Dreptul și pericolul „cancel culture”. Un avertisment francez

Încep prin a mărturisi că am avut multe ezitări, nu atât pentru a scrie, cât mai ales spre a încredința publicării (internetului) rândurile de mai jos. În cele din urmă, revolta produsă de citirea editorialului publicat în numărul din 8 iulie a.c. al săptămânalului francez „Recueil Dalloz”, sub sugestivul titlu Kancel Kultur Klan Aujourd’hui: l’Histoire du droit et des Institutions („Kancel Kultur Klan Astăzi: istoria dreptului și a instituțiilor”) a învins și fac pasul hotărâtor. Valul „cancel culture” devine amenințător și pentru memoria juridică a popoarelor și propagarea undelor distrugătoare rău prevestitoare pentru gândirea liberă și adevărul pe care ea înțelege a-l exprima, periculoasă.

Așadar…

1. … Cu ocazia unui curs de drept al vechiului regim (anul I licență), își începe intriga Fabrice Defferrard, conferențiar la Universitatea din Reims și membru al Societății Oamenilor de Litere din Franța, un bătrân profesor, specialist în epoca medievală, a explicat mulțimii adunate în amfiteatru că Franța din trecut era separată în două de o linie imaginară, întinsă între La Rochelle și Geneva. În sud, dreptul era mai degrabă scris, de inspirație romană; în nord, era mai degrabă cutumiar, profesorul subliniind influența exercitată de către puterile germane.

A fost suficient pentru a suscita indignarea studenților(-elor) antifa. Cu ocazia mai multor reuniuni non-mixte rasializate și mixte non-rasializate, s-a creat un kolectiv și un purtător de cuvânt al acestuia. A doua zi, prin intermediul unei platforme de informare continue, acest purtător de cuvânt a atacat prelegerea cadrului didactic, invocând că aceasta glorifica o pretinsă superioritate germană în Europa. Or, o atare propagandă a paternalismului dăunător și rasist a dus, după cum se știe, la apariția nazismului. Indigeniștii, care s-au alăturat kolectivului, au denunțat la rândul lor că, în cadrul aceluiași curs, se justifică dominarea istorică a statelor din nord asupra celor din sud, fapt care a favorizat politica colonialistă opresivă a occidentului față de statele din emisfera sudică, începând cu secolul XIX. În aceeași măsură, profesorul a fost acuzat de sexism, în condițiile în care, întrebat fiind de o studentă dacă, în secolul XV, se regăseau femei în cadrul Parlamentului din Paris sau din Bretania, acesta ar răspuns că nu. Însă, faptul că nu a condamnat public această discriminare falocratică cu privire la femei în calitate de femei, a exasperat-o pe acea studentă. O reuniune non-mixtă și non-rasializată a luat act de această nouă provocare.

Profesorul respectiv a fost lovit pe rețelele sociale de o furtună de injurii, preluată ca atare și de presa liberă. Kolectivul a solicitat scuze publice din partea acestui cadru didactic fascist și sexist, dar și demiterea sa. Numele său a fost afișat pe pereții facultății, alături de cruci încârligate și simbolurile SS. A fost condamnat de către tribunalele studențești ad-hoc. A fost lansat hashtag-ul #balancetonprof (#alungățiprofesorul), care în scurt timp a devenit viral.

Ministrul învățământului egalitar a precizat, într-un comunicat de presă, că universitatea are competența de a rezolva această problemă. În ceea ce-l privește pe secretarul de stat pe probleme de coeziune a mixităților sociale, acesta a declarat că ar prefera „să se evite orice stigmatizare a comunităților”. Pentru a nu face valuri, universitatea nu s-a poziționat alături de profesorul său, invitându-l să-și predea cursul „în spiritul aplanării conflictelor și a luării în considerare a sensibilităților pluraliste” și sugerându-i o „pauză pedagogică” prin luarea unui concediu de conversiune tematică. Profesorul a fost amenințat cu moartea. Au fost „indexate” elemente ale vieții sale private, domiciliul, telefonul, grădinița nepoților, dar parchetul a preferat clasarea dosarului, preferând să privilegieze „dialogul intergenerațional” pe calea medierii.

Dar deja era prea târziu. S-au adus prea multe ofense. Kolectivul, susținut de intelectuali angajați și de asociații militante, cetățenești și participative, a solicitat și a obținut din partea ministerului învățământului egalitar ca disciplinele de istorie a dreptului să nu mai promoveze modele socio-culturale discriminatorii și anti-intersecționale. Apărătorii libertății academice și a cercetării cărora li s-a cerut o poziție au fost repede reduși la tăcere, iar Consiliul național al universităților nu a fost consultat în condițiile în care, considerat de guvern a fi prea „bugetofag”, fusese dizolvat cu doi ani mai înainte.

