„Apărarea apărării” ca apărare a persoanei și încrederea în trăinicia Baroului

Mai mult ignorat ca avocat și mai ales prețuit ca director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române am participat, zilele trecute, efectiv la o aniversare a profesiei și oficial, ca invitat, la congresul anual al avocaților, prilej cu care îmi permit să-mi exprim un punct de vedere asupra unora dintre frământările actuale ale „meseriei” și a destinului al avocatului. Dincolo de pasagerele, accidentalele și străveziile rezonanțe ale unei refulări punctuale apar la suprafață străvechi dileme ale profesiei, încercări actuale și mai ales provocări ale viitorului nu prea îndepărtat al baroului. În contextul unor atari evoluții și contradicții am reușit ca, mai întâi, de Ziua Avocatului Român (24 iunie) să expun o problemă de principiu sub titlul Despre reprezentativitatea avocaților și „lupta pentru drept” (juridice.ro, 24 iunie 2021) și încerc, dintr-o atare perspectivă, și un răspuns la preocuparea dominantă a Congresului cea a „apărării apărării”, exprimat în rândurile de mai jos.

1. Ne-am unit în apărarea profesiei și am protestat atunci când au apărut probleme grave în înțelegerea rolului avocatului în cadrul sistemului judiciar. Am încercat împreună să facem autoritățile și publicul să înțeleagă că avocații nu apără infractori, ci drepturi și libertăți fundamentale, este mesajul principal transmis în aceste zile de reprezentanții oficiali ai breslei. „Am încercat împreună să facem autoritățile și publicul să înțeleagă …”! – iată într-o singură (jumătate de) frază întreaga dimensiune a crizei care ameninţă fundamentele nu doar ale profesiei noastre, nu doar ale întregului sistem instituţional care trebuie să asigure faptul că „justiţia se realizează” [art. 126 alin. (1) din Constituţie], ci chiar ale societăţii timpului în care trăim şi în care adevăruri pur şi simplu elementare ajung să nu mai fie câtuşi de puţin de la sine înţelese. „Avocații nu apără infractori, ci drepturi și libertăți fundamentale”, se susținea în continuare, iar adăugăm: „nu apără infractori”, deoarece pentru noi – precum şi pentru colegii noştri procurori şi judecători – nu există infractori, ci numai suspecţi, inculpaţi, achitaţi sau condamnaţi, mai precis: persoane suspectate, inculpate, achitate sau condamnate de sau pentru săvârşirea unei infracţiuni, iar a identifica persoana, chiar şi pe cea condamnată, printr-o faptă a ei sau chiar prin mai multe fapte săvârşite de ea, nu înseamnă altceva decât a-i nega demnitatea, şi anume în mod principial. Din perspectiva dreptului de astăzi (în care vechile actiones ale lui Gaius au fost înlocuite de drepturile subiective), lumea noastră de jurişti se împarte în personae şi res, iar „faptele” săvârşite de o persoană sunt sit venia verbo „lucruri” care îi sunt atribuite sau imputate acesteia, dar nu se confundă niciodată cu ea. Aşa cum ştim cu toţii cel mai târziu de la Immanuel Kant încoace, deosebirea fundamentală dintre persoane şi lucruri constă în aceea că în vreme ce ultimele au preţ, persoanele se caracterizează prin demnitate, iar „demnitatea omului” este, deloc întâmplător, prima dintre acele „valori supreme … garantate” prin art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată, abia apoi urmând „drepturile şi libertăţile”pe care noi – în justiţie, în faţa celorlalte autorităţi ale statului, dar şi în societate, atunci când asistăm sau reprezentăm o persoană în raporturile cu persoane juridice de drept privat, dar a căror putere pare de multe ori mai mare chiar şi decât cea a statului! – nu le apărăm niciodată în sine, ci mereu în mod mjlocit prin apărarea persoanei, suum cuique!

