Rolul Universității este să formeze autodidacți mai buni

Valentin Constantin

Prima îndoială legată de ceea ce făceam ca profesor în Universitate a apărut atunci cînd am citit, nu-mi amintesc unde, o remarcă acidă a lui Miguel de Unamuno, fostul rector al Universității din Salamanca. Unamuno ar fi spus că rolul examenelor în Universitate este acela de a distrage atenția studenților de la studiu. Propoziția lui Unamuno nu a rămas pentru mine un credo confuz, nici, mai rău, o simplă butadă. Pot să dau un exemplu, din Facultatea de drept, care probează că distragerea atenției are o acoperire în realitate. Iar ceea ce voi spune despre facultatea mea s-ar putea să fie valabil și pentru alte domenii de studiu.

De pe vremea în care eram student, rolul examenelor în universitățile românești mi se părea supraevaluat. În facultățile de drept, care sunt percepute în primul și în primul rînd ca școli superioare de meserii[1], se prezumă că examenele verifică posesia unui set de cunoștințe de bază sau a unei truse de unelte indispensabile exercitării meseriei. Dreptul are nevoie de dogmatică sau chiar este dogmatică. Juriștii subliniază că dogmatica dreptului urmărește scopuri practice care pot fi atinse dacă clasifici și sistematizezi normele juridice. Are, așadar, nevoie în primul rînd de definiții. Am înțeles la un moment dat că o definiție circulară este mai bună decît absența oricărei definiții. Dreptul are nevoie de concepte. Are bineînțeles nevoie de acuratețe, însă poate fi operațional și atunci cînd conceptele sau limbajul nu strălucesc prin acuratețe sau eleganță.

În facultatea de drept se studiază un set de discipline considerate, constant, mai importante decît altele. În limbajul universitar „important” se exprimă prin „obligatoriu”. Mai puțin important, prin „discipline facultative” și, în fine, disciplinele în legătură cu a căror importanță opiniile sînt divizate, sînt numite „opționale”.

Clasa opționalelor este un amestec în care coexistă pe picior de egalitate cele mai exotice alături de cele indispensabile. Profesorii care predau discipline facultative și opționale reprezintă ceea ce aș numi „clasa profesorilor fără portofoliu”.

Pe vremea mea, prețuirea examenelor de la materiile importante implica desconsiderarea celor mai puțin importante. Profesorii care aveau în portofoliu materii „importante”, artileria grea a anului universitar, dădeau examenele în două runde: un examen parțial (ad interim) și unul final. Nimic rău în asta, dacă ești paternalist prin formație sau paternalist prin rutină. Scepticismul legat de capacitatea studenților de a asimila întregul curs în vederea unui singur examen final putea fi justificat. Și totuși… În perioada examenelor parțiale, studenții ocupați cu pregătirea lor dispăreau de la cursurile la care nu existau examene în sesiunea de referință și, evident, dispăreau în masă de la cursurile facultative și opționale.

Este destul de limpede cum reușesc examenele să prejudicieze studiul. Profesorii care fixează examene preliminare interferează cursurile în desfășurare și nu manifestă o considerație specială pentru colegii lor. Dacă nu este un nombrilism, este cel puțin o indiferență față de ceea ce se întîmplă dincolo de scorbura propriei lor discipline.

Prin supraevaluarea examenelor, figura caracteristică în universitate nu mai este profesorul carismatic, ci profesorul birocratic. Iar în forma pe care o au acum, examenele consolidează două iluzii: iluzia unei radiografii a bagajului de cunoștințe și iluzia evaluării neutre și obiective. Cea de-a doua iluzie este întreținută prin tehnica grilelor de examinare. Sînt specii de grilă a căror diferență specifică le apropie de ghicitori, de venerabilele noastre cimilituri. Eficacitatea examenelor, la ora hegemoniei grilelor, este, în cel mai bun caz, evazivă. Oricum, se pare că nimeni nu e dispus să investească prea multă energie în creația unor instrumente de evaluare mai rafinate decît testele-grilă.

Un lucru e sigur. Ceea ce nu se poate evalua cu grile este nivelul de cultură generală al studenților. Termenul „cultură generală” a ajuns la noi, nu înțeleg de ce, un peiorativ. A ajuns să reprezinte „cultura joasă”, opusă „culturii înalte”. Pentru mine cultura generală este ceva de primă importanță. Este adevărat că dezvoltarea culturii generale începe în liceu, dacă nu mai devreme. Însă ea ar trebui să continue în universități. Dar în nici un caz nu se va obține în universități cultură generală, dacă o reduci la informațiile generale. Nu obții cultură generală prin „introducere în …”, pentru că o cultură generală nu este o acumulare de etichete și de generalități. Cultura generală este capacitatea de a înțelege fenomenologia mai multor domenii. Cultura generală este suma unor abilități generale, este un talent, și nu un bagaj de mînă.

Astăzi, realitatea pe care un intelectual decent ar trebui s-o controleze prin cultura sa generală este mai complexă ca niciodată. Atunci cînd ajung judecători, absolvenții facultăților de drept devin, cu o viteză neobișnuită, direct gardieni ai „ordinii publice” și ai „bunelor moravuri”. Însă ei sînt, de fapt, mai mult decît „gardieni”. În numele conceptelor abstracte asupra cărora veghează pot cenzura comportamentele semenilor. Ei devin, la vîrste fragede, responsabili cu aggiornamento-ul oficial al moralei. Poate nu v-ați gîndit la asta, însă ei sînt filozofii oficiali ai societății și sînt și politicieni în măsura în care plasează în mod autoritar propriile lor valori în sistemul social.

