Un excepționalism american

Valentin Constantin

Probabil ați constatat, ca și mine, că românii nu sînt expuși în mod exagerat la informații. Primesc din partea televiziunilor, care sînt în mod inutil ghidate administrativ, ceva care seamănă cu informațiile. Nu discut aici motivele. Acum cîteva zile, principalele posturi de televiziune au părăsit obișnuita linie vag anti-americană și au înlocuit-o cu platitudini festive. Am sărbătorit ziua Americii în stilul nostru: posturile generaliste au ales fiecare cîte un film de acțiune expirat.

În această atmosferă m-am simțit obligat să scriu ceva despre America. Mi s-a părut cuviincios să scriu de ziua ei despre o mică parte din excepționalism. Punctul meu de plecare este un volum editat de Michael Ignatieff, apărut în 2005 și intitulat Excepționalismul american și drepturile omului[1]. La data publicării cărții, Ignatieff, era profesor de drepturile omului la John F. Kennedy School of Government de la Harvard. Pînă de curînd, a fost rectorul Universității Central Europene. Cei care au contribuit la volum sînt, fără excepții, persoane de prim plan ale mediului academic american. Sînt însă, în același timp, persoane atașate puternic concepțiilor ”liberale” despre regimul juridic internațional al drepturilor omului. Mai precis, contributorii sînt savanți militanți, persoane care posedă setul complet de convingeri politice tipice.

Termenul excepționalism din acest volum s-a îndepărtat de semnificația lui inițială, aceea că Statele Unite ale Americii a condus în lume, după 1945, o luptă extraordinară pentru salvgardarea drepturilor omului. Termenul excepționalism este aici ceea ce francezii numesc aller à rebours.

Textele din volum încearcă să pună în lumină eșecuri din politica externă americană. De exemplu, refuzul de a ratifica anumite tratate sau de a participa la diverse acțiuni internaționale. Mi-am propus să discut aceste teme cu altă ocazie. Aici și acum, ca formă de excepționalism, din punctul de vedere al autorilor, mă interesează pedeapsa cu moartea, considerată de liberalii americani o pată pe imaginea de protector al drepturilor omului pe care și-a construit-o America. După Michael Ignatieff, pedeapsa cu moartea și execuția tinerilor criminali reprezintă o trăsătură a dublului standard pe care l-ar profesa Statele Unite în relația cu drepturile omului. El susține că aplicarea pedepsei cu moartea pentru crimele comise cu intenție ar intra în contradicție cu condamnarea de către Statele Unite a abuzurilor din Iran sau Coreea de Nord.[2]

Autorul care se ocupă în volum de acest subiect este probabil necunoscut cititorilor români. Este un profesor de la Harvard Law School, specialist în drept penal și se numește Carol F. Steiker. Articolul său reprezintă Capitolul 3 și este demn de interes din cel puțin două motive[3]. În primul rînd, oferă o listă aproape exhaustivă a ceea ce el numește „teoriile excepționalismului american”. Sînt zece și vreau să le trec în revistă. În al doilea rînd, Steiker are grijă să nu insiste asupra justificărilor care determină mai multe state din Federație să mențină pedeapsa cu moartea și nici să nu investigheze ceea ce eu consider că, vom vedea, este principala justificare.

Prima teorie este derizorie și nu o să insist asupra ei. E vorba de rata omicidului în America. Nici un partizan serios al aplicării pedepsei cu moartea nu ar susține că trebuie introdusă atunci cînd rata criminalității crește și eliminată sau suspendată cînd rata scade.

A doua teorie pare puțin mai serioasă: pedeapsa există pentru că în Statele Unite are o puternică susținere publică. Un argument periferic al liberalilor împotriva relevanței opiniei publice este acela că, așa cum se știe, opinia publică fluctuează. Alt argument aboliționist, este acela că, atunci cînd Europa Occidentală a renunțat la pedeapsa capitală, exista în fiecare stat european un curent popular majoritar pentru menținerea ei.