După un așa conflict obositor, și pentru că urmărește postul de Apărător al drepturilor fundamentale, doamna ministru a învățământului egalitar, în urma unei ședințe de consiliu, a propus eliminarea materiilor de istorie din cadrul facultăților de drept, considerate a fi neconciliante și non-incluzive. Astfe,l o disciplină neesențială, precum Istoria dreptului și a instituțiilor, a dispărut pentru totdeauna din programa universitară.

2. Ficțiunea concretă evidentă, care condamnă însă realitatea unui fenomen, pleacă de la un caz real, cel al profesorului de istorie a dreptului, Aram Mardirossian, de la Facultatea de Drept a Universității Paris-1-Panthéon-Sorbonne care, cu ocazia unui curs pe o temă de istorie a dreptului familiei din 29 septembrie 2020 și-a manifestat adversitatea față de „căsătoria pentru toți”, înainte de a se lansa într-o neinspirată comparație cabalină. Scena a fost filmată de unul dintre studenți și difuzată pe internet, iar pe rețelele de socializare s-a revărsat o avalanșă de reacții adverse, insulte și chiar amenințări față de incident și autorul său; administratorul interimar al instituției de învățământ superior a condamnat derapajul într-un comunicat oficial; unii colegi i-au cerut suspendarea din funcție și trimiterea în fața consiliului de disciplină, în timp ce Parchetul din Paris s-a sesizat din oficiu. Cum reținea presa franceză, reacțiile și comentariile se împărțeau în trei direcții și câmpuri, de poziționare: cel al contestatarilor agresivi, zelatorilor și moderaților. Primii țipau discriminarea și amenințau „homofobia nu-i o opinie, ci un delict”; replica celor din a doua categorie mergea în sensul că a te opune legislației căsătoriei pentru toți este, de asemenea, un drept și nu are nimic cu o atare acuzație!; în fine, ultimii își exprimau dezamăgirea de a se fi ajuns să vadă facultățile franceze „să cedeze la rândul lor la «cancel culture» american”! Totuși, s-au găsit 10 profesori universitari, și nu dintre cei mai neînsemnați, printre care „constituționalistul” Oliver Beaud și „civilistul” Remy Libchabe, care au denunțat „poliția gândirii în universitate” și linșajul mediatic social al autorului controversatului episod. Precizând că nu se erijează într-o „apărare corporatistă”, și cu atât mai puțin într-o dezbatere politică pro sau contra „căsătoriei pentru toți”, aceștia au subliniat, ab initio, că apără libertatea academică și pe cea de expresie a cercetătorului-universitar. Regretând lipsa de rigurozitate a exprimării venită tocmai de la catedră și într-un context volatil, ceea ce a favorizat neînțelegeri și confuzii neavenite, distinșii universitari ridică probleme de drept și invocă valori democratice ce depășesc cu mult mizele zgomotosului pretext.

Ar fi vorba, mai întâi, de facultatea ce trebuie să fie recunoscută unui profesor de a critica evoluția dreptului pozitiv și de a uza de provocarea aferentă pentru a face studenții să reflecteze. Respectivul cadru didactic a declarat în mod liminar natura polemică a considerațiilor sale în fața studenților, luându-și precauțiunea necesară de a distinge opinia sa personală de expunerea dreptului pozitiv și a istoriei sale. Este ceea ce se întâmplă întotdeauna la cursurile de drept unde profesorii pot să exprime opinia lor asupra regulii legale ori jurisprudențiale. Libertatea universitară trebuie să-i permită deranjarea auditorului său, mai ales dacă e vorba de înțelegerea unui fenomen, a unei reglementări, procedeu, tehnici, la a conduce la identificarea în cadrul lor de slăbiciuni, contradicții ori pericole. Altfel, cine ar vrea să limiteze oficiul profesorului de drept la simpla prezentare, fără comentarii, a dreptului pozitiv? Nu este el, oare, prezent în amfiteatru tocmai spre a stimula reflecția și analiza? După cum, ce ar deveni învățământul universitar dacă ar trebui să se menajeze constant sensibilitatea unui auditoriu studențesc atât de divers? Așadar, ceea ce este în joc în cazul profesorului parizian de istorie a dreptului plecând de la un extras din spusele sale e tocmai ceea ce trebuie să constituie centrul însuși al învățământului superior: libertatea, în deconstrucția mecanismelor, cea de a prezenta critica, chiar radicală fără să fie judecat de pertinența sa. Punerea în discuție a acestei libertăți înseamnă a sucomba la acțiunea unei „poliții a gândirii”, poziție în care unii se erijează ca vigilenți gardieni. Să mai adăugăm că, indiscutabil, caracterul oral al predării, atât de amenințat astăzi prin faptul crizei sanitare, presupune o parte de  improvizație, cu riscul imperfecțiunilor. Or, a nega asemenea circumstanțe ar putea însemna a ne dori reducerea prelegerilor la o recitare a textelor scrise, citite înainte de prezentare de un avocat specializat în dreptul presei, limitarea lor la a descrie faptul în vigoare. „Interesul studenților și al națiunii nu ar trebui să conteze mai mult decât cel al profesorilor”, se conchide în luarea de poziție a grupului de juriști universitari.