Nu există definiții legale pentru „ordinea publică”, pentru „bunele moravuri”, pentru „caracter rezonabil”, pentru „necesar într-o societate democratică”. Ca să califici o uzanță sau comportamentul unui individ, al unui grup de indivizi sau al statului ca fiind în acord cu standarde atît de abstracte ai nevoie nu doar de cunoștințe despre ceea ce au făcut în situații asemănătoare sau vag analoge alți judecători înaintea ta. Ai nevoie mai ales să asculți vocile schimbării din lume, semnele situațiilor în schimbare din societatea ta, să observi valori care pot cădea în desuetudine și valori noi care se dezvoltă mult mai rapid decît se dezvoltau altă dată. Trebuie să fi ajuns cumva moralmente adult.

Realitatea este ascunsă în și sub imensa cantitate de instrumente de cunoaștere numite cărți, site-uri și articole de revistă. Expansiunea instrumentelor de cunoaștere în fiecare domeniu este consecința exploziei populației academice. Din secolul al XIX-lea și pînă astăzi, numărul specialiștilor din universități a crescut de zeci sau chiar de sute de ori. Nu este simplu să răspunzi la întrebarea ce trebuie să faci ca să devii un specialist veritabil. Dar este probabil și mai complicat să răspunzi la întrebarea cum poți deveni un om cu o educație generală și care să funcționeze fără dificultăți ca specialist. Cum să ajungi să posezi „imaginația comprehensivă”, cum spunea cineva, cea care să îți permită să vezi clar imagini de ansamblu fără să pierzi nimic din virtuțile analitice. Dacă anul are 365 de zile, urmînd linia parității zi lumină/carte citită, nimeni nu poate ajunge la acumularea care să țină pasul cu producția curentă de instrumente de cunoaștere dintr-o specialitate.

Pentru o educație generală, care să fie ulterior validată în diverse contexte sociale, ai nevoie de noroc și perseverență. Mai întîi, norocul. Majoritatea cărților și articolelor care au apărut în domeniul meu în ultimii ani ar putea fi considerate relevante ut singuli, doar dacă ar dispărea toate celelalte. De ce se mai scriu? De ce apar? Prin publicarea unei cărți de specialitate, un autor trebuie să demonstreze că posedă standardele care îi permit să ocupe o catedră sau să avanseze în ierarhia academică. Standardele sînt cantitative și promovează în acest mod, cu succes, egalitarismul. Autorul trebuie să probeze și să realizeze legătura între ceea ce a consultat și ceea ce a citat. Plecînd de la prezumția că lucrările cele mai recente nu au ratat nimic din informația disponibilă, trebuie să probeze că le-a parcurs.

Contribuția personală amintește tehnicile din industria filmului. Dacă utilizează travelling-ul, adică dacă plimbă camera de filmat pe o șină, ne va oferi unghiuri noi ale obiectului de studiu. Nu contează dacă aceste unghiuri folosesc la ceva, este important că sînt noi. Apoi, ar putea să decidă că subiectul este atît de dinamic încît e mai bine să-l atace cu o cameră fixă și să aștepte o zi însorită pentru un plan general care să susțină capacitatea sa de sinteză. Sau, în fine, poate utiliza în exces imaginile de detaliu, gros-planuri care vor confirma că nu este cu totul străin nici de analiză.

Din păcate, unghiul optim de filmare a fost descoperit mai demult, de asemenea cel mai bun plan general, iar multe dintre detaliile urmărite astăzi cu acribie nu mai sînt folositoare. Oxford University Press sau Springer vor să ne demonstreze de cîțiva ani buni că măsura cunoașterii academice este capacitatea lor de a edita cărți. Nu doresc însă să prelungesc ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă incursiune. În nume propriu, am decis ca, îndeplinind toate obligațiile universitare normate, cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac pentru dezvoltarea generală a studenților ar fi să-i protejez de cărțile proaste. Cărțile proaste sînt consecința faptului că în facultățile de drept studenții sînt expuși fenomenului pe care îl voi numi „învățămînt parohial”. Ce înseamnă asta? În România există, să spunem, 30 de facultăți de drept. Materia x face parte din programa tuturor celor 30 de facultăți. Unul din criteriile ancorate solid, un criteriu sine qua non pe care trebuie să îl îndeplinești pentru a deveni profesor este acela de a fi scris propriul tău curs. Consecința este aceea că studenții români nu vor studia cel mai bun curs național, nici măcar nu vor putea ști care ar putea fi acela sau care ar putea fi considerat second best. Ei vor trebui să reproducă la examene cursul local al profesorului lor, posibil un specialist cunoscut, posibil un specialist de care nu a auzit nimeni. Evident că învățămîntul parohial este, inerent, un învățămînt profund anti-elitist. Noroc că în cărțile proaste există citări uneori nepermis de dese și de ample din cărțile bune.

A-i proteja pe studenți de cărțile proaste nu înseamnă în nici un caz a le pune la index. A-i proteja pe studenți de cărțile proaste înseamnă să le pui în mînă cele mai bune cărți. Eu i-am rugat să înceapă cu cele mai dificile, garantîndu-le că vor ajunge la a treia lectură sau la a patra lectură la ceea ce Roland Barthes numea „lectura juisării”, că poate nu vor înțelege de la început mare lucru, că aș putea să îi mai asist o vreme, însă după aceea se vor descurca singuri. Însă nu vor fi niciodată cu adevărat pe cont propriu, pentru că o carte bună deschide drumul spre o altă carte bună și așa mai departe.

Cunoașterea veritabilă a fost însoțită mereu de noroc. Chiar și acum o mai putem deosebi și o mai putem recunoaște.


[1] Din motive care îmi scapă, meseriile juridice se numesc profesii


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția iunie 2021