„Denunțurile-manevră” și „procesele-căluș” în ecuația dintre drept și știință

Fără a ascunde faptul că, poate și sub influența unor frământări proprii generate de experiența personală care, cu siguranță, cândva, vor trece pragul tăcerii precaute spre scena cunoașterii publice, mai ales pentru istorie, m-am încumetat să evoc în rândurile de mai jos, „prin ricoșeu francez”, un fenomen care este prezent și la noi, desigur, cu păstrarea proporțiilor necesare!

Este vorba, mai precis, de acele denunțuri publice-manevră și, mai ales, de așa-zisele „procese-căluș” declanșate artificial și țintit spre a pune frâne exprimării adevărului și blocării binelui public în registrul mai special al raporturilor dintre drept și știință. Urmărim, pentru aceasta, considerentele unui articol publicat în numărul din 8 iulie a.c. al prestigiosului „Recueil Dalloz” (sub titlul Retour sur le cas paroxystique d’un „procès-bâillon” au Québec: les difficiles rapports entre droit et science) de către eminentul profesor de drept public la Universitatea Paris II Pantheon-Assas, Olivier Beaud, anunțând, totodată, apariția, în toamnă, a unei lucrări a universitarului francez asupra problematicii mai generale a libertății academice (Le savoire en danger. Menaces sur la liberté académique, PUF, Paris, 2021).

1. În plan mai larg, procesul sau urmărirea în justiție-căluș (desemnate în engleză prin acronimul Slapp – strategic lawsuit against public participation) reprezintă o procedură (abuzivă, în cele din urmă) constând în înăbușirea vocii unui actor ostil, descurajându-l să-și mai urmeze acțiunea denunțătoare. Asemenea demersuri au apărut mai întâi în S.U.A. în anii 1960-1970, în special ca răspuns la implicare și o participare cetățenească sporită în cauzele publice majore. Reprezentând cel mai adesea acțiune în defăimare, ele pot privi sfere de activitate diverse, precum dreptul comercial, proprietatea intelectuală, secretul afacerilor și, nu în ultimul rând, dreptul mediului. Aceste practici s-au „internaționalizat” astăzi în condițiile în care multinaționalele, preocupate să-și valorizeze „capitalul reputațional”, le-au înscris și adăugat pe lista instrumentelor strategice. Pentru a recurge la atare forme de intimidare mascată judiciar, entitățile interesate dispun din ce în ce mai mult de avocați și firme profesionale specializate în practici de Slapp. În Franța, unde se plasează geografic și juridic forma particularizată a fenomenului în ecuația dintre știință și drept pe care îl evocăm mai pe larg, sunt citate în ultimii ani multiple procese pentru defăimare, precum cel intentat de multinaționala Clearstream împotriva jurnalistului de investigații Denis Robert, ori, mai recent, cel provocat contra asociației Serpa de către Vinci Construction Grand Projets. Specialiștii domeniului vorbesc astfel de o veritabilă cenzură sub formă privatizată, în sensul că urmăririle-căluș relevă existența de dispozitive juridice menite să protejeze „dreptul de a aduce la tăcere” criticile deranjante chiar dacă sunt îndreptățite! Așadar, în arena judiciară sentința nu se limitează la hotărârea pronunțată în pretoriu, uneori implicațiile pe care le generează prin rezonanțele sale putând fi mai grele și mai costisitoare!

