Elena-Simina Tănăsescu: Principalul rol pe care îl are Curtea Constituțională este acela de a elimina puterea arbitrară și de a limita puterea discreționară a autorităților publice aflate sub controlul său

Alina Matei
Alina Matei
Elena-Simina Tănăsescu
Elena-Simina Tănăsescu

Alina Matei: Mulțumesc, stimată doamnă Profeosară Simina-Elena Tănăsescu, judecător la Curtea Constituțională, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Avem doar 9 judecători constituționali, număr prevăzut de Constituție (art. 142), iar orice apariție/intervenție a unui judecător al CCR în spațiul public nu trece deloc neobservată. Dintre aceștia, nu toți judecătorii Curții sunt dispuși (nu îmi dau seama dacă e cel mai nimerit cuvânt) spre o astfel de comunicare, lăsând să vorbească motivările deciziilor. În cazul dumneavoastră, deschiderea spre acest dialog se datorează și faptului că fiind cadru didactic, dialogul cu studenții, colegii de facultate, este exersat?

Elena-Simina Tănăsescu: Posibil. Dar nu sunt singurul judecător constituțional din actuala compunere a Curții care are și calitatea de cadru didactic universitar. Pe de altă parte, Curtea Constituțională nu este închisă într-un turn de fildeș înălțat în aerul rarefiat al puterii. Percepția mea este aceea că dialogul Curții Constituționale cu societatea, în sens larg, este bogat și îmbracă multiple forme dincolo de cel instituționalizat prin intermediul deciziilor ori comunicatelor de presă sau prin intermediul informațiilor de interes general pe care le furnizează ori de câte ori este solicitată. E bine cunoscut faptul că Președintele Curții Constituționale este deseori așteptat la ieșirea din sala de deliberări pentru a oferi informații destinate presei. Sau, unii colegi, printre care mă număr, preferă să se exprime și prin intermediul opiniilor separate. Alții preferă să intre în dialog direct, uneori televizat, cu unii jurnaliști. Destul de mulți colegi scriu cărți, unii scriu articole în revistele juridice. Aproape toți participă la diferite manifestări științifice, organizate de mediul academic sau de autorități publice. Dacă privim cu atenție, cred că fiecare din cei 9 judecători ai Curții Constituționale consacră timp comunicării, iar acest lucru nu poate decât să fie benefic pentru instituție. Eu cred că dialogul – în sensul cel mai larg și cel mai bun al cuvântului – cu societatea este menirea ultimă a oricărei instituții publice de vreme ce, în definitiv, toate instituțiile publice există pentru a servi cetățenii. Prin urmare, dialogul unui judecător constituțional și profesor universitar cu cititorii unei platforme electronice specializată în domeniul juridic, ce se adresează unui public de nișă, însă în modalități care fac informația ușor accesibilă, așa cum este juridice.ro, nu are nimic insolit ori excepțional, ci se înscrie într-o practică recurentă, uzitată și de colegii mei.

Alina Matei: Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi judecător la Curtea Constituțională a României?

Elena-Simina Tănăsescu: O înaltă răspundere și o înaltă onoare.

Alina Matei: Cum este o zi din viața unui judecător constituțional?

Elena-Simina Tănăsescu: Depinde de zilele săptămânii 😊, dar toate zilele includ multe ore de lectură și cel puțin o oră de scris. Altminteri, nu sunt mari deosebiri față de zilele oricărei alte persoane care desfășoară orice altă activitate profesională. În ce mă privește, în zilele în care sunt programate ședințe publice de judecată, începând cu ora 9:00 sunt prezentă fie fizic, în sala de ședințe publice, fie în birou, dar în fața unui calculator care intermediază interacțiunea directă cu sala de judecată. Apoi urmează deliberările, care uneori pot dura ore bune. În fiecare zi există activități care nu sunt la fel de vizibile pentru publicul larg, dar fără de care nu poate avea loc nicio activitate publică a Curții, respectiv pregătirea dosarelor din următoarele ședințe publice, lectura deciziilor ce vor fi publicate în Monitorul Oficial, lectura altor documente relevante pentru activitatea Curții, discuțiile cu magistrații asistenți ori personalul de specialitate al Curții etc. De fapt, activitățile pe care publicul larg nu le cunoaște sunt numeroase, intense și destul de cronofage, dar sunt și cele care pot oferi satisfacții profesionale remarcabile. În unele zile există și activități de reprezentare a Curții în cadrul unor manifestări științifice ori în interacțiuni cu alte autorități ale statului sau în cadrul unor organizații de profil. Există, desigur, și zilele de la sfârșitul săptămânii, pe care eu le dedic fie activităților cu studenții, fie redactării mult prea multelor opinii separate 🙂 fie activităților private – câte puțin din fiecare în fiecare sfârșit de săptămână. Însă în fiecare zi există cel puțin două-trei ore de lectură, alta decât cea a dosarelor. Bănuiesc următoarea întrebare și o anticipez puțin: nu, aici nu includ și beletristica, aceea e doar pentru week-end ori vacanțe. 😊

Alina Matei: Cum trebuie înțeles rolul Curții Constituționale în sistemul juridic românesc?

Elena-Simina Tănăsescu: Nu știu dacă răspunsul poate fi în aceeași cheie normativistă ca întrebarea. Nu știu dacă trebuie înțeles într-un anume fel sau poate fi înțeles într-unul ori mai multe feluri.

În România, Curtea Constituțională ca jurisdicție distinctă de sistemul judiciar și cu o competență destul de limitată – dacă e să o comparăm cu situația din dreptul comparat – a apărut relativ recent. Anul viitor se vor împlini 30 de ani de la înființarea CCR, în iunie 1992, ceea ce poate fi considerat un interval de timp scurt sau lung, în funