Simptome ale crizei justiției în Europa. Cazul Franței

La 16 iulie 2021 Curtea de Justiție a Republicii Franceze (CJR) a dispus începerea urmăririi penale față de ministrul de justiție, Eric Dupond-Moretti, sub bănuiala de „conflict de interese”, o premieră pentru un asemenea demnitar în funcție și în același timp un eveniment cu puternice rezonanțe și ample semnificații în viața juridico-politică din Hexagon, și nu numai. Dincolo de posibilele considerații juridice, implicațiile politice și experiențele democratice astfel provocate, atitudinea „preopinentului” de a nu-și prezenta demisia, susținută de Președintele Macron și premierul Castex, modificând astfel celebra cutumă („jurisprudență”) Jupiter instaurată de decenii ca semn al priorității moralei și prestigiului în viața publică franceză, pare a constitui semnalul cel mai evident al schimbării produse în ultimul timp în planul percepției și mentalității pe cale a se dezvolta privind reperele și valorile actului de a guverna. Pentru că dincolo de orice, justiția e, deopotrivă, o instituție și o valoare, una dintre cele mai importante, singura care are un minister, cu prestigiul său intangibil. Presupusul „conflict de interese” al „păstrătorului sigiliului statului” în exercițiu devine și unul dintre politică și morală, tradiție democratică și nouă atitudine publică, lege și legitimitate.

Profesioniștii dreptului – universitari și practicanți ai profesiilor juridice – văd în insolitul episod judiciaro-politic un surplus de legalism și progresism, un evident deficit de legitimitate instituțională și chiar pierdere de valoare reală și simbolică în societatea franceză. Asemenea evoluții și derive de sistem, cu puternică propagare de exemplu, atrag atenția și semnalizează, deopotrivă, și mai degrabă, amenințări, pericole și experimente riscante. În orice caz, un moment care impune reflecție și generator de reflecții.

1. În fapt, la sesizarea a trei sindicate ale magistraților și a asociației (neguvernamentale) Anticor, în ianuarie 2021 Curtea de Justiție a Republicii, conform competențelor sale specifice, a emis o informare judiciară privind o pretinsă situație de conflict de interese în care s-ar afla ministrul justiției, Eric Dupond-Moretti, în două dosare oficiale. Primul privește ancheta administrativă dispusă de acesta în septembrie 2020 împotriva a trei magistrați ai Parchetului Național Financiar (PNF) care ar fi dezvăluit informații din complicatul dosar penal privind pe fostul președinte Nicholas Sarkozy și pe ex-consilierul său Thierry Herzog, un prieten al actualului ministru, pe care îl ascultau în cauza de corupție denumită Bismuth și care a dus, în primă instanță, la o condamnare istorică a fostului șef de stat francez. Iritat de metoda de anchetă a procurorilor anticorupție, demnitarul a sesizat instanţa disciplinară, născând suspiciuni de parti pris. În cel de al doilea dosar i se reproșează faptul de a fi declanșat cercetarea administrativă față de un fost judecător de instrucție detașat în Monaco, E. Levrault, care începuse urmărirea penală împotriva unuia dintre foștii săi clienți iar Dupond-Moretti criticase metoda de „cow-boy” a acestuia după ce magistratul luase cuvântul în cadrul unui reportaj. Sindicatele magistraților au semnalat comisiei de instrucție a CJR alte trei intervenții ale ministrului, pe care le considerau problematice. Acesta a respins întotdeauna orice conflict de interese, argumentând prin faptul că nu ar fi făcut altceva decât să „urmeze recomandările” administrației sale.

În termeni mai direcți el e suspectat de a fi profitat de postul său de ministru pentru a-și regla conturile în dosare în care fusese implicat ca avocat, ordonând anchete administrative privind mai multe persoane. După audiere și anunțarea „verdictului” din 16 iulie 2021 ministrul a declarat seren și determinat că se aștepta la o atare soluție, iar avocații săi au precizat că vor contesta decizia Curții printr-o „cerere de nulitate”.

Să mai notăm în acest context judiciar că, la 1 iulie 2021, Curtea a dispus și s-a efectuat la sediul Ministerului de Justiție o amplă percheziție „surpriză”, „spectaculară”, desfășurată între 9 dimineața și până spre miezul nopții, pe care ministrul a calificat-o drept o „regretabilă desfășurare de forțe, disproporționată”.