3. Probabil că destui cititori, odată ajunşi în acest punct, vor resimţi nevoia de a căuta şi accesa pagina de internet a ceea ce în Republica Franceză se numeşte încă Ministerul Educaţiei Naţionale, al Tineretului şi Sporturilor (după ce odinioară se numea Ministerul Instrucţiunii Publice…) pentru a fi pe deplin siguri că ceea ce tocmai au citit nu este (deocamdată) altceva decât distopia imaginată de un jurist al cărui talent literar pare a nu fi covârşit decât de darul său profetic. Aşa a procedat, de altfel, şi autorul acestor rânduri, iar faptul că povestirea este inspirată de un caz real petrecut în lumea învăţământului juridic francez cu ocazia unui curs de dreptul familiei nu face decât să sporească, pe de o parte, uşurarea că avem încă de a face cu o ficţiune, iar, pe de altă parte, perplexitatea datorată realismului ce caracterizează această ficţiune în „minunata lume nouă” în care am intrat nu abia din anul „1984” ci deja cel mai târziu din anul revoluţionar 1968. Într-adevăr, ţine de domeniul absurdului ca diferenţa dintre ceea ce istoricii dreptului francez numesc pays du droit écrit şi pays de coutume să fie interpretată în felul descris mai sus … dar nu la fel stăteau lucrurile cu doar două-trei decenii în urmă în materia bine-cunoscutelor evoluţii cât priveşte „parteneriatele” şi „căsătoriile” devenite recent instituţii de drept cât se poate de reale?! De câte ori nu am auzit despre „căsătoria” unei persoane cu un animal de companie sau chiar cu un copac şi am expediat asemenea informaţii în categoria dovezilor despre dimensiunile şi diversitatea grădinii Domnului?! „Mare e grădina Domnului!”, afirmăm şi astăzi – poate nu întâmplător aproape intraductibil în alte limbi – în mod natural atunci când luăm cunoştinţă nu numai despre asemenea întâmplări, ci şi despre raţionamentele menite să le justifice, dar înţelegem oare că o asemenea exclamaţie reprezintă nu numai o veritabilă doxologie prin care lăudăm nu diversitatea absolutizată şi idolatrizată a creaţiei, ci grija Creatorului manifestată în mod tainic prin răbdarea, îngăduirea şi păsuirea atâtor lipsuri, neputinţe şi greşeli prea-omeneşti pe care noi prea adesea ne îngăduim a le justifica de o manieră la fel de ilegitimă precum aceea în care nu pregetăm a condamna oamenii înşişi identificaţi total (şi totalitar) cu ele?! Am înţelege, poate, dacă am fi ajutaţi, ca jurişti, şi de nişte cursuri de drept natural care să ne instruiască în materia rânduielii aşezate de acelaşi Creator în propria creaţie, dar acestea au dispărut deja de foarte multă vreme din programele facultăţilor de drept, înlocuite de „filosofii juridice” menite să justifice epocalul „kancel” aflat la originea Revoluţiei nu doar în 1968, ci deja în 1789.

Vorbim, prin urmare, în mod justificat, despre parteneriate şi căsătorii ce reflectă „noua normalitate” instaurată principial de multă vreme pe ruinele culturii noastre (juridice), aşa cum vom vorbi – deja o facem de mult! – şi despre „drepturile” animalelor şi ale copacilor, iar discipline precum istoria dreptului n-ar face decât să tulbure acest discurs prin memoria unei alte normalităţi ce se cere astăzi mai mult ca oricând damnată. Hic Rhodus, hic saltus!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române