Ce viitor pentru instanțele supreme în Europa? O dilemă majoră, întrebări aferente și răspunsuri posibile

Rezultatele a două studii-cercetări publicate recent readuc în atenție și reprezintă un motiv de reflecție asupra problemei cruciale a viitorului jurisdicțiilor supreme ale ordinului judiciar de pe vechiul continent, în general, și în Franța, în special. Într-adevăr, cert atemporală, tema controlului de legalitate conferit judecătorilor supremi nu este mai puțin de o stringentă actualitate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ea presupune nu numai remodelarea procedurilor de casație, impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), ori spectrul filtrajului recursurilor cu care amenință unii, ci și compromisurile induse de dialogul – constrâns ori voit – pe care instanțele supreme trebuie astăzi să-l stabilească și dezvolte între ele. Principala dilemă ridicată în acest context devine aceea dacă nu cumva o atare efervescență de propuneri și măsuri nu ar conduce, în privința formulei instituției judiciare în cauză, la trecerea generală spre paradigma unei curți de revizuire „à l’allemande”. În același timp, preocupările de reformă manifestate în structurile judiciare respective aduc primele propuneri pertinente, precum în cazul Casației franceze, care rezonează cu asemenea evoluții și în raport cu care nu pot rămâne indiferente nici „vârfurile” sistemului judiciar din celelalte țări europene, inclusiv România.

1. Este vorba mai întâi de volumul Quel avenir pour les juridictions suprêmes? Etudes de droit comparé sur la cassation en matière civile (coordonat de C. Chainais, J.-F. van Drooghenbroek, A. Saletti și B. Hess, apărut în 2021 la Editions Bruylant din Bruxelles), care regrupează actele celui de-al șaselea seminar interuniversitar, desfășurat cu participarea unor reputați procesualiști din patru țări: Germania, Belgia, Italia și Franța, pe tematica relevată de titlul lucrării. În cadrul cercetării, viitorul curților supreme, din perspective și cu mize diferite, este prefigurat prin intermediul răspunsurilor la trei mari chestionare; în primul rând, cum se definește în fiecare din sistemele de drept examinate, accesul la aceste înalte jurisdicții: este el larg ori selectiv?; în al doilea rând, ce contururi se indică pentru oficiul judecătorului propriu, în respectivele jurisdicții: ce proceduri se aplică, potrivit căror specificități și urmând care formalisme? Nu în ultimul rând, căror reguli de decizie se supun instanțele supreme judiciare? Ce stil, ce motivare, sunt urmărite? Ce efecte tehnice prezintă pentru procesele în curs? În fine, ce autoritate doctrinală, chiar normativă, pot pretinde considerentele aferente și soluțiile hotărârilor pronunțate?

Analizate în mod complementar, respectivele trei mari teme conduc la reliefarea punctelor de convergență și marcarea notelor de specificitate ale diverselor drepturi examinate, schițând liniile unui drept comun al procesului civil în devenire, dar care s-ar putea impune în deceniile următoare și, oricum, servi ca sursă de inspirație pentru preocupările pertinente din diferite țări.

1.1. Din această perspectivă, natura, întinderea și amplasarea controlului de legalitate încredințat de constituțiile europene judecătorilor suverani, îngustimea porților și deschiderii aduse pretoriului lor, specificitatea tehnicii de casație, presupunând adesea complicate mecanisme, autoritatea hotărârilor pronunțate de respectivele curți supreme, sunt tot atâtea chestiuni clasice care jalonează tema în sensurile complexității și atemporalității sale.

Pentru început se reliefează, în mod foarte clar, efortul sistematic prin care CEDO încearcă, de un număr semnificativ de ani, să cearnă – unii ar spune să descâlcească – procedurile aplicabile în fața instanțelor supreme. De la intervenția obligatorie a baroului specializat, la locul și rolul atribuite ministerului public, de la circulația actelor pre-jurisdicționale (concluzii, avize, propuneri de arestare etc.) la excesul de formalism procedural uneori mult prea minuțios, de la exigențele privind contradictorialitatea și egalitatea armelor, la incertitudinea rezultând din divergențele sau revirimentele jurisprudențiale, fără a uita, în anumite etape procesuale, cerințele – uneori tiranice – ale aparenței justiției echitabile, nu există o singură rotiță a angrenajului instanțelor supreme care să nu fi fost recalibrată printr-o condamnare la Strasbourg ori cea a prismei jurisprudenței sale.

Nu departe de exigențele termenului rezonabil, promovate și ele de către instanța europeană „convențională” de la Strasbourg, urmează cerința – uneori repetitivă – de eficacitate și economie procesuale, sub influența curentului zis „managerial” ale cărui excese sunt cunoscute în special când își produc efectele pe seama justițiabilului. Less is more („mai puțin înseamnă mai mult”) este un dicton binecunoscut în acest sens. Niciunul dintre „statele de drept” nu au scăpat de dezbaterile relative la „triaj”, „filtraj”, „flux” și „cadență” a problemelor, care de puțin timp animă până la descompunere cele trei puteri tradiționale ale statului. Și ce se poate spune despre provocarea lansată instanțelor supreme, de a fi mereu sub presiune și de a intra în jocul urgenței?

Ca și când chinurile prin care acestea trec nu ar fi ajuns aproape de paroxism, instanțele supreme trebuie, mai mult decât atât, să se re-constituie pe ele însele. Dominând nemijlocit, la origine, în privința interpretării legii, fapt care le-a dus mai aproape de o funcție mai degrabă meta-legislativă, curțile de casație europene trebuie astăzi să se obișnuiască cu un dialog – inițial forțat, mai târziu acceptat și în prezent poate chiar dorit – nu numai cu CEDO și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), dar și cu curțile constituționale care, intra muros, le amenință uneori cu ciuntirea monopolului lor, cu desacralizarea misiunii pastorale, încredințate istoric, ceea ce se poate traduce în concret cu fragilizarea jurisprudenței aferente.

Puse astfel la încercare, înaltele noastre jurisdicții, departe de a se declara înfrânte, depun toate eforturile pentru a se adapta, poate chiar a se reinventa. Lucrarea sus-menționată, prin concluziile sale, stă mărturie pentru aceste mutații și modernizări în curs, un spectacol puțin spus stimulant, dar care nu mai poate fi ignorat nici la noi, întreaga problematică astfel schițată meritând atenție și dezbateri – specializate și publice – corespunzătoare.

În perspectiva acestei actualități tumultoase, nu surprinde deloc faptul că, unii legiuitori sau chiar anumiți judecători supremi, sunt uneori seduși de ideea unei treceri mai mult sau mai puțin evidente spre paradigma unei curți de revizuire „à l’allemande” – nu fără a ridica, din perspectiva autorilor, câteva mari semne de întrebare, din perspectiva posibilităților de compatibilizare și a șanselor de implementare a unor transformări astfel presupuse.

2. Cea de-a doua întreprindere de acest gen privește exclusiv Franța, respectiv Le rapport de la Commission de réflexion sur la Cour de cassation 2030, care a fost publicat la 15 iulie 2021. Exprimând o „concretizare” a voinței prim-președintei Casației, Chantal Arens, și a procurorului general François Molines „de a organiza o largă reflecție asupra viitorului Curții de Casație”, documentul este rodul activității unei comisii formată din 12 personalități prezidată de magistratul onorific André Potocki, instalată în urmă cu un an. Lucrările sale au fost deschise sugestiilor provenite, în cadrul unei consultări publice, din partea oricăror „persoane fizice ori organizații, profesioniști ai dreptului sau ai justiției, actori ai vieții economice, sociale ori politice, ori simpli interesați de rolul și evoluția Curții de Casație”. Sub coordonarea directă a procurorului general, timp de 12 luni, reflecția astfel structurată a avut loc în cadrul a 11 reuniuni plenare, 40 pe subcomisii, 5 metodologice și a altora zise „de cadraj”. Pe fond, se urmărea și s-a înfăptuit în acest mod o analiză prospectivă vizând regândirea „identității și poziționarea Curții de Casație în mediul juridic, instituțional și internațional”. Din punct de vedere metodologic, s-a pus accentul pe pluridisciplinaritate, fapt indus inclusiv și de componența Comisiei de lucru, care a cuprins magistrați, avocați și cadre universitare.