În aceste condiții, după 6 ore de audieri, la 16 iulie, Dupond-Moretti a fost pus sub urmărire penală pentru conflict de interese (mai precis, în termenii legislației franceze, de luare ilegală de interese, prevăzută în art. 432-12 Cod penal) de către CJR. La câteva minute după anunț, premierul Jean Castex, într-un comunicat, luând act de situație, își arăta susținerea față de ministrul său considerând că actele imputate în această procedură se înscriu „în cadrul normal de exercitare a prerogativelor ministeriale” și îi cerea „să continue acțiunea de reformă” și consolidare a serviciului public al justiției.

2. Biografia de până acum a ministrului francez al justiției este în sine oarecum relevantă pentru disputa politico-juridică în curs, Dupond-Moretti fiind un avocat combativ, incomod agresiv în manifestările sale și un personaj prezent și cunoscut pe scena publică. Născut la 20 aprilie 1961, el este caracterizat în prezentările pertinente ca „avocat penalist reputat pentru numărul record de achitări pe care le-a obținut”. După ce a depus jurământul ca avocat la 11 decembrie 1984 la Duai, s-a înscris în Baroul din Lille unde avea să profeseze peste trei decenii, până în 2016, când s-a transferat în corpul avocaților din Paris. A obținut prima achitare la 27 martie 1987 după care soluțiile judiciare de acest fel au urmat în lanț, ajungând la circa 120 în total, ceea ce i-a atras supranumele de „achitator” și de „căpcăunul din nord”. În același spirit nonconformist în 2013 a refuzat distincția Legiunea de onoare. Mereu în lumina refectoarelor și avid de publicitate, implicat în viața judiciară, a scris și publicat numeroase lucrări și a jucat în mai multe filme. Dintre primele, un profund ecou a avut Bête noire. Condamné à plaider (Editions Michel Lafon, 2012) scrisă în coautorat cu Stephane Durand-Souffland, în care a devoalat culisele justiției franceze și ale meseriei de avocat. Lista în materie e completată de volume scrise în același stil incisiv și provocator, precum: Le calvaire et le pardon (în colaborare cu L. Secher, Editions Michel Lafon, 2013), Directs du droit: Le livre coup de poing d’un ténor du barreau (Editions Michel Lafon, 2017), Le droit d’être libre (Editions Michel Lafon, 2018), Le Dictionnaire de ma vie (2018) etc. Acum 8 ani și-a jucat propriul rol în filmul Les Salauds (realizat de Claire Denis) și apoi a debutat în seria televizată Vaugand ai cărei autori s-au inspirat din experiențele și atitudinile avocatului pentru a zugrăvi eroul drept un „om al legii între marea orbire și provocările de tot felul”. În 2016 a participat la turnarea telefilmului L’Affaire de maître Lefort unde interpretează personajul unui tenor al baroului. După mai multe fluctuații în privința opțiunilor politice și în plină notorietate, la 6 iulie 2020 a fost numit „ministru de justiție și păstrător al sigiliului statului” în cabinetul J. Castex. Desemnarea lui a fost o surpriză, fiind considerată o lovitură de maestru neașteptată, un pariu îndrăzneț al președintelui Macron, exprimând dorința de a rezolvare a unei situații complexe printr-o măsură excepțională.

În fine, în marea și complicata afacere politică Pegasus (2021) apar noi suspiciuni asupra trecutului de avocat al lui Dupond-Moretti, printre ai cărui clienți s-a numărat și regele Marocului, Mohammed al V-lea, stat acuzat public de a fi încercat să spioneze telefoanele președintelui Franței, E. Macron.

3. Cu două zile înainte de pronunțarea CJR, când verdictul era deja previzibil, respectiv la 14 iulie 2021, avocatul și profesorul de drept public de la Facultatea de Drept a Universității Panthéon-Assas Paris II, Jean-Louis Bessis, publica o tribună în „Le Monde” (L’automaticité de la jurisprudence sur la démission d’un ministre mis en examen a des effets pervers) denunța, așa cum arată și titlul, efectele pretins perverse din punct de vedere juridic ale „cutumei” („jurisprudenței”), instaurată în ultimele trei decenii în viața publică franceză de „demisie automată” a ministrului față de care s-a început urmărirea penală și scoaterea lui din viața publică. Desigur, o problemă de drept, interesantă în sine și de analizat, dar care dobândea și alte semnificații în contextul și la momentul în care era ridicată și se încerca a i se găsi soluții, cu motivațiile aferente. Teza centrală a articolului rezidă în aceea că o atare regulă ar fi pe cât de fondată moral, pe atât de contestată juridic, contravenind prezumției de nevinovăție și separației puterilor în stat. Într-adevăr, cel puțin la prima vedere, principiul politic și moral conform căruia orice ministru/demnitar pus sub urmărire penală ar trebui să demisioneze, la care subscriu mulți, implică în context juridic o serie de întrebări legitime în frunte cu cea dacă el poate fi aplicat orbește, în mod absolut automat, urmată de altele precum cea dacă nu cumva așa-zisa „axiomă a automaticității” nu ar fi contrară dreptului francez și nu numai, ori cum a putut el să se impună așa de ușor și nu generează, totuși, efecte perverse. Analizând asemenea aspecte din perspectiva experiențelor politico-juridice ale Franței, universitarul avocat remarcă faptul că ceea ce frapează în primul rând în această privință este originea circumstanțelor respective, mai exact ceva care la început nu ar fi fost decât o măsură de paradă inventată de urgență de premierul socialist Pierre Bérégovoy (1925–1993) pentru a estompa efectele dezastruoase ale cazului Bernard Tapie, izbucnit în mai 1992 (când șeful guvernului l-a obligat să-și dea demisia pe ministrul afacerilor orășenești în preajma inculpării sale în cauza Tranchant). Apoi, prin adăugare pe lista situațiilor de același fel a încă trei membri ai cabinetului Edouard Balladur (Alain Cariguon, Gérard Longuet și Michel Roussin) a trecut insidios de la „caz la caz” la cutumă, de la paradă, la normă. Pentru un redutabil jurist pare puțin banal ca în țara dreptului scris o normă comportând o atare miză să apară și să se impună pe cale cutumiară! Mai mult decât atât, născută din improvizație, dar preluată și reiterată de premieri succesivi (în virtutea inerției?), ea a devenit imperativ de conduită politică dar nu a fost niciodată analizată profund și larg dezbătută. De asemenea, regula nu a fost supusă nici filtrelor instituționale ale Consiliului de Stat, Consiliului Constituțional ori Parlamentului, iar un proiect de lege pe această temă se apreciază că ar avea puține șanse să fie adoptat! În același timp, și lucru care ne interesează în mai mare măsură, se afirmă că dacă cutuma ar fi supusă unei analize juridice serioase s-ar putea observa rapid că ea ar nesocoti nu numai prezumția de nevinovăție, atât de vagă azi, ci și principiul fundamental al separației puterilor, în sensul că magistratul care decide începerea urmăririi penale a unui ministru modifică prin aceasta compunerea guvernului, ceea ce ar însemna o ingerință nepermisă în zona competenței exclusive a altei ramuri a statului. Apoi, s-ar impune lămuriri și în ceea ce privește câmpul de aplicare a unei atari măsuri: să se limiteze numai la miniștri, ori să se extindă și la alte funcții, publice sau alese. Se ridică și dilema: ce categorii de infracțiuni să fie avute în vedere în acest cadru, toate sau dacă nu, care dintre ele. Ceea ce frapează este și faptul că aproape nimeni nu pare a contesta, totuși, o atare regulă: pentru opinia publică ea apare ca o cerință morală politică și onoare personală, iar pentru politicieni, niciunul dintre ei nu îndrăznește a o respinge deschis, din teama oprobiului și a consecințelor la care s-ar expune în caz contrar! Pe lângă asemenea inconveniente și neclarități, caracterul automat al măsurii ar genera și efecte perverse. Mai întâi, plasează magistrații în situații inadmisibile și incomode. Pentru a decide punerea sub acuzare, respectiv începerea urmăririi penale, magistratul deși nu are în vedere decât existența „indicilor grave și concordante”, în cele din urmă, fiind vorba de un ministru, se ajunge la remanierea cabinetului! Date fiind natura și gravitatea consecințelor și, prin urmare, a dezechilibrului major între aprecierea cerută și hotărârea judiciară și consecințele sale administrativ-politice, regula cutumiară va produce consecințe diferite în raport cu temperamentul și percepțiile magistraților implicați în acest demers. Ca atare, miza extraordinară va putea avea un efect intimidant major. Unii dintre ei se vor abține să dispună începerea urmăririi penale ori vor opta pentru clasarea „remanierii”, ceea ce îi va face să apară în ochii opiniei publice ca servili. Între a salva ori a forța modificarea guvernului cale de mijloc nu există, ceea ce va limita sfera de opțiune și oricum un demnitar în privința căruia s-a evocat perspectiva cercetării judiciare va rămâne cu o carieră publică marcată de suspiciuni pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, într-o eră a internetului în care nimic nu se pierde, totul se stochează și se prelucrează! Într-o atare viziune complexă, concluzionează universitarul avocat, este urgent a se decela actul judiciar de cel politic și a restitui demisiei adevărata sa natură: o decizie luată în cunoștință de cauză, de la caz la caz, luându-se în calcul în special gravitatea faptelor reproșate. După cum la fel de imperativ devine a reda magistraților libertatea de urmărire și cercetare penală.