În general, argumentul bazat pe susținerea publică nu este fără fisuri. În Europa, relevanța opiniei populare este drastic limitată de constituții. Și în România poporul suveran este limitat de Constituția statului. De exemplu, problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea, nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor[4]. Apoi, poporul suveran nu ar putea solicita revizuirea Constituției dincolo de limitele enumerate la articolul 152. Probabil că abolirea pedepsei cu moartea, în ciuda suportului popular de care se bucură, să indice că termenul ”popor” are un conținut diferit la americani și la europeni.

A treia teorie este aceea că pe agenda politicii americane crima și pedeapsa au rămas întotdeauna în top. Platformele ”drept și ordine” pe care le-au utilizat mai mulți președinți, începînd cu Nixon, au făcut din pedeapsa capitală un punct focal. Însă nu cred că există aici nici o pute-re explicativă. Sîntem la un nivel simbolic pentru că, așa cum are grijă să sublinieze chiar autorul, pedeapsa are ”o relativă insignifianță în politica de control a criminalității”.

A patra teorie este ceva mai interesantă. Ea se bazează pe populism. Trebuie privită cu o oarecare suspiciune în măsura în care astăzi populismul servește, fie ca o cauză unică, fie asociat cu alte cauze, pentru o mulțime de efecte neplăcute. Susținătorii teoriei pun în lumină o presupusă opoziție între o Americă populistă și o Europă elitistă. Sistemele politice europene, ”mai puțin democratice” rezistă mai bine ”impulsurilor populiste”. Este citat Gary Wills, cu o explicație a neîncrederii de dată mai recentă a americanilor în guvernarea lor[5]. După Wills, americanii se îndreaptă spre un stil de guvernare ”provincial, amator, autentic, spontan, candid, omogen, tradițional, popular, organic, orientat spre drepturi, religios, voluntar, participativ și rotativ”. Este opus stilului ”cosmopolit, expert, autoritar, eficient, confidențial, cu părțile articulate, progresiv, elitist, mecanic, orientat spre obligații, secular, regulator și folosind la scară largă delegarea”. Evident că acesta din urmă nu ar putea fi considerat stilul european. Acest tip de liste este mai greu de acceptat decît de respins. Ele cuprind totuși sferturi și jumătăți de adevăr, într-un aranjament destul de persuasiv. Este greu de dedus de aici un excepționalism politic care ar susține în mod decisiv pedeapsa capitală.

A cincea teorie invocă populismul justiției penale americane. Utilizarea pe scară largă a juraților în procesele penale și faptul că un mare număr de procurori și judecători sînt aleși, indică o răspundere politică implicată întotdeauna în populism. Această explicație este la fel de puțin plauzibilă ca și explicația politică anterioară.

A șasea teorie explică menținerea pedepsei capitale prin federalismul american. Acest federalism este mult diferit de federalismul Germaniei sau decît cel al Elveției, pentru că în Statele Unite statele federate sînt cele care dețin competența în domeniul legislației penale. Această teorie este strîns legată de cea de-a șaptea, teoria excepționalismului sudist. Marea majoritate a execuțiilor celor condamnați la moarte pot fi localizate în statele din sudul Americii. Mai mulți sociologi au legat sprijinul de care se bucură pedeapsa capitală în zonă de fundamentalismul protestant. Alții au legat sprijinul de chestiunile rasiale. În fine, alții au atribuit specificul sudist unei subculturi a violenței și rezistenței sudului față de mișcarea ”pentru drepturi civile” din anii ’50 și ’60. Aceste explicații sînt bazate pe stereotipuri care nu sunt foarte binevoitoare și, sincer, nu sînt tentat să le iau în considerare.

A opta teorie este și cea mai stranie, deoarece utilizează ceea ce autorul numește ”excepționalism european”. Ea încearcă să explice cum au reușit europenii abolirea pedepsei într-un timp relativ scurt. Abuzurile teribile ale statelor europene din secolul XX au determinat ”scoaterea pedepsei capitale din arsenalul de sancțiuni ale statului”. Apoi, europenii au abolit-o prin drept internațional, prin Protocolul 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Americanii au fost, în schimb, insensibili la transformările din dreptul internațional, de exemplu, la dreptul regional inter-american.