2. Reprezentând o formă specifică de manifestare, categoria plasată în raportul dintre drept și știință se reia astfel și detaliază „dosarul” privind problema „proceselor-căluș” care sunt caracterizate ca fiind „acțiuni în justiție intentate cel mai frecvent în defăimare vizând a neutraliza, a cenzura ori a reprima persoane ori grupuri care au luat parte la dezbaterea publică în cadrul controverselor sociale și politice”. Venită din Canada, o atare practică s-a răspândit în mai multe țări, printre care, desigur, și Franța, aici mai ales sub forma cazurilor exprimând dorința marilor patroni de a face să tacă, printr-un fel de presiune judiciară, universitarii ale căror scrieri și ieșiri publice le fac un deserviciu intereselor lor financiare ori le-ar afecta reputația (comercială). Printre primele „personalități” franceze care au acționat în acest sens s-ar număra celebrul Bernard Tapie, care a dorit, astfel, să îl intimideze pe profesorul Thomas Clay care a emis, de la început, serioase îndoieli asupra caracterului serios al faimosului arbitraj referitor la „cesiunea Adidas” (cauza Creditului lionez), dar s-a desistat, în ultimul moment, în procesul pe care i-l intentase! Așa că întâiul demers judiciar de acest gen care a făcut ceva zgomot public rămâne cel de defăimare intentat de Patrick Buisson – fost consilier al președintelui Sarkozy și PDG al unei înfloritoare societăți de sondaje – profesorului de științe politice, Alain Garrigou, care criticase faimoasele „sondaje ale Elysée-ului” și denunțau favoritismul pe care, se pare, îl purta. Dar, cel puțin pentru juriști, cel mai notoriu a fost procesul intentat profesorului Laurent Neyret de către societatea CHIMIREC care nu a apreciat deloc nota de jurisprudență a acestuia, foarte severă față de respectivul grup al industriei chimice care deturnase, în profitul său, regulile privind gestionarea deșeurilor. Respectiva cauză a dat naștere, în urma hotărârilor pronunțate de tribunalul și Curtea de Apel din Paris, unei abundente literaturi în revistele juridice (generaliste ori de dreptul mediului). Cum bine reține universitarul francez, toți comentatorii s-au arătat mirați de dorința acestui consorțiu industrial de a intenta un proces în defăimare unui profesor de drept, liber pe cuvântul și scrisul său, și s-au bucurat de faptul că judecătorii (mai ales cei din apel) nu numai că au achitat prevenitul, dar au și admonestat reclamantul, considerat autorul unui manifest abuz de drept! Ca urmare a rezonanței publicistice a actului judiciar, secretarul de stat pentru învățământ superior, Thierry Mandon, a solicitat profesorului Denis Mazeaud a-i întocmi un raport în ale cărui concluzii, printre altele, se cerea autorităților publice competente să modifice dreptul pozitiv existent, în special legea specială pertinentă, pentru a proteja mai bine libertatea de expresie a universitarilor. În cele din urmă, reacția s-a rezumat numai la o simplă circulară ministerială, din 9 mai 2017, care recomanda președinților de universități să acorde protecție funcțională profesorilor atacați în mod injust!

O atare „intenție vinovată” a guvernului, care nu avea să promoveze niciodată, până acum, un proiect de lege pe această temă, a fost considerată a atesta, odată în plus, lipsa de interes pe care autoritățile publice (franceze) o manifestă față de „meseria” universitară. Ea a profitat și favorizează marile întreprinderi și diversele grupuri de interese ce își continuă „munca” lor de hărțuire judiciară, cum o demonstrează recenta și scandaloasa somație interpelativă adresată de grupul Veolia juriștilor și economiștilor care au comentat, cel mai adesea critic, operațiunea ostilă față de grupul Suez.

3. Dar toate aceste exemple franceze sunt considerate a fi departe de gravitatea a ceea ce s-a întâmplat unei tinere cercetătoare din Québec, Marie-Eve Maillé, care a trebuit să suporte asalturile judiciare ale unei întreprinderi constructoare de eoliene. Alături de O. Beaud, considerăm că dosarul merită evocat într-o publicație de informare și analiză juridică pentru a ilustra tocmai amenințarea ce poate fi făcută să planeze din partea marilor întreprinderi și ascunselor zone de interese asupra cercetării științifice și liberei exprimări academice. Este vorba, în principal, de avertismentul preocupant asupra modului în care se poate utiliza, fără mare risc, dreptul în profitul lor, mai ales tehnicile și procedurile judiciare, spre a le transforma într-o armă aproape fatală împotriva libertății activității de cercetare științifică.

