3,343 citiri

În memoria unui bihorean de seamă, fiu adoptiv al Iaşului, prof. dr. doc. Marţian Cotrău

ESSENTIALS-Valerius-CiucaSe împlinesc, anul acesta, 16 ani de la plecarea la cele veşnice a celui mai apropiat maestru spiritual al meu, prof. dr. doc. Marţian Cotrău (31 august 1923 – 7 aprilie 1998). Timp de nouă ani, ca un veritabil vademecum, mi-a călăuzit paşii şi mi-a întărit sufletul şi spiritul. M-a inspirat. Mi-a dat forţa necesară pentru a rezista într-un mediu confuz, cu dese accente de ostilitate. Mi-a deschis ochii în faţa unor perspective, altminteri, înceţoşate. M-a ridicat din depresiuni şi m-a coborât de pe false coline. M-a întremat şi m-a antrenat.

N-a procedat doar cu mine în sus-menţionatul mod. Era arta lui specială, aceea a discipolatului spontan şi a jertfirii de timp şi de spirit, de suflet plin de empatie, pe altarele celor ce vor fi reclamat ajutorul său. Pentru că era un jertfelnic şi un oficiant al jertfei. Nu-şi negocia umanismul natural. Nu-şi zărăfuia valoarea excepţională de gânditor neo-renascentist şi de om de ştiinţă moral.

Martian-CotrauMarţian Cotrău: o legendă vie a inteligenţei ieşene a ultimelor decenii ale secolului trecut; un descălecător transilvănean din Fizişul Bihorului; un reprezentant de frunte al eminentei şcoli ardelene din vatra Liceului « Samuil Vulcan » din Beiuş; un destoinic farmacist din contingentele de elită ale absolvenţilor Universităţii bucureştene; un cercetător fără cusur, epitom viu al cercetărilor româneşti în toxicologie şi deschizător de drumuri în plin pionierat al cercetărilor multi şi inter-disciplinare din perimetrul ştiinţelor vieţii din România ultimei jumătăţi de secol XX; un apreciat gânditor în asociaţiile de profil din Franţa şi Elveţia; un profesionist şi un mare patriot, încoronat cu titlul de doctor honoris causa al Universităţii « Nicolae Testemiţanu » din Chişinău, în prea mândra şi frumoasa Basarabie; un om al jertfei pentru convingeri politice anti-totalitare, pentru idealuri umaniste, marcate de o dragoste clară pentru adevăr şi dreptate, pentru normalitate politică şi socială.

Pentru această din urmă vocaţie justiţiară a plătit cu ani grei de recluziune politică în anii comunismului de tip bolşevic, fiind şi victima unei teribile erori judiciare. După ce a pierdut totul: serviciu, familie, bruma de stare materială, şi-a reconstruit « nel mezzo del camin de sua vita », cum ar spune Dante, întreaga viaţă, pornind de la aceleaşi principii sănătoase învăţate în anii copilăriei de la părinţii săi luminaţi, doi minunaţi ţărani bihoreni: cinste, corectitudine, verticalitate şi spirit laborios.

Oameni de mare calitate ai Iaşiului l-au ajutat să-şi recapete locul de muncă din cercetare (la Institutul de Igienă « Mihai Ciucă »), din învăţământ (la tânăra Facultate de Farmacie) iar doamna Ani (nepoată a marelui scriitor, jurist, academician şi diplomat interbelic moldav, Duiliu Zamfirescu) şi fratele lui, Andrei, tot din Iaşi, i-au oferit cadrul familial referenţial pentru a putea îndeplini un destin al excelenţei şi al principialităţii.

Ceea ce, însă, m-a epatat în legătură cu acest episod tenebros al vieţii profesorului Marţian Cotrău a fost seninătatea sa, absenţa resentimentelor, dorinţa de-a construi cu orice preţ ceva valoros pentru România “dodoloaţă” cum îi plăcea să numească rotundul românesc.

Marțian Cotrău iubea ţara aceasta cu o patimă ce putea contamina şi pietrele. Aștepta unirea cu Basarabia.  Era setos de Europa clasică și clasicizantă, civilizată și civilizatorie şi visa la clipa « logodnei » noastre cu naturala noastră albie europeană.

Marțian Cotrău nu ura. Nu ura nimic şi pe nimeni. Trăia din iubire pură; dar nu ca un eremit idealist; totdeauna, cu un spirit prezent şi cu acute intelectuale ce luau chiar forma ironiei voltairiene sau a autoironiei atât de profund româneşti; totdeauna, cu zâmbetul pe buze; cu amenitate.

Suferinţele sale, maladiile-i cunoşteau, prin spirit, alchimia profundă a recunoştinţei că era ascultat şi că înţelepciunea îi era apreciată. Bucuria sa era aceea de-a se şti util semenilor săi. Fără răsplată, doar cu simţul comun al binelui. Poate, de aici îi soseau iluminările, asimilate de alte mari spirite profeţiilor oamenilor aleşi. Parcă, venea spre tine de peste tot. Din trecut, prin erudiţie, şi din viitor, prin inspiraţie. Stau mărturie toate testimoniile personalităţilor ce au avut şansa de a-l cunoaşte, multe dintre acestea închinându-i, la câteva luni de la marea plecare, un volum omagial  Marţian Cotrău, aşa cum a fost , publicat de Editura Apollonia din Iaşi.

La începutul anilor `80, academicianul Cristofor Simionescu i-a încredinţat delicata misiune de-a conduce, ca secretar, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din Iaşi, care avea să se transforme, în deceniul următor, în Academia Oamenilor de Știință. A făcut-o într-un mod exemplar. În cadrul acestei asociaţii (unde, mulţumesc Cerului, şi eu am fost poftit de către chiar domnia sa), aveau să iasă la lumină şi alte calităţi excepţionale ale sale, calităţi de neegalat în lumea acelor ani: renascentismul natural, enciclopedismul dezinvolt, pasiunea devoratoare pentru cunoaşterea domeniilor ce interferau în lumea spiritului şi a ştiinţei, amenitatea faţă de toţi sapienţii Iaşiului şi zestrea morală de sorginte greco-catolică, conduita exemplară care au făcut posibilă coabitarea atâtor orgolioase somităţi. În tot acest timp, a fost un apropiat al Ecclesiei în integralitatea ei creştină sau, mai bine, iudeo-creştină. Într-una din vizitele ce i le-am făcut la cabinetul de lucru din Universitate, a deschis un fişet şi mi-a arătat secretul rezistenţei sale morale şi al norocului destinal: Biblia;  Biblia care, îmi mai spunea, a fost permanent prezentă în preajmă-i.

Vă întrebaţi, probabil, de ce vă reţin cu această confesiune tardivă şi năvalnică. Ei bine, rana nostalgiei mi-a fost provocată de o recentă întâlnire, pe meleaguri hispanice, cu profesorul Ioan Horga, bunul meu confrate de la Universitatea orădeană. Puntea mea de legătură cu domnia sa a fost aceasta: amintirea maestrului meu spiritual, profesorul Marţian Cotrău. Apoi, sub exortaţia domniei sale, n-a fost decât un pas până la a recristaliza amintirile legate de minunatul descălecător bihorean direct în areopagul spiritelor înalte ieşene. Acest pas, iată, tocmai a fost făcut.

Prof. univ. dr. Valerius M. Ciucă

* Acest articol a fost publicat în Revista Epifania 30/2014, Iași, și trimis spre publicare unui periodic eclezial bihorean.