Am constatat mai demult că destul de puțini juriști știu că, alături de autoritatea de lucru judecat (res judicata), circulă în doctrină și un alt concept, plasat, aparent, în proximitate, autoritatea de lucru interpretat. Nu mi-am propus aici decît să scot în evidență manifestări ale ei și posibile manifestări ale ei, nimic mai mult.
Autoritatea de lucru judecat are un scop precis, funcțional, ușor de acceptat. Orice proces trebuie să aibă un sfîrșit. Odată sfîrșit printr-o decizie devenită irevocabilă, fondul procesului nu mai poate fi repus în discuție între aceleași părți, pentru aceleași capete de cerere și pentru aceeași cauză. Este tripla identitate pe care dreptul internațional o formulează în latină: partes, petitum, causa petendi.
În afară de autoritatea de lucru judecat a procesului există și o autoritate de lucru judecat a constatărilor făcute de judecătorul din procesul penal care se impune în procesele civile sau administrative. Altfel spus, există o autoritate a motivelor (considerentelor) sale. Această autoritate „a penalului asupra civilului” nu se bazează pe nimic altceva decît pe presupoziția că judecătorul penal posedă mijloace suplimentare pentru a stabili adevărul.
Res judicata este în principal autoritatea dispozitivului sentinței, dar și a considerentelor „pe care se sprijină”. Noi am urmat doctrina franceză care distinge între un efect pozitiv al autorității de lucru judecat și clasicul efect negativ[1].
Autoritatea de lucru interpretat este un concept creat în doctrina dreptului Comunităților europene și a fost utilizat pentru prima oară de un profesor francez, Jean Boulouis[2]. Boulouis era preocupat în 1974 de efectele unei hotărîri pronunțate de CJCE în procedura întrebării preliminare sau a recursului prejudiciar, cum îl numesc francezii. Astăzi efectele unei astfel de hotărîri sînt clare, necontestate și nu vor face obiectul acestui text.
Autoritatea de lucru interpretat era un concept care descrie depășirea autorității relative a lui res judicata. Autoritatea de lucru interpretat, deși depășește relativitatea, nu reprezintă, totuși, o autoritate absolută. Ar fi probabil mai potrivit să spunem că produce efecte erga omnes. Uneori, produce efecte arga omnes partes, de exemplu, produce efecte pentru toate părțile unui tratat multilateral.
Fenomenul autorității generale a unei interpretări judiciare a devenit vizibil odată cu răspîndirea curților constituționale în Europa continentală. Ele posedau, toate, monopolul interpretării constituțiilor. S-a extins apoi odată cu apariția unor jurisdicții internaționale speciale în Europa, așa cum sînt cele de la Luxemburg și Strasbourg. Am spus speciale pentru că aparțin sub-sistemelor unor tratate internaționale, pentru că posedă o competență obligatorie în relațiile cu părțile la tratat și, cel mai important lucru, pentru că fiecare curte sau tribunal posedă monopolul interpretării tratatelor care le-au creat și pe care le aplică. Acest fapt este deosebit de important. El a favorizat un judge made law care a susținut, de exemplu, procesul de integrare europeană[3]. Prerogativa tradițională a statului de a asigura, prin executivul său, interpretarea autentică a tratatelor s-a evaporat. În fața Curții de la Strasbourg interpretarea unei norme din Convenția europeană a drepturilor omului pe care o susține un stat rămîne o simplă opinie a unei părți la un proces.
Spre deosebire de judecătorul constituțional și de judecătorul european, judecătorul nostru de drept comun nu posedă monopolul interpretării normelor juridice din sistemul său intern. Tot în mod tradițional, se admite că interpretarea autentică a normelor legale aparține legislativului și el o poate exercita prin așa-numitele legi interpretative. Apoi, judecătorii de drept comun sînt excluși de la interpretarea normelor internaționale pe care uneori pot fi invitați și sînt abilitați să le aplice[4].
Se știe că în legislațiile naționale care aparțin sistemelor de civil law, încă de pe vremea Codului civil francez și a legislațiilor prozelite, era prohibit în mod expres să atribui unor acte individuale cum sînt sentințele judecătorești un caracter normativ. Sau, cum s-ar mai putea spune, să le atribui efecte opozabile erga omnes. De exemplu, la noi, atît Codul civil din 1864 cît și actualul Cod civil au limitat autoritatea sentințelor judecătorești la cazul tranșat și au încercat astfel să blocheze, în mod explicit, depășirea relativității sentinței[5].