3.1. Ca stare de fapt, în 2009, cercetătoarea respectivă (pârâta de mai târziu în cauza judiciară) s-a angajat într-un doctorat în științele comunicării purtând asupra controversei în jurul implantării unui parc eolian zis „Érable” din Centre-du-Québec; lucrarea urma să studieze, potrivit autoarei, „difuzarea informațiilor în timpul conflictelor de mediu”. Ea a susținut public teza în 2013, după care a efectuat un stagiu de cercetare post doctorală timp de 3 ani în Germania. La revenirea în Canada, în 2015, a fost solicitată de un grup cetățenesc ecologist doritor să-i utilizeze lucrările sale (în special teza) în cadrul unui proces, pentru tulburări anormale de vecinătate, pe care îl intentase, în 2013, societății „Eoliennes de l’Érable”. Aceasta, care construise un parc de 50 de eoliene (ce, printre altele, desfiguraseră peisajul), era deținută de doi acționari principali, din care unul era gigantul spaniol al energiei ELECNOR iar celălalt o societate canadiană, denumită „Club Electric”.

În 2014, acțiunea colectivă a fost declarată admisibilă de către judecător și cercetătoarea respectivă urma să se prezinte în fața instanței în calitate de „martor-expert” propus de reclamanți pentru a exprima rezultatele relevante ale cercetărilor întreprinse între anii 2009 și 2012. Fără îndoială, ea nu-și putea și nu și-a imaginat atunci că acceptarea unui asemenea rol judiciar va declanșa un mecanism infernal și abuziv, dar descurajant și vătămător pentru sine. Numai că de cum au aflat acest lucru avocații întreprinderii pârâte i-au cerut să furnizeze o listă impresionantă de documente, nu numai articole scrise, dar și numele persoanelor intervievate, jurnalele de bord ale cercetării întreprinse etc. Desigur, și exigențele părții adverse au fost pe măsură, printre altele instanța încuviințând și dispunând și prezentarea de informații aparținătoare confidențialității subiecților intervievați. Aflată într-o situație dificilă astfel creată, dr. Maillé a trebuit să depună eforturi deosebite spre a răspunde cererilor respective, în condițiile în care nu s-a bucurat de sprijinul universității și inițial nu și-a permis, din motive pecuniare, să-și angajeze un avocat spre a încerca să tempereze abuzul judiciar. Au urmat măsuri și cereri de punere în întârziere pentru a prezenta diferite date și informații. Reușind, in extremis, cu ajutorul unei fundații, să-și angajeze un avocat de prestigiu, conflictul a început să se domolească și chiar să dobândească o altă turnură. În plus, interesul presei și aducerea în fața opiniei publice a cauzei și a problemei păstrării confidențialității demersului științific au determinat, în cele din urmă, ieșirea din pasivitate a universității vizate. Noua problemă de drept devenea aceea de a ști dacă cercetătorii puteau să beneficieze, față de justiție și de presă, de ceea ce se denunța „imunitate de divulgare”. La 31 mai 2017 instanța retracta prevederea de a pune la dispoziție numele subiecților interogați în cadrul anchetei de teren și recunoștea dreptul la confidențialitate a investigării științifice și lucrărilor sale, confirmând parcă butada că „tot răul e spre bine”.

4. Semnificația cauzei se referă deci, în principal, la tendința marilor întreprinderi și grupuri de interese de a instrumentaliza dreptul în profitul lor și în detrimentul libertății cercetătorilor științifici. Dr. Maillé a fost conștientă încă de la început, de când avocații societății pârâte au dorit să procedeze la o contraexpertiză, de faptul că se mergea la intimidare și compromitere a probelor și a sa personal, cel puțin indirect, dar în mod manifest. Se urmărea a pune sub semnul îndoielii depozițiile cercetătoarei, insinuându-se că fusese părtinitoare în teza sa doctorat, în favoarea cetățenilor ostili proiectului parcului eolian. O atare aserțiune venea să discrediteze proba judiciară care devenea părtinitoare și a face ca judecătorul să se îndoiască de obiectivitatea unei cercetări de acest tip. Or, una dintre contribuțiile lucrării în cauză consta tocmai în a explica „ecartul inevitabil dintre știință și drept” adică inevitabilul ecart între cele două. Dreptul procesual presupune, mai ales într-o țară precum Canada, egalitatea între părți, fair-play-ul și ceea ce se denumește curent „principiul egalității de arme”. În numele acestei pretinse egalități formale avocații societății eoliene au revendicat dreptul de a avea acces la datele adunate de martorul-expert al părții adverse, în munca sa de cercetare. Dar știința are alte exigențe care nu sunt întotdeauna cele ale dreptului. Așa cum preciza protagonista disputei, în orice procedură în fața instanțelor nu e vorba de a evalua cercetarea ci, mai degrabă, de a aprecia calitatea sa de cercetător; nu se voia judecarea tezei pentru conținutul său, ci mai ales pe baza poziției autoarei ei. Prin urmare, era important dacă imparțialitatea sa a existat sau nu.