Într-o lume în care totul tinde să aibă un preţ, iar demnitatea niciun înţeles real, identificarea persoanei prin faptele imputate ei nu trebuie să ne surprindă prea mult, la fel cum într-o lume complet secularizată, uzurparea de către justiţia pământească a locului unui Judecător care singur este în măsură să stabilească corespondenţa ultimă între un om şi faptele sale poate apărea drept firească. Într-o asemenea lume avocatul nu poate fi altfel decât acel intrus care, sprijinindu-se pe forma juridică denunţată drept „chichiţă avocăţească”, dar apărată de Rudolf von Jhering nu întâmplător ca „formă a libertăţii”, încearcă să zădărnicească fondul unei justiţii care nu constă în altceva – cred cu străşnicie deopotrivă „autorităţile şi publicul” –  decât într-o necurmată şi mereu intensificată „luptă contra infracţionalităţii” în general sau mai ales în forme specifice pe care nu mai e nevoie să le numim. Dar dacă tot în acest context s-a vorbit despre „revigorarea confraternității” noastre în urma provocărilor aduse profesiei în ultima perioadă, vom putea extinde sub aspectul de mai sus această confraternitate şi faţă de colegii noştri jurişti procurori şi judecători educaţi în facultatea care, în ierarhia celor tres facultates principes: theologia, jurisprudentia, medicina de la începurile Universităţii europene se situa la mijloc între teologia necesară vindecării sufletului şi medicina servind vindecării corpului uman şi era dedicată cunoaşterii acelor divinarum atque humanarum rerum necesare vindecării deopotrivă corpului şi sufletului social. În sala de judecată cu toţii urmăm unei Justiţii a cărei balanţă simbolizează dozajul farmaceutic al leacului vindecător, şi nu echivalentul comercial al unei demnităţi situate de la bun început extra et supra omnium com-mercium. Cât priveşte sabia puterii fără de care autoritatea lucrului judecat ar rămâne lipsită de eficienţă în lume, ea este aceeaşi sabie care în teologie luptă contra păcatului (şi nu a păcătosului) şi în medicină contra bolii (şi nu a bolnavului): sabia care luptă contra nedreptăţii şi a omului nedrept însuşi numai atunci când acesta din urmă este la rândul lui puternic, şi nu dezarmat în boxa inculpaţilor. În sala de judecată – permiteţi-mi să închei astfel intervenţia mea în această Aulă – sabia Justiţiei este parte din „sabia Duhului” (Efeseni 6.17), fără de apărarea căreia noi, avocaţii, n-am putea apăra niciodată nici persoanele, nici drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestora. Sapere audemus!

2. Referitor la viitorul apropiat și imediat, la surprizele și dificultățile sale prefer o atitudine de expectativă. Să constatăm, deocamdată, că se afirmă despre avocatură ca profesie și practică socială că se află într-o nouă perioadă de tranziție. În virtutea istoricității sale este ceva normal, chiar dacă de această dată, rezonanțele crizei sanitare și accelerarea digitalizării sunt provocări mai complexe decât oricare altele de până acum. Dintr-o atare perspectivă, cel puțin trei repere, cu valoare de constante definitorii și o evidentă funcție de reziliență, adaptare și regenerare a profesiei, se impun a fi invocate cu prioritate.

Mai întâi, suntem o profesie cu o istorie foarte veche, deosebit de încercată, cu confruntări din care am sfârșit întotdeauna a ieși învingători. Una care vine de la Baroul roman și care atinge astfel, ca vechime și tradiție, mai bine de 2000 de ani. Manualele de strategie și retorică judiciară ale lui Cicero și Quintilian rămân de o actualitate remarcabilă prin constanta rolului avocatului, la tribunal, în fața judecătorului, la masa de lucru spre ascultarea, înțelegerea și consultarea clientului său, în respectarea și promovarea acelorași principii.

Nu întâmplător Tacit, autorul Annalelor, el însuși avocat,  pare a-l fi definit cel mai bine, ca fiind, într-o traducere franceză târzie, cel de a „empêcher un homme d’être livre à la force”, voind să exprime și a rămâne peste veacuri misiunea sacră de a împiedica (cu orice preț) ca o persoană să fie victima unei erori judiciare, a unui abuz de putere, unei discriminări, a unei injustiții în general și aceasta întotdeauna grație și în numele Dreptului!