Odată cu apariția noilor Coduri, în Codul civil și în cel de procedură civilă s-a produs o modificare stranie legată de articolele 3 și 4 din Codul civil din 1864.
Normele din Codul civil din 1864 de la articolele 3 și 4 care reglementau denegarea de dreptate și relativitatea strictă a soluției judecătorești „creatoare” formau o unitate, o directivă de aplicare a dreptului în cazurile de lacună a legii sau de ambiguitate patologică a textului juridic. Aceste norme au fost disociate în Codul civil actual și reunite într-o formă sensibil diferită în Codul de procedură civilă.
În Codul civil actual la articolul 9 (3) a rămas doar bariera relativității, iar în Codul de procedură civilă, la articolul 5, denegarea de dreptate a fost transformată într-o banală interdicție adresată judecătorului, iar relativitatea a fost transferată la alineatul 4 al acestui articol, într-o formă ușor modificată. Vechea reglementare a fost completată cu o directivă care recomandă ca surse juridice de utilizat uzanțele, analogia legis, principiile generale ale dreptului și echitatea, aparent în această ordine.[6]
Personal nu am găsit nici un argument care să susțină transferul celor mai importante norme din Codul civil în Codul de procedură civilă. Mă întreb cît mai contează cea mai utilizată sintagmă din doctrina noastră, „natura juridică”. Pentru că din perspectiva naturii juridice, ambele norme, și cea privind denegarea de dreptate, și cea privind interdicția de a atribui efecte generale și normative considerentelor judecătorești, sînt norme de drept material. Sînt norme de drept material pentru că sînt norme de aplicare a dreptului, iar normele de aplicare a dreptului aparțin fără excepție dreptului material (substanțial) și nu dreptului procesual. Faptul că destinatarul lor este judecătorul nu înseamnă că se referă la procesul judiciar, înseamnă doar că ele se adresează pur și simplu celui care se ocupă cu aplicarea judiciară a dreptului.
Însă propoziția interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății, din Codul în vigoare cuprinde o idee datată. O idee de pe vremea cînd exista un consens printre juriști în legătură cu faptul că interpretarea juridică este parte a unui proces de cunoaștere prin care se stabilește sensul precis dar ascuns al unei norme juridice (text juridic). Însă epoca acelui consens a trecut de mult. În sistemele de drept intern nu a existat un singur standard de interpretare acceptat și nici o singură metodă validă de interpretare a textelor juridice. Astăzi, din motive pe care nu le voi expune aici, în statele europene de civil law mai avansate, interpretarea textelor juridice este ghidată de articolele 31 și 32 din Convenția de la Viena din 1969. Convenția privind dreptul tratatelor a fost integrată în sistemele de drept intern. Ea validează cele două metode principale de interpretare: interpretarea textuală și interpretarea teleologică. Utilizarea uneia dintre aceste metode ajunge, de regulă, la un rezultat diferit de rezultatul la care ajunge utilizarea celeilalte. Problema este că utilizarea interpretării teleologice poate să producă efecte care au valoarea unei modificări a normei interpretate, cu alte cuvinte, produce un efect normativ.
În fine, scopul istoric al cantonării interpretării judiciare ar putea să pară astăzi desuet. Zidul relativității din jurul sentinței judecătorești își are fundamentul ideologic în lipsa de considerație cu care revoluționarii francezi de la 1789 îi tratau pe judecători. Atitudinea lor este cea care s-a transferat în Codul Napoleon. Ostilitatea față de judecători a supraviețuit, așa cum se observă din codurile noastre, noilor teorii ale dreptului și noii practici judiciare.
Există în sistemul nostru de drept intern mecanisme judiciare a căror producție juridică o reprezintă enunțuri care posedă valoarea unor chestiuni interpretate? Desigur. Sînt recursul în interesul legii și hotărîrea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Chestiunile tranșate în deciziile completelor speciale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sînt obligatorii erga omnes (pentru toate instanțele judecătorești) de la data publicării lor în Monitorul Oficial. Aceste hotărîri ridică tot atît de puține probleme pe cît ridică hotărîrile pronunțate în procedura întrebării preliminare. Ele sînt decizii interpretative, adică sînt acte declarative, iar autoritatea de lucru interpretat reprezintă scopul și obiectul lor.