4. Un fel de replică, din perspectivă mai filosofică, asupra episodului a venit tot din partea unui universitar avocat, într-o tribună publicată în coloanele aceluiași prestigios cotidian francez, respectiv a profesorului de drept de la Paris I Panthéon-Sorbonne, Thomas Clay, (Affaire Dupond-Moretti: „Le garde des sceaux est devenu le symbole d’une forme de perte de valeurs”, „Le Monde”, 20 iulie 2021). După ce subliniază ineditul situației, constând în faptul că pentru prima dată CJR cercetează un ministru în funcție acuzat de a fi amestecat lucrurile între fosta și noua funcție, universitarul avocat remarcă și că „înlocuind pe valoroasa Nicole Belloubet, profesoară de drept și fostă membră a Consiliului Constituțional, „bestia neagră” a judecătorilor, cum se califica el însuși, se înscrie pe fundalul lui vu à la télé, care are puțin de a face cu exigențele ministeriale, mai ales cu cele ale portofoliului dreptății, care sunt cele mai ridicate dintre toate. Într-o paranteză, poate necesară, să mai notăm că predecesoarea sa în funcție este un universitar de prestigiu ocupând, printre altele, demnitatea de rector al comunităților academice din Limoges (1997–2005), Toulouse (2000–2005), membră a „consiliului înțelepților” apărători ai legii fundamentale (2013–2017) și care fusese desemnată ca „păstrător al sigiliilor statului” la 21 iunie 2017 în cabinetul Édouard Philippe (2) înlocuindu-l pe François Bayrou care, la rândul său, fusese constrâns să demisioneze sub suspiciunea unor nereguli în administrarea banului public, la puțin timp după numire! Schimbarea ministrei apăruse intempestivă, și mai ales ca o măsură de context și de imagine, în condițiile în care aceasta era angajată major în două importante proiecte de lege: unul privind restabilirea încrederii în viața publică, iar altul referitor la reformarea justiției. Și dilema apare tranșant: alte timpuri, alte năravuri? Înainte de toate, începerea urmăririi penale împotriva ministrului justiției îi apare analistului în premieră sub triplu aspect. Primul, și deosebit de important, e legat de faptul că e vorba de un demnitar în exercițiu și privește exact obiectul competențelor sale actuale și întrucât e ministru al justiției! Așadar, cercetarea penală nu vizează, de exemplu, o finanțare politică ilegală trecută ori un act de corupție deja îndeplinit, ci poartă asupra modului prezent de exercitare a atribuțiilor oficiale, reproșându-i-se amestecarea responsabilităților între fosta sa meserie și funcția actuală. Mai clar, e acuzat – mai precis suspectat – de a continua să se facă avocatul foștilor săi clienți, chiar de a se răzbuna pe ex-adversari de pe poziția de vârf în ierarhia judiciară pe care o ocupă acum. Situația ce permite infracțiunea e, deci, actuală. Dintr-o precauție elementară s-ar impune ca urmare solicitarea retragerii de pe post, deopotrivă pentru a pune capăt acestei stări generatoare de delict și a ceea ce se presupune că s-ar fi întâmplat pe câmpul conflictului de interese, chiar dacă Dupond-Moretti e la acest stadiu al cercetărilor prezumat nevinovat. Mai mult decât atât, „confratele” de bară consideră că dacă respectivul conflict de interese va fi dovedit nu ar surprinde pe nimeni, întrucât mulți se așteptau ca ministrul să nu se poată sustrage total trecutului profesional și, într-un anumit fel, să dea socoteală de implicările sale în cauzele în care a pledat de-a lungul timpului.