2.1. Raportul Comisiei de reflecție asupra Curții de Casație 2030 (în continuare Raportul, Comisia, respectiv Curtea) este construit în patru părți și conține 37 de propuneri mai mult sau mai puțin concrete. Prima este consacrată constatării și descrierii unui context geopolitic complex și tulbure, în care instanța judiciară supremă trebuie să-și gândească și prefigureze viitorul. Cea de-a doua explorează, identifică și expune mijloacele prin care Curtea să promoveze „adeziunea la autoritatea sa”. În afară de sugestia de a crește diversitatea recrutării magistraților acesteia și utilizarea mai frecventă a „motivației îmbogățite”, Comisia propune două reforme esențiale: posibilitatea de a integra o opinie minoritară (sub formă anonimă și dacă majoritatea consimte) în motivarea unei hotărâri (pentru bogăția dezbaterii și dialog) și crearea unei „proceduri interactive deschise” în așa-zisele „cauze-far”, în două faze (ședința pregătitoare publică, cu audierea terților, precum amici curiae, apoi audiența și deliberarea în doi timpi, unul pentru luarea deciziei, cel de-al doilea pentru a valida textul hotărârii); ele ar face Curtea și activitatea sa mai vizibile și prim-președinta acesteia, Chantal Arens, a anunțat deja în acest sens o reflecție specială asupra aplicării în concret a unei atari nuanțări.

Cea de-a treia parte a Raportului prefigurează poziția Curții în fața „complexității dreptului” și cuprinde nu mai puțin de 23 de propuneri. În acest context, de remarcat în privința organizării dialogului judecătorilor, de pildă, crearea unei structuri permanente de dialog între Consiliul Constituțional, Curtea de Casație și Consiliul de Stat, a unei proceduri formale de aviz între aceste ultime două jurisdicții ori creșterea competențelor Tribunalului de conflicte (de interese). Este considerată excelentă și relevată ca atare teza de a se propune condițiile de admisibilitate a cererilor de aviz de către judecătorii fondului, precum și cea de a face din recursul în casație „o modalitate deplină de încetare a procesului” prin: a) legarea jurisdicției de trimitere de soluția juridică a Curții (consolidându-se astfel autoritatea acesteia); b) extinderea cazurilor în care poate interveni casarea fără trimitere, deja lărgite prin legea din 18 noiembrie 2016, dar care poate continua și suplimenta. Se sugerează, de asemenea, reglementarea funcționării la Curte, cu rol consultativ, a unui corp de judecători aparținând jurisdicțiilor superioare ale statelor membre ale UE. Pentru „a amplifica inteligența colectivă a Curții”, se preconizează acordarea unei atenții deosebite subiectelor de interes public major, precum și evaluarea periodică a jurisprudenței Casației cu diferiți actori ai vieții academice, cercetării științifice și practicii judiciare (căutarea schimbului critic de opinii și puncte de vedere).  Deopotrivă, previzibilitatea dreptului trebuie garantată, în special prin publicarea mai frecventă (reclamată de mai mulți ani!) a raportului consilierului raportor și a avizului avocatului general. Comisia invită, totodată, la clarificarea și dezvoltarea circuitului de urgență în cadrul Curții, prevăzut și prefigurat deja în raportul de etapă din 2017 privind reformarea Curții de Casație. La rândul său, crearea unui Observator al litigiilor judiciare ar permite în mod util instanței supreme să aibă o previzibilitate asupra contencioaselor și problemelor juridice care se ridică. În plan strict tehnic, se recomandă ameliorarea substanțială a mijloacelor informatice ale Curții, îndeosebi pentru a face posibile schimburile de date cu curțile de apel, în interacțiune specifică.

În fine, ultima parte a documentului abordează tema necesității unei Curți „vizibile, inteligibile și accesibile”. Comunicarea Curții, considerată indispensabilă pentru a-și consolida legitimitatea sa și necesitând ca mijloace materiale și umane sporite, pe măsură, presupune, potrivit Comisiei, o strategie proactivă și instituirea de diverse canale (difuzarea ședințelor pregătitoare și a audiențelor din cadrul procedurii interactive propuse; crearea unui canal de „web tv” al Curții, precum și a unei funcții de purtător de cuvânt ș.a.), cu precizarea că, asemenea practici deja existente în cadrul jurisdicțiilor similare din alte țări, ar permite o mai bună cunoaștere a statutului, rolului și activității Curții.