Acest fenomen este diferit de eventuala autoritate de lucru interpretat a deciziilor Curții Constituționale, a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului în care România nu este parte și a sentințelor pronunțate de judecătorii de drept comun, cea care interesează aici.
Întrebarea ar fi, de ce doctrina noastră nu a dezvoltat un concept de chestiune interpretată care să așeze pe același nivel efectele hotărîrilor unor instanțe care judecă diferende și care posedă un monopol al interpretării normelor (fie monopolul interpretării Constituției, fie monopolul aplicării tratatelor internaționale pe care le aplică)? Sau, de ce au rămas în afara discuției hotărîrile instanțelor de drept comun atunci cînd ele aplică în mod direct Convenția europeană a drepturilor omului?
În afara textelor din Codul civil și din Codul de procedură civilă, cred că autorității de lucru interpretat a sentințelor judecătorești i se opune și o teorie constituțională old fashion, o teorie de pe vremea în care juriștii credeau că legea este expresia voinței generale. Este o teorie care prețuiește virtuțile suveranității și plasează în prim-plan separația funcțională a organelor puterii de stat.
Foarte recent, într-o opinie separată, Curtea noastră constituțională a oferit un eșantion suficient de condensat din această teorie, pentru a merita să fie citat integral:
„Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice şi nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispoziţiile art. 61 din Constituţie, potrivit cărora “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”. Or, în prezenta cauză autorul excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat jurisdicţiei constituţionale „să impună obligaţia ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunţării”, ceea ce echivalează cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv în condiţiile în care nicio prevedere din Constituţie nu permite Curţii o astfel de conduită şi nici nu impune o astfel de obligaţie instanţelor judecătoreşti.
În plus, Curtea Constituţională nu este competentă să soluţioneze cereri cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale fără a încălca dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti”.[7]
Așadar, două judecătoare ale Curții Constituționale, în opinia lor dizidentă, contestă competența Curții de a oferi un remediu pentru două norme declarate neconstituționale. Cred că argumentația admite cîteva observații. În primul rînd, deși, în principiu se distinge de revizuirea lor, în realitate, rezultatul unei interpretări judiciare poate reprezenta, în anumite circumstanțe, o revizuire, adică, o modificare a normelor juridice. Se știe că în spețele în care a preluat, proprio motu, modelul creat, din cîte știu, de Consiliul Constituțional francez, și în care Curtea noastră constituțională a decis să interpreteze normele constituționale sub condiție (așa-numitele decizii interpretative), a modificat în realitate norma legislativă analizată sub condiție odată cu declararea ca neconstituțională. De exemplu, atunci cînd a înlocuit în Codul penal propoziția „îndeplinește în mod defectuos”, cu propoziția „îndeplinește prin încălcarea legii”[8]. Prin urmare, nu știm cît de constant „a statuat Curtea Constituțională că nu își poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice”.
În al doilea rînd, articolul 61 din Constituție ar putea primi o cu totul altă lectură decît lectura pe care o fac judecătorii dizidenți. De exemplu, ar putea fi citit astfel: „Parlamentul este unica autoritate legislativă în sens formal”. În această lectură, Parlamentul posedă monopolul actelor intitulate „legi” și promulgate ca legi. În rest, Parlamentul are, în esență, un rol secundar în activitatea legislativă pentru că executivul a monopolizat practic cel mai important segment al funcției, care este inițiativa legislativă. Parlamentul devine un ratificator al voinței executivului, iar rarele amendamente, sînt cele pe care executivul le acceptă prin majoritatea parlamentară pe care, de regulă, o controlează. Parlamentul mai rămîne și un ratificator al obligațiilor internaționale ale României negociate de Guvern.
În al treilea rînd, judecătorii Curții Constituționale deformează o celebră formulă a lui Hans Kelsen. Deși Kelsen a creat termenul „legislator negativ”, în schimb, în mod clar, el nu ar fi folosit niciodată formula „legislator pozitiv” care apare în opinia separată. Pe de-o parte, pentru că această formulă este redundantă. Apoi, Kelsen știa, și a afirmat-o tranșant, că interpretarea juridică este „un act de voință” și nu un „act de cunoaștere”. Nefiind un act de cunoaștere, interpretarea operativă a judecătorilor nu este o specie de hermeneutică a textelor juridice și nu este limitată de metoda de interpretare textuală. Așadar, termenul „legislator pozitiv” nu are sens juridic și nu are nici pretențiile explicative ale metaforelor.