Sub semnul unei atari moșteniri, dintotdeauna și cu atât mai mult astăzi, avocații exercită o profesie prin excelență liberală, dar impregnată de o evidentă responsabilitate, deopotrivă, individuală și socială. Ei sunt, cu îi caracteriza Consiliul de Stat francez într-o bine-cunoscută jurisprudență a sa „auxiliari ai jurisdicțiilor, care concură la serviciul public al justiției”. Și aceasta întrucât în orice proces avocatul apără nu numai cauza clientului său ci, în același timp, și pe cea a acestei noțiuni cu semnificații de valoare fundamentală, a procesului echitabil, participând în acest fel la funcționarea justiției și la perfecționarea a ceea ce denumim statul de drept.

Din unghiul propriu de preocupări, noile date ale realității socio-juridice favorizează accentuarea rolului avocatului de contribuitor la revirimentul jurisprudenței, ca dimensiune a științei dreptului și parte a culturii juridice. Mai mult ca niciodată, discursul juridic, pledoaria avocatului se transformă, se specializează și tehnicizează. Totodată, el rămâne prima și cea mai elocventă măsură intelectual-profesională a oricărui avocat. Spre potolirea dăunătoarelor excese într-o privință sau alta și sporire a eficienței prezenței apărătorului în pretoriu, se impune o accentuare a laturii creative a „concluziilor” apărării. Și aceasta cu atât mai mult cu cât premise există și realitățile o cer.

După ani de experiență la bară și cu ajungerea la o cunoaștere aprofundată a unui domeniu juridic se atinge nu numai o bună deprindere a tainelor și de folosire a tehnicii profesionale, ci și o viziune istorico-dinamică a problemelor, la considerente evolutive și posibilități sporite de a imagina și propune soluții novatoare, îndrăznețe și deschizătoare de drumuri în materiile abordate, completului de judecată. Astfel, prin contribuțiile avocatului, se stimulează și potențează producția jurisprudențială a jurisdicțiilor naționale și europene. Dacă altădată jurisprudența desemna, în mod general, știința dreptului și a legilor (de la jus, juris, dreptul și de la prudentia, cunoaștere), ea desemnează astăzi dreptul care rezultă din interpretarea și aplicarea legilor de către tribunale și se justifică, înainte de toate, prin imposibilitatea pentru legiuitor de a prevedea toate situațiile concrete ce pot apărea și obligația ce revine judecătorului de a se pronunța, sub sancțiunea denegării de dreptate, asupra oricărei situații deduse judecății. Trăim într-o perioadă de posibilități nemaiîntâlnite de dezvoltare și afirmare a capacităților jurisprudenței ca izvor de drept și instrument de cunoaștere juridică. Dispunem de mijloace tehnice extraordinare de acces la informația pertinentă, de stocare și prelucrare a sa, profesiile juridice se hibridizează continuu și tot mai accentuat, practicianul avocat și magistrat își satisface și aspirațiile și cultivă calitățile de doctrinar, iar acesta din urmă este tot mai  prezent ca practicant al dreptului în pretoriul justiției.

Aproape fiecare dosar poate oferi ocazia de a ridica o chestiune generală, în beneficiul înlăturării neclarităților, contradicțiilor ori inadecvării reglementării legale printr-o interpretare creativă a sa, spre asigurarea progresului socio-juridic. Calitatea actului de justiție devine tot mai mult rezultanta contribuțiilor comune ale participanților la realizarea lui și prin aceasta o responsabilitate, în primul rând profesională, dar colectivă a tuturor. Mai mult decât atât, atunci când emană de la o curte supremă se transformă în complementul necesar al legislației; ea clarifică ceea ce este obscur ori insuficient în lege ori stabilește o regulă dedusă din principiile generale ale dreptului atunci când legea rămâne mută.