Cu o anumită ironie incisivă se conchide că, în consecință, autoproclamatul „Achitator” care, la un examen atent al bilanțului său de avocat, ar fi trebuit să figureze mai degrabă sub eticheta de „Condamnator”, avea prea multe dosare în curs și cu efecte întârziate pentru ca numirea sa ministerială să nu genereze complicații personale și oficiale. Desigur, primele îl privesc direct și exclusiv, dar secundele au un impact major, afectând negativ nu numai imaginea, ci chiar legitimitatea înaltei funcții guvernamentale, una definitorie pentru fundamentele Republicii Franceze. De aceea, în opinia universitarului avocat, în urma acestui „scandal politico-judiciar” Eric Dupond-Moretti a devenit „simbolul unei forme de pierdere a valorilor care contaminează de acum înainte” și nu trebuie uitat că a judeca nu e o activitate de loisir ori de simplă informare publică, ci una esențială pentru stat și democrație.

5. Plasat și în contextul unui (pretins) conflict între ministrul avocat și magistrați în general, episodul a generat și o reacție pe această temă a acestora din urmă; într-un articol publicat la 22 iulie în „Le Monde” sub semnătura Katiei Dubreuil, președinta sindicatului magistraților (Qui peut croire que la mise en examen d’un ministre résulte d’une instrumentalisation de la justice par „une poignée de magistrats”?), negându-se o atare implicare și denunțându-se angajamentul celei mai înalte autorități din stat în favoarea demnitarului. Pentru autoare, răstimpul 12-17 iulie a.c. ar fi cuprins mai multe acte ale unui foileton al cărui scenariu s-ar putea rezuma în fraza: dacă justiția desfășoară o anchetă asupra unui responsabil politic, un ministru, un ales este evident că ea are propria-i agendă politică! Replicile clasei politice la demersul judiciar contra titularului portofoliului ministerial sunt respinse ca nefondate cu argumente ținând de procedura legală, succesiunea în timp a momentelor și argumente de ordin juridic. După asemenea contraziceri, reprezentanta sindicatului magistraților găsește și un punct asupra căruia pare ca toate părțile implicate în dezbatere să fie de acord: suprimarea jurisdicțiilor de excepție, precum CJR, care ar aduce atingere principiului egalității în fața legii! Deși un atare obiectiv a fost înscris succesiv în mai toate programele de guvernare din ultimele decenii, nimeni nu a luat în serios problema și să treacă la rezolvarea ei, ceea ce ar fi presupus, desigur, modificarea Constituției franceze din 1958. Ceea ce a deranjat cel mai mult zona justiției în acest cadru a fost însă solidarizarea vârfurilor Executivului și a politicienilor de la putere cu ministrul cercetat penal și aceasta cu atât mai mult cu cât același Președinte al Republicii, în urmă cu 4 ani, nu a ezitat o clipă să ceară demisia, la numai câteva zile de la desemnare, ministrului de justiție F. Bayrou, pentru pretinse nereguli descoperite în gestionarea unor fonduri de la cabinetul său parlamentar. Așadar, ce se schimbase așa de radical încât să determine revirimentul „cutumiar-jurisprudențial” în această privință? Ce interese mânau pe cei implicați direct în cauză să procedeze la o atare manevră? Simple determinări conjuncturale ori veritabile ondulări de morală politică și utilitate juridică? Aceasta pare a fi una din marile întrebări-dileme ale cazului ministrului justiției Eric Dupond-Moretti!

6. Survenită pe fundalul unei evidente crize a justiției franceze, ajunsă „pe marginea imploziei”, acutizarea conflictului dintre personalul din justiție și ministrul de resort, în timp ce acesta din urmă încearcă „să-și înscrie reflecțiile sale de avocat penalist într-un proiect de lege heteroclit” iar sistemul judiciar tinde să se sufoce de dosare și să sucombe din cauza insuficienței mijloacelor alocate (Jean-Michel Dumay, Une justice au bord de l’implosion, „Le Monde diplomatique”, mai, 2021), pare să anunțe o dezlegare, în cele din urmă radicală. Aceste evoluții își au explicația lor și înțelegerea profundă și deplină a situației impune o evaluare adecvată și complexă. Ea presupune, înainte de toate, o analiză multidimensională a cauzelor ce au condus la momentul critic, a tensiunilor care s-au particularizat prin implicarea vârfurilor justiției și a încrâncenării cu care noul titular al portofoliului s-a angajat în dispută, în pofida vulnerabilității sale evidente legată de ampla și uneori controversata sa activitate de avocat, în timp ce practica automatei demisii putea conduce la instrumentalizarea problemei.