2.2. Un loc important este acordat în economia și substanța documentului problemei legitimității instanței supreme. Ea se explică așa cum se subliniază în prima parte a documentului, prin faptul că în situația multiplicării surselor normative și fragilizării democrațiilor, înalta jurisdicție trebuie să dezvolte practici de natură a suscita încrederea cetățenilor în justiția lor și a veghea la preeminența dreptului. Curtea de Casație deține o autoritate instituțională puternică (și o funcție normativă lărgită: controlul de convenționalitate, rolul de filtru al chestiunii prioritare de constituționalitate ș.a.); ea trebuie însă să pună în aplicare această autoritate cu deschidere și măsură în calitate de „coresponsabilă a democrației”. Elaborarea și realizarea justiției trebuie să fie „un spațiu viu de dialog democratic”, ceea ce presupune dezbatere, transparență și răspundere instituțională. Iată una din rațiunile pentru care comunicarea este considerată esențială pentru viitorul înaltei jurisdicții franceze.

2.3. Densitatea propunerilor formulate, complexitatea și posibilul lor impact ar putea să genereze studii detaliate ale doctrinei asupra fiecăreia dintre ele. Prioritizarea obiectivelor, stabilirea unui calendar și a unei „foi de parcurs” realiste sunt de dorit. Analiștii fac deja primele constatări în această privință. Așa, de exemplu, se consideră că propunerea pertinentă de a facilita alternanțele între funcții la Curtea de Casație și în cadrul jurisdicțiilor de fond în cursul vieții profesionale a magistraților riscă să nu se concretizeze niciodată în dimensiuni și formule peste ceea ce există deja (instituția consilierilor referendari). La fel, în timpul ceremoniei de remitere a raportului, prim-președinta instanței supreme franceze releva că introducerea opiniilor minoritare în hotărârile Curții ar fi respinsă de practicile actuale și s-ar impune să se reflecteze asupra situației astfel generate. Nu puține alte propuneri s-ar putea confrunta cu obstacole financiare mai mult sau mai puțin insurmontabile.

2.4. Reuniunea de remitere a Raportului, de către președintele comisiei speciale, prim-președintei și procurorului general ai Curții de Casație a constituit ea însăși un „spectacol” intelectual, un reușit moment de cultură judiciară și o lecție de prestigiu și de tradiție juridică autentică. Cei trei intervenienți au relevat cu sobrietate, distincție și rigurozitate rolul analizei în cadrul procesului de reformă, concluziile desprinse și mesajul pe care doresc să-l transmită astfel spre toate orizonturile. Într-o lume pluralistă, sub permanentă tensiune, Casația Franței dorește să fie „cunoscută și recunoscută” ca o curte supremă, „gardian al valorilor care constituie democrația” și își asumă responsabilitățile astfel cuvenite. Iar „concluzia concluziilor”, dincolo de aspectele concrete, rămâne valabilă întotdeauna și peste tot: dreptul nu se reduce numai la o tehnică; evoluția lumii și a ordinii juridice plasează și consolidează poziția Curții de Casație de interpretare creatoare și de alegere între valorile fundamentale, pe baza principiilor autenticului stat de drept.

3. Dezbaterile, ideile exprimate și concluziile ce se pot desprinde cu valoare de evoluții posibile în dreptul comparat, interesează și sistemul jurisdicțional românesc, precum și pe orice jurist deschis ca preocupări spre o atare problematică. Și, nu în ultimul rând, o atare temă privește întreaga lume juridică din țara noastră, și nu numai. Mai mult decât atât, credem că asemenea discuții și analize s-ar impune declanșate și desfășurate și în România, în spiritul perspectivelor europene, ținând seama de tradițiile proprii și de contextul social specific. Păstrarea tăcerii asupra unor atari probleme nu înseamnă că ele nu există ori pot fi ignorate; dimpotrivă, amânarea demersurilor pertinente poate agrava situația și amâna dezlegarea chestiunilor aferente, cu consecințele negative inevitabile.

De aceea, sperăm că rândurile de mai sus vor reuși să atragă atenția asupra temei în cauză, cu reacțiile cuvenite.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române