Jurisprudența este, în definitiv, o judecată și ca orice act de acest gen se hrănește din confruntările care reunesc și opun faptul și dreptul, datul și cuvântul, ideile și justiția, trecut și prezent. În această ipostază și ca reflecție colectivă ea poate deveni un element important în generarea unei noi ecuații, a încrederii consolidate și cooperării intensificate în serviciul juridic, dintre magistrat și avocat. Mai mult ca în oricare altă dimensiune a relației lor procedurale, în crearea jurisprudenței duelul judiciar se poate transforma în duet de analiză și reflecție, iar încrederea științifică poate iradia în colaborare profesională. Pot concura la înfăptuirea aceluiași obiectiv al conlucrării fructuoase în folosul general al justiției, emergența unei pregătiri profesionale comune ori promovarea unei deontologii judiciare unice, cu nuanțările cuvenite, recreerea legăturii judiciare prin instaurarea unei mai mari proximități. În orice caz, o cultură judiciară adecvată, întemeiată pe etică, lege și pandantul indispensabil al deontologiei profesionale poate conferi orizontul și indica mijloacele pertinente unei atari revoluții.

3. În această epocă de frământări generalizate, reevaluări și reașezări fundamentale, când discursul public a intrat pe deplin sub dominația efemerului și a superficialului, întoarcerea la cultura juridică adevărată și la ipostaza sa judiciară pot constitui o veritabilă cale de depășire a impasului în care se află justiția românească. Participarea și exprimarea sa în spațiul european și universal de profil găsesc astfel unul dintre răspunsurile necesare și argumentele cuvenite.

Cultura judiciară europeană, având ca soclu principii și practici comune, destinate să servească drept bază a acțiunii legislative, aplicării clauzelor de ordine publică în mecanismele de recunoaștere reciprocă a hotărârilor, evaluării comparative a sistemelor judiciare, generează sentimentul unei apartenențe judiciare comune în pofida diferențelor între legislații, care permite clădirea înțelegerii respectului și încrederii reciproce.

Dar, modelizarea și promovarea procesului echitabil consacrat în Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și configurat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu înseamnă o armonizare forțată a sistemelor juridice și cu atât mai puțin dispariția tradițiilor și culturilor judiciare naționale. Dimpotrivă, amprenta proprie conferă noblețe și durabilitate unității globale în diversitatea culturală juridică.

De-a lungul timpului, s-a reușit cristalizarea și afirmarea unei culturi judiciare românești, având în centrul său tradițiile și valorile născute din practica și creația adăugate prin activitatea întregului sistem judiciar în frunte cu instanța supremă și cu sprijinul Baroului român.

Revenirea în matca unei culturi judiciare autentice și consolidarea ei prin practicile, deprinderile, precum și noile sale orizonturi pot aduce și în „grădina” justiției românești mai multă înțelegere și armonie între reprezentanții profesiilor juridice.

4. Voi încerca să închei în același ton, precum am început. Se spune că anul 2020, și în mare parte cel în curs, au pus la grele încercări lumea juridică, în general și pe cea a barei, în special. Suspendarea activității judiciare, limitarea drepturilor procesuale și modificarea cadrului procesual, inhibarea recurgerii la justiție, afectarea onorariilor etc. sunt experiențe pe care nu le putem ignora și pe care nu le vom putea uita ușor și curând.

În logica celor expuse mai sus, nu pot însă a nu rămâne optimist pentru viitor. Baroul are o istorie străveche și o funcție socială esențială. Avocații au știut și au reușit să-și reinventeze mereu nobila lor profesie în fiecare epocă și a-i asigura întotdeauna viitorul. Cu speranța că o vor face și de această dată, că oricât de diferiți am fi, ne unește o valoare comună, apărarea intereselor legitime ale clientului și faptul că urmărim o idee la fel de înaltă, cea a dreptului și a statului de drept.

P.S.: Să nu uităm niciodată că justiția este, în mod egal, o instituție și mai ales o valoare, una de cea mai mare importanță pentru societate și singura care are un minister. Ca atare, cu toții aparținem de „ministerul dreptății”, dar câți dintre noi aspirăm spre idealuri veritabile de justiție?

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române