Așa cum își începea posibilele concluzii asupra cazului avocatul  Patrick Klugman (Justice: „Au garde des sceaux de choisir entre exercer un ministère qui se réduirait à sa parole ou être un justiciable de plein droit”, 27 iulie 2021), într-o abordare apreciată de redacția prestigiosului cotidian „Le Monde” drept „imparțială” în una din ultimele tribune consacrate subiectului, desigur cutuma politică potrivit căreia un ministru demisionează atunci când e pus sub urmărire penală, care a explodat începând cu 2013, moment ce a coincis și cu crearea Parchetului Național Financiar (PNF) ca instrument specializat în lupta împotriva corupției și invocarea curentă a „statului de drept” ca mijloc de asanare a vieții publice, nu are fundament și nici valoare constituțională, responsabilitatea miniștrilor fiind circumscrisă raporturilor dintre Parlament și Executiv, via Președinte și/sau Premier. Mai mult, în ultimii ani, poate și sub impactul noilor conjuncturi legate inclusiv de consecințele crizei sanitare pandemice, respectiva practică cunoaște o anumită eclipsă, cunoscând în aplicarea sa tot mai frecvente excepții și circumstanțieri. Operarea sa automată este văzută, mai ales din punct de vedere juridic, ca aducând atingeri prezumției de nevinovăție și principiului seperației puterilor. Nu în ultimul rând, întotdeauna o demisie generează, la nivelul opiniei publice, o impresie precoce, adeseori dovedită ulterior neîntemeiată, de vinovăție prealabilă, mai virulentă chiar decât o decizie judiciară, iar judecata publicului în asemenea mod conturată rămâne practic neschimbată, indiferent de rezultatele finale ale demersului judiciar. Revenind la datele cazului concret se remarcă faptul că, încă de la desemnarea combativului avocat la cârma departamentului cu sediul tradițional în Place Vendôme din Paris, se prefigura o confruntare cu instituția judiciară. Mai întâi pentru că Dupond-Moretti ajungea pe un atare post după o îndelungată și tumultoasă carieră la bară, în dispută permanentă, mai mult sau mai puțin contondentă cu magistrații, iar actul în sine a fost considerat de unul din reclamanții de mai târziu „o veritabilă declarație de război”. Fapt întrucâtva confirmat de „preopinent” care a cerut rapid inspecției judiciare deschiderea unei anchete administrative privind situații ce îl implicau ca (fost) avocat. În reacție, la 28 septembrie 2020, Chantal Arens și François Molines, cei doi cei mai înalți magistrați ai ordinului jurisdicțional, respectiv prim-președinte al Curții de Casație și procurorul general al Parchetului de pe lângă instanța supremă, au publicat o tribună în „Le Monde” în care își manifestau îngrijorarea față de situația în care se afla astfel instituția judiciară. Dar în loc ca semnalul să fie perceput ca atare și ostilitățile să înceteze ele au continuat și chiar acutizat, așa încât punerea sub acuzare nu apare decât un ultim episod al unui război public între instituție și ministrul de resort în plină desfășurare, care își așteaptă deznodământul. Lipsa unei rezolvări urgente și radicale riscă să favorizeze paralizarea funcționării justiției, cu consecințe pe măsură. Desigur, în cadrul acestei ecuații și-au spus cuvântul, în mod specific, și reziliența tradițiilor unui sistem jurisdicțional consolidat și purtător al unei culturi judiciare redutabile față de agresiunile „progresismului planificat”, excesiv impus politic.

Și după cum Franța a reprezentat în ultimele secole modelul nostru juridic incontestabil, atari evoluții nu pot rămâne fără rezonanțe și dincolo de granițele sale, cu replici mai mult sau mai puțin perceptibile ale unui „seism” întârziat, dar care se impun a fi tratate ca atare.

În fine, de observat că asemenea „simptome” de criză afectează și se manifestă și în sisteme judiciare din alte state europene, ceea ce poate denota o situație pe cale a se generaliza, dincolo de episoadele punctuale radicale de genul celui evocat în rândurile de mai sus.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române