Marele pericol devenea astfel acela că dacă se urma un asemenea raționament până la capăt, ar fi însemnat ca, pentru a scrie o teză credibilă, ar fi trebuit ca doctoranda să nu fi fost afectată de cauza cetățenilor respectivi, așa încât parcă lipsa de sensibilitate în raport cu asemenea probleme s-ar putea repercuta asupra obiectivității. Mergând mai departe cu atari gânduri, cum releva cercetătoarea, dacă nu avea simpatie pentru cauza cetățenilor nu ar fi putut scrie lucrarea, întrucât nu ar fi avut acces la acești oameni, ei nu i-ar fi acordat încredere și nu s-ar fi deschis spre a răspunde întrebărilor chestionarului de investigare. Mai mult, ea nu ar fi putut observa și lua în calcul diviziunea socială în cadrul grupului respectiv. Așadar, tocmai că deplasarea în localitatea vizată a avut în vedere divergențele dintre locuitori asupra proiectului controversat, adică ceea ce s-ar putea denumi „interes de cercetare”. Dar, iată că în arena justiției acesta risca a fi considerat o… lipsă de obiectivitate! De aici s-ar desprinde concluzia că studiul credibilității inatacabil numai în mediul juridic, nu există în știință; în cursul demersului său un cercetător trebuie întotdeauna să aleagă ce poate influența rezultatele sale. Conflictul între știință și drept este patent și judecătorul în speța de față nu a avut în vedere acest adevăr atunci când prin prima sa ordonanță din 2016 a dispus depunerea tuturor pieselor demersului științific la dosarul cauzei, dar pe care a dezavuat-o ulterior. Mobilizarea opiniei publice l-a ajutat să distingă cum se cuvine datele ecuației. În discuție este pusă și atitudinea universității canadiene în cauza dată, prin „ipocrizia și oportunismul” afișate, fără a se situa de partea baricadei la care o obliga statutul său. Numai atunci când evenimentele au evoluat în sensul natural al lucrurilor și-a revenit și a încercat să afirme prioritatea demersului științific. Misiunea sa primordială este cea de a produce și transmite cunoștințele și nu cea de a-și proteja imaginea, ca și când ea nu ar fi fost decât un produs de marketing! Însă, este de domeniul evidenței că există o legătură intrinsecă între libertatea academică și vocația universității! Dacă instituția universitară nu ar mai avea ca misiune propagarea cunoașterii și sporirea cunoștințelor, cum ar putea ca reprezentanții săi să înțeleagă că trebuiau să apere dincolo de orice libertatea universitarilor? Managerii vor să protejeze o „marcă”, dar se înșală grav asupra naturii universității. Din acest punct de vedere cazul de față devine unul de școală; el ilustrează o dublă derivă: cea a universității către o „universitate funcțională” și, respectiv, cea a instituționalizării justiției spre un orizont care nu are nimic ceva jurisdicțional. Și acesta din urmă în așa fel încât atari practici se întorc împotriva justiției, făcând-o să genereze injustiție și să sporească neîncrederea societății în capacitățile sale de a percepe cum se cuvine realitățile și a-și îndeplini rolul de arbitru pertinent și imparțial.

Ca de obicei, ne limităm la invocări de „drept comparat”, dar trimiteri „prin ricoșeu” sunt evidente și la situații judiciare concrete din România. Desigur, cu precizarea că, pe fond, acestea din urmă nu privesc atât și nu pun în discuție fundamental relații conflictuale dintre drept și știință, precum cazurile evocate mai sus. Faptul de a fi mai rudimentare, dar și mai brutale nu le face a fi însă mai puțin periculoase pentru societate și justiție, ci dimpotrivă!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române