În fine, argumentul care ar putea părea decisiv este unul plasat în amonte. Este un argument textual, extras din Legea nr. 47/1992. La articolul 2 alin. (3) Legea precizează: „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. Acest argument pare irefutabil. Însă textul acestei norme pare afectat de evenimente juridice ulterioare. Aici se poate observa că Legea nr. 47/1992 a apărut înainte ca România să fie parte la CEDO. În raport cu legea de funcționare a Curții Constituționale, CEDO reprezintă atît lex posterior cît și, mai ales, lex superior. CEDO și jurisprudența sa ne spun apăsat că nici o încălcare a unui drept fundamental nu poate să rămînă fără un remediu adecvat. Ideea că interpretarea juridică a Curții și constatarea neconstituționalității trebuie să rămînă pur declarative este în contradicție cu ideea de remediu. Prin urmare, dacă pentru a remedia efectele neconstituționalității este necesară completarea prevederilor supuse controlului, Curtea o va putea face.
Ce a făcut, de fapt, majoritatea judecătorilor Curții constituționale în decizia la care a fost formulată această opinie dizidentă comună? La paragraful 100 Curtea a avut în vedere, în mod explicit, că nu poate modifica formal normele neconstituționale din Codul de procedură penală. A invitat însă instanțele judecătorești din România să aplice, în mod direct, cîteva articole din Constituție, în calitate de remediu adecvat. Această soluție este, după părerea mea, o soluție greșită. Am expus argumentele pentru care Constituția nu este direct aplicabilă în sistemul nostru juridic cu alte ocazii[9]. Curtea a invitat apoi instanțele să aplice direct articolele 5 (1) a) și 6 din CEDO. Curtea a considerat, în mod corect, că aplicarea Convenției europene ar fi remediul legal adecvat al neconstituționalității. Era necesar să constate Curtea Constituțională aplicabilitatea articolelor 5 și 6 din CEDO? Evident, nu. Era necesar să ordone instanțelor să aplice CEDO? Evident, nu. Pentru simplul motiv că aplicarea directă a tratatului internațional era datoria lor legală. De modificat, Curtea însăși nu a modificat nimic. Pronunțarea unei sentințe judecătorești motivate este implicată în conceptul de proces echitabil.
Așa cum am arătat, Curtea Constituțională a României s-a transformat singură în participant la o activitate normativă, atunci cînd a decis să se ocupe de investigarea constituționalității sub condiție. O astfel de activitate poate servi uneori la armonizarea cît mai fidelă a dreptului nostru intern cu obligațiile internaționale. Scopul judecătorilor nu este acela de a modifica legislația, așa cum scopul legislatorilor nu este acela de a produce norme juridice neconstituționale sau norme contrare CEDO. Este curios cum poate un judecător constituțional să accepte caracterul normativ al unora dintre hotărîrile CEDO și să pună în discuție propria sa capacitate juridică de a emite decizii cu caracter normativ. E posibil ca judecătorul constituțional să fie în eroare în legătură cu natura politico-juridică a propriei sale funcții. E posibil să nu posede o certitudine asupra faptului că atunci cînd se pronunță în legătură cu drepturi fundamentale face exact aceleași lucruri pe care îl face curtea de la Strasbourg. O să încerc să fiu ceva mai clar prin două exemple.
În februarie 1975, Curtea de la Strasbourg a pronunțat celebra hotărîre Golder vs. Regatul Unit. Deși în mod clar articolul 6 (1) din Convenția Europeană nu vorbește despre un drept de acces la un tribunal, Curtea, utilizînd metoda de interpretare teleologică prevăzută în Convenția de la Viena din 1969, a extins cîmpul de aplicare (aplicabilitatea) articolului 6 (1). Curtea a afirmat că dreptul de acces la un tribunal este inerent dreptului la un proces echitabil. Această interpretare a reprezentat o modificare a Convenției, contestată cu acest titlu în opiniile dizidente atașate hotărîrii.
