe planul societăţii româneşti din ultima treime a secolului al XIX-lea şi decadenţa lui deja instalată la acea vreme pe planul istoriei universale şi ajunsă astăzi, în întreaga lume occidentală, într-un punct de-a dreptul critic.

2. Aşa cum îl cunoaştem (încă), „avocatul” este un personaj tipic pentru omul, societatea şi dreptul burgheziei – acea clasă socială căreia i se datorează nimic mai mult, dar nici mai puţin decât civilizaţia occidentală modernă în formele devenite clasice în secolele marilor revoluţii burgheze din Anglia, America şi Franţa secolelor XVII-XVIII, intrate apoi într-o lentă erodare deja odată cu revoluţiile europene ale anului 1848, puse la grea încercare de revoluţiile şi regimurile totalitare din secolul al XX-lea, reinventate după al Doilea Război Mondial în variile formule, având însă drept element comun „statul bunăstării” şi intrate într-o criză şi mai profundă în vremurile pe care tocmai le trăim astăzi. Dacă este adevărat că lumea burgheză se naşte din refuzul ordinii sociale tradiţionale întemeiate transcendent şi configurate ierarhic prin credinţa profundă în capacitatea raţiunii umane de a desprinde principiile unei ordini juste întemeiate pe drepturile fundamentale ale tuturor oamenilor înţeleşi în mod originar ca indivizi liberi şi egali în drepturi unii cu ceilalţi, drepturi a căror consacrare se realizează fie prin apelul la cutuma a cărei validitate este certificată de către practica judiciară, fie prin intervenţia legii adoptate de un Parlament reprezentativ şi a căror apărare se realizează nu prin apelul la forţa brută, şi nici prin intervenţia arbitrară a puterii politice, ci în cadrul unui proces juridic instituţionalizat şi garantat de un stat înţeles în mod fundamental ca „stat de drept”, atunci rezultă cu claritate că avocatul – cel pe care îl cunoaştem din cărţi, legi şi statute ale profesiei şi pe care îl mai întâlnim încă şi în lumea reală – este indisolubil legat de această ordine: nu doar reprezentantul prin excelenţă al unei profesii liberale (cu asumarea riscurilor economice presupuse de o asemenea profesie drept corelativ al independenţei profesionale în exercitarea ei) şi al unei vocaţii individuale pentru înfăptuirea reală a justiţiei în raporturile dintre oameni în virtutea căreia el este deopotrivă îndreptăţit şi obligat să refuze promovarea intereselor pe care le consideră injuste în temeiul ordinii de drept, ci – dincolo chiar de aceasta – titularul unei anumite reprezentativități publice pe lângă reprezentarea tipică dreptului privat specifică tipului special al contractului de mandat care îl leagă pe avocat de clientul lui.

Specifică dreptului englez format de la bun început ca drept al avocaţilor şi nu al legiuitorilor, precum în Franţa sau al profesorilor universitari, precum în Germania (după cum arăta într-o lucrare pe bună dreptate celebră Raoul van Caenegem[2]), reprezentarea în justiţie prin avocat, înţeleasă şi ca reprezentare de drept public, explică în bună măsură prestigiul acestei profesii nu numai în ochii lui Shakespeare, ci şi în contextul reglementărilor privind această profesie în Franţa (şi prin extindere, şi în România) ori în Germania. Chiar dacă o asemenea susţinere ar putea părea o erezie în condiţiile în care „justiţia se înfăptuieşte în numele legii” şi anume „prin Înalta Curte de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” [art. 124 alin. (1) şi 126 alin. (1) din Constituţia României, republicată],  considerăm că o investigare în profunzime, deopotrivă a evoluţiilor istorice şi a implicaţiilor sistematice ale acestei probleme, se cuvine să conducă la recunoaşterea faptului că termenul „lege” din aceste dispoziţii constituţionale şi din reglementările subsecvente trebuie înţeles întocmai precum law (aşadar, ca drept) şi distins astfel net de corespondentul său francez loi şi credem că este suficient să ne rezumăm aici la faptul că în lipsa unei asemenea dimensiuni de drept public a reprezentării în justiţie nu pot fi nici explicate, nici legitimate dispoziţii legale fundamentale precum indepedenţa avocatului în exerciţiul profesiei (presupunând inadmisibilitatea unui mandat imperativ din partea clientului, într-o logică similară celei care interzice un asemenea mandat din partea electoratului ori a partidelor politice în cazul parlamentarilor). Departe de a constitui un simplu joc teoretic, apreciem că recunoaşterea unei asemenea reprezentări – însoţită apoi de protecţii şi garanţii legale corespunzătoare – este singura în măsură să conducă – dacă sunt întrunite şi alte condiţii – la apărarea prestigiului şi demnităţii singulare a profesiei de avocat în societatea şi dreptul de astăzi, iar complexitatea acestei probleme decurge tocmai din necesitatea întrunirii cumulative a acestor condiţii, constând în recâştigarea reprezentativităţii justiţiei, dreptului şi politicii înseşi.

3. Dintre aceste trei condiţii recunoaşterea caracterului reprezentativ al justiţiei este cel mai uşor, în mod egal, de explicat teoretic şi de realizat practic. Altfel decât în Anglia, revoluţia burgheză de pe continentul european, reprezentată prin excelenţă de iluminismul francez şi realizată de Revoluţia Franceză trebuie înţeleasă, aşa cum s-a arătat de atâtea ori, ca mişcare prin care burghezia (le tiers état)constituită ca naţiune împotriva celorlalte două stări constând în nobilime şi cler[3], se îndrepta împotriva judecătorilor consideraţi reprezentanţi ai acestora din urmă şi identificaţi cu caracterul arbitrar al hotărârilor lor, caracter care urma să fie înlăturat tocmai printr-o supunere definitivă a acestora faţă de legile (lois) edictate de Parlamentul considerat nu doar organul reprezentativ suprem al poporului, ci singurul asemenea organ reprezentativ. Spre deosebire de modelul iacobin al absolutismului juridic statal[4] inaugurat pe această filieră, reprezentativitatea reală a judecătorilor englezi nu a fost niciodată pusă în discuţie, şi aceasta nu întâmplător: dreptul în baza căruia se pronunţă hotărârile judecătoreşti în Anglia a fost în mod tradiţional dreptul istoric al societăţii engleze înseşi, nu un drept dedus în mod speculativ din principii raţionale, precum tendenţial în Franţa revoluţionară, nici iniţial un drept străin precum dreptul roman receptat în Germania sau dreptul francez importat în România modernă. Dacă însă în Anglia reprezentativitatea justiţiei coexista în mod natural cu însăşi reprezentativitatea dreptului, iar tranziţia de la ordinea juridică medievală la cea burgheză a stat sub semnul continuităţii, în Franţa, aceeaşi tranziţie a stat sub zodia rupturii, iar reprezentativitatea dreptului francez modern (un drept al legiuitorilor) nu a putut fi dobândită altfel decât prin activitatea justiţiei înseşi, însoţită permanent de doctrină, activitate căreia i se datorează şi astăzi în principal punerea de acord a Codului civil (1804) promulgat de Napoleon cu starea reală a societăţii franceze. La mijloc, între continuitatea engleză şi ruptura franceză, soluţia germană a Şcolii Istorice a Dreptului, constând în construcţia academică a sistemului juridic german modern prin modernizarea dreptului roman receptat de juriştii practicieni începând cu Evul Mediu, a postulat de la bun început reprezentativitatea acestui drept în virtutea receptării înseşi şi calitatea juriştilor savanţi de a fi reprezentanţi ai poporului în materie de drept[5]. De aceea, în Germania pronunţarea tuturor hotărârilor judecătoreşti se realizează şi astăzi nu în numele legii, ci „în numele poporului”, ceea nu lasă nicio îndoială cât priveşte caracterul reprezentativ al instanţelor judecătoreşti în raport cu titularul suveranităţii, mai mult chiar, evoluţiile înregistrate aici, începând cu ultima parte a secolului al XX-lea, au prilejuit în doctrină avertizări privind pericolul înlocuirii „statului de drept democratic” având Parlamentul ca organ reprezentativ suprem cu un „stat oligarhic al judecătorilor”[6].