Următoarea teorie, a noua, este strîns legată de antecedenta. De data aceasta, este vorba de excepționalismul cultural american. Se susține printre altele că America este mai violentă decît celelalte națiuni occidentale. Ideea că violența ar fi o explicație pentru refuzul abolirii pedepsei capitale este în mod clar neplauzibilă, la fel ca violența specifică sudului. Iar faptul că mai multe state din federație au abolit deja pedeapsa face argumentul irelevant.

În fine, ultima teorie enumerată în studiul lui Steiker este ”contigența istorică”. Se afirmă că, de fapt, Curtea Supremă a abolit implicit pedeapsa capitală în 1972 în decizia sa Furman v. Georgia și că doar lipsa de claritate a judecătorilor a făcut ca ea să nu fie implementată. E o teorie confuză și imposibil de rezumat.

Ce putem observa în „teoriile” pe care le-am sintetizat? Că discuția despre rolul jucat de pedeapsa capitală a fost deja depășită. Pentru universitarii liberali americani este evident că pedeapsa capitală este un lucru rău și indefensibil.

Pentru mine, în schimb, este frapant că există chestiuni pe care nimeni nu dorește să le investigheze. În spațiul de care dispun aici voi semnala două. Dar înainte de toate, se cuvine să precizez că nu vorbesc despre pedeapsa cu moartea în general. Vorbesc despre o singură versiune, pedeapsa cu moartea aplicată celor care au comis crime intenționate. Este, de altfel, singura ipoteză de aplicare pe care o admite în prezent Curtea Supremă a Statelor Unite.

În primul rînd, cred că ar trebui să rămînă în discuție chestiunea legată de ceea ce încredințează oamenii statului lor prin ceea ce multora le apare ca un acord social. Oare în schimbul exclusivității reprimării crimelor oamenii au acordat statului cea mai largă marjă de apreciere? Posedă statul o discreție absolută în stabilirea și transformarea pedepselor la omorul cu intenție? Nu sînt convins. Însă cea mai delicată chestiune este a doua, relația pe care o stabilește asasinatul. Ce fel de relație se naște? Este oare o relație cu doi termeni între un criminal și stat? Sau este o relație cu trei termeni, între un criminal, o victimă și un stat? Cui trebuie să îi atribuim rolul central în această relație? După părerea mea, o crimă comisă cu intenție dă naștere unei relații cu trei termeni în care rolul principal trebuie cedat victimei.

Să negi cuiva dreptul la viață reprezintă treapta de sus a negării demnității umane. Se pierde demnitatea umană prin moarte? Nu cred. Incriminarea profanării cadavrelor și a mormintelor probează contrariul. Într-o societate matură, pedeapsa cu moartea pentru asasinat nu este echivalentul talionului. Este consecința faptului că asasinul reprezintă o specie de delincvent care și-a tăiat orice șansă de scăpare pentru că victima sa nu îl poate ierta. Iar iertarea statului ar putea să le pară unora o impostură tipică. „Sanctitatea vieții criminalului” nu poate contrabalansa sanctitatea demnității umane a victimei. Argumentele în favoarea unui tratament blînd față de criminal se încadrează în ceea ce numim „inginerie socială”. Nu le discut aici.

Am scris acest text intrigat de faptul că nu am întîlnit niciodată un argument aboliționist care să explice eliminarea din discuție a victimei. Faptul că victima nu mai poate comunica cu noi este urmarea crimei și nu poate fi folosit în beneficiul criminalului. Sper că nimeni nu preferă pe criminal victimei doar pentru că, spre deosebire de aceasta, este viu.


[1] v. Michael Ignatieff, American Exceptionalism and Human Rights, Princeton University Press, 200
[2] v. Michael Ignatieff, cit., Introduction, p. 7.
[3] v. Carol F. Steiker, Capital Punishment and American Exceptionalism, pp. 57-89, în Michael Ignatieff, cit.
[4] v. Articolul 74 alin. (2) din Constituția României.
[5] Gary Wills, A Necessary Evil: A History of American Distrust of Government, 1999, Simon & Schuster, New York


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția iulie 2021