În decembrie 1992, în cazul Niemetz vs. Germania, Curtea a adoptat o concepție extensivă a protecției oferite de articolul 8 din CEDO, cel care garantează dreptul la viață privată. Așa cum s-a spus, la „dreptul la viață privată personală” Curtea a adăugat un „drept la viață privată socială” care nu există în textul Convenției europene. A admis plîngerea unui avocat al cărui birou se afla la domiciliul său și a considerat că percheziția efectuată la domiciliul avocatului, într-o procedură penală angajată împotriva unui terț, a încălcat articolul 8 din CEDO. Curtea a afirmat că viața privată înglobează relațiile profesionale. Nu există nici un dubiu că și aici jurisprudența Curții a modificat semnificația clară a articolului 8 din Convenție.
Au interpretat judecătorii acestor spețe Convenția numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății cum le spune Codul nostru judecătorilor români? În scopul aplicării Convenției judecătorii trebuiau să spună că articolul 6 (1) nu prevede un drept de acces în justiție și că articolul 8 protejează doar domiciliul persoanei. Numai că ei au decis, din motive pe care le explică în hotărîri, că trebuia extinsă, în ambele cazuri, aplicabilitatea Convenției.
Nici hotărîrea Golder, nici hotărîrea Niemetz nu au apărut în Monitorul Oficial al României. Faptul că doar hotărîrile în care este reclamată România apar în Monitorul Oficial ar putea să ne conducă la idei greșite.
Este știut că hotărîrile CEDO se bucură de autoritate de lucru judecat. Această autoritate acoperă cu siguranță dispozitivul. Pe de altă parte, considerentele se pot bucura de autoritare de lucru judecat dar și de o autoritate de lucru interpretat.
Oare hotărîrile care privesc alte state ale Consiliului Europei și în care sînt enunțate chestiuni cu valoare de principiu privind interpretarea Convenției nu se bucură de autoritate în România pentru că nu se publică în Monitorul Oficial? Nu cred că s-ar putea susține o asemenea poziție. Autoritatea jurisprudenței CEDO nu depinde de publicarea hotărîrilor de acest tip în Monitorul Oficial. Cred că autoritatea hotărîrilor depinde de relevanța lor pentru propriul nostru sistem juridic. De pildă, dacă legislația noastră este identică cu legislația pentru care un alt stat a fost condamnat, ar trebui să ne conformăm hotărîrilor în aceeași măsură în care trebuie să se conformeze statul condamnat la Curte. Pentru acesta din urmă operează autoritatea de lucru judecat. În ce ne privește pe noi, ar trebui să opereze autoritatea de lucru interpretat.
Ce se întîmplă însă dacă unul din judecătorii noștri de drept comun, confruntat cu o situație ca cea descrisă în Niemetz, ar fi constatat el pentru prima oară în Europa că articolul 8 din Convenție implică un drept la viață socială și ar fi aplicat Convenția în acord cu această interpretare? Ar fi produs el ceva asemănător unei „dispoziții general obligatorii”? Probabil că da. A interpretat și a aplicat în mod adecvat Convenția? Probabil că da. Ar fi acceptată cu ușurință în sistem alegerea sa? Mă tem că nu. Problema nu este existența articolului 9 din Codul civil sau a articolului 5 din Codul de procedură. Problema este că există încă suficientă aderență la ideile politice care susțin aceste texte.
[1] v. art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă.
[2] v. Jean Boulouis, A propos de la fonction normative de la jurisprudence – Remarques sur l’ouvre jurisprudentielle de la C.J.C.E., în Mélanges Waline, LGDJ, 1974, p. 149.
[3] Mă refer, desigur, la celebrele „hotărîri fondatoare” din deceniul 7.
[4] De regulă, pentru a clarifica sensul sau cîmpul de aplicare al unei norme internaționale, altele decît normele europene, judecătorii de drept comun trebuie să se adreseze ministerelor de externe.
[5] v. articolul 4 din Codul Civil din 1864 – Este oprit judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce da, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse și art. 9 alin. (3) din Codul Civil în vigoare: Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
[6] Codul de procedură civilă, articolul 5 alineatele 2, 3 și 4 „(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității. (4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.”
[7] Decizia CCR nr. 233/07.04.2021.
[8] Decizia CCR 405 din 15 iunie 2016
[9] Recent, în numărul 1 al revistei Pandectele Române „Despre legislația românească, cu simpatie”, p. 100
Prof. univ. dr. Valentin Constantin