4. Luarea în serios a principiului separaţiei puterilor înţeles ca echilibru necesar între trei manifestări funcţional distincte ale uneia şi aceleiaşi suveranităţi este, prin urmare, necesară întotdeauna, iar pentru o anumită preeminenţă a suveranităţii manifestate prin funcţia legislativă a Parlamentului într-un stat de drept democratic există în continuare bune argumente. Ele nu pot fi însă niciodată separate de reprezentativitatea procesului politic însuşi în urma cărora ia naştere legiferarea prin Parlament, iar înţelegerea modernă a legii ca „act de voinţă” al „legiuitorului” a fost contrabalansată în timpurile mai recente printr-o anumită revenire la viziunea tradiţională în virtutea căreia legea – ca izvor şi nu ca (unică) formă de existenţă a dreptului – este înainte de toate un „act de cunoaştere”, în sensul în care procesul de legiferare înţeles ca proces democratic nu este altceva decât instituţionalizarea unui cadru discursiv, în care argumentele aduse din perspectivele diferite ale tuturor factorilor politici implicaţi sunt supuse unei dezbateri raţionale din care rezultă, în cele din urmă, soluţia dacă nu absolut justă a unei probleme generale, atunci cel puţin o soluţie cât mai apropiată de aceasta[7]. Este uşor să observăm că, privit din această perspectivă, mecanismul prin care ia naştere o lege este asemănător celui prin care o problemă particulară este soluţionată printr-o hotărâre judecătorească înţeleasă nu ca simplu act de voinţă al unei instanţe judecătoreşti imparţiale, ci ca recunoaştere de către această instanţă a soluţiei care se impune ca fiind în mod obiectiv cea mai apropiată de idealul justiţiei dintre toate cele identificate ca posibile în urma confruntării reale dintre argumentele propuse de către fiecare parte prin avocaţii care o reprezintă în justiţie, mai precis: nu numai în justiţia înţeleasă ca activitate prin care se realizează o funcţie a statului, ci şi în drept: „cine îşi afirmă dreptul său, apără în cadrul restrâns al acestuia dreptul ca atare”[8], scria în Lupta pentru drept din 1872 Rudolf von Jhering, marele profesor de drept al lui Mihai Eminescu de la Viena, şi tot aici acelaşi Jhering stigmatiza faptul că „jurisprudenţa modernă a pierdut ideea simplă … că la o violare de drept nu e vorba numai de valoarea banului, ci de satisfacţia sentimentului de drept violat”, ajungând astfel să aibă drept măsură „materialismul josnic şi deşert: purul interes de bani”.[9]

5. La un secol şi jumătate de la aceste afirmaţii, în societăţile noastre de astăzi, nimeni nu mai pare a crede în mod serios că raţiunea unui proces judiciar poate consta şi în altceva decât în acest interes, că legile exprimă într-adevăr un efort colectiv de recunoaştere a celor mai juste soluţii ale problemelor sociale ori că procedurile şi dezbaterile parlamentare constituie într-adevăr locul unde aceste soluţii sunt identificate împreună de către adversarii politici ai momentului, aşa cum se credea în epoca clasică a ordinii burgheze de care este legată şi imaginea avocatului reprezentativ în mod real, o ordine în care soluţii precum multe dintre cele ale aşa-numitului drept al protecţiei consumatorului ar fi fost de neconceput pentru orice cetăţean pentru care dreptul făcea parte din identitatea sa: consumatorii se pot prea bine înfrăţi şi adora împreună pe acela care le asigură un consum cât mai consistent, dar într-o lume ale cărei reguli pot purta numai abuziv numele de „drept” şi în care numai există nimic de reprezentat. Aşa cum Carl Schmitt arătase în importanta sa lucrare despre Catolicismul roman şi forma politică publicată în 1922, dezvoltând o idee pe care o vom regăsi consacrată în Teoria constituției din 1928, conceptul politic modern al reprezentării este inseparabil de opoziţia – fundamentată în ultimă instanţă teologic – faţă de „stăpânirea neruşinată a aristocrației banului, forma cea mai ordinară şi mai neruşinată a aristocraţiei, refuzând atât suveranitatea regelui, cât şi pe aceea a poporului”[10]. Introducând în acest context caracterizarea făcută de Eminescu avocaţilor ca „aristocraţie domnitoare”, putem înţelege mai bine nu numai necesitatea legitimării profesiei de avocat printr-o reprezentativitate  sui generis îmbinând elemente ale reprezentării de drept privat şi ale celei de drept public, ci şi rolul avocatului ca figură tipică a individualismului modern. Dacă este adevărat nu numai că în contextul Revoluţiei franceze modernitatea juridică a însemnat contestarea poziţiei judecătorului de către legiuitor, ci şi că „gândirea juridică modernă a fost în drept revanşa luată împotriva judecătorului de către avocat: avocatul individului”[11], aşadar, al perspectivei uneia dintre părţi împotriva perspectivei întregului, criza reprezentativităţii reale a tuturor acestora este explicabilă tocmai prin radicalizarea acestei perspective culminând în decadenţa generală pe care astăzi o resimţim sub toate aspectele. „Toate epocile aflate în regres şi în descompunere” spunea Goethe deja în anul 1826, „sunt subiective, pe când, dimpotrivă, cele care progresează au o tendinţă obiectivă. Întreaga noastră epocă actuală e regresivă, având un caracter subiectiv”[12]. Într-adevăr, după aproape două secole, tensiunea dintre subiectivitatea individului liber şi obiectivitatea poporului ca naţiune liberă, o tensiune care avea să frâneze decadenţa deja instalată în secolul al XIX-lea, constituind totodată esenţa lumii burgheze în expresia ei târzie definită sub aspect politic prin simbioza dintre liberal şi naţional (deloc întâmplător, marea majoritate a avocaţilor din vremea lui Eminescu erau apropiaţi nu de Partidul Conservator, ci de Partidul Naţional Liberal), pare a fi pe punctul de a se sfârşi – altfel decât considera Goethe, tocmai în numele progresului – prin totalizarea social-politică a individualismului şi prin dispariţia dimensiunii obiective a naţiunii în numele utopiei unei lumi a capitalului fără graniţe. Nemaiputând fi reprezentativ, nemaifiind nimic de reprezentat, avocatul va deveni astfel exclusiv un mandatar însărcinat să asigure succesul bănesc al clientului său angrenat într-un mecanism funcţionând după anumite reguli, care nu vor mai fi însă cele ale dreptului, altfel spus: vom asista, abia acum, la „dispariţia momentului juridic din relaţiile între oameni”[13], şi nu avocaţii vor fi cei cărora li se va simţi prea mult lipsa.


[1] M. Eminescu, Există dreptate?, ed. E. Safta-Romano, Junimea, Iaşi, 1994, p. 175.
[2] R. van Caenegem, Judges, Legislators and Professors, Cambridge University Press, 1992.
[3] E. Sieyes, Qu’est-ce que le tiers état?, Flammarion, Paris, 2009.
[4] P. Grossi, Assolutismo giuridico e diritto privato, Giuffre, Milano, 1998.
[5] F. C. v. Savigny, De la vocation  de notre temps pour la législation et la science du droit, PUF, Paris, 2006, p. 55: „ …par lesquels le peuple est désormais représenté”.
[6] B. Rüthers, Demokratischer Rechtsstaat oder oligarchischer Richterstaat?, JuristenZeitung 2002, p. 365.
[7] M. Villey, La Nature et la Loi: une philosophie du droit, Les Editions du Cerf, Paris, 2014.
[8] R v. Jhering, Lupta pentru drept, trad. C. Turtureanu, Presa Bună, Iaşi, 1930, p. 30.
[9] Ibidem, p. 51.
[10] C. Schmitt, La Visibilité de l’Église, Catholicisme romain et forme politique, Donoso Cortés, Les Editions du Cerf, Paris, 2011 şi Théorie de la Constitution, PUF, Paris, 2013.
[11] M. Villey, Réflections sur la philosophie et le droit, PUF, Paris, 1995, p. 405-406.
[12] J. P. Eckermann, Convorbiri cu Goethe, trad. L. Iliescu, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 174.
[13] E. Pasukanis, Théorie générale du droit et le marxisme, Éditions de l’Asymétrie, Toulouse, 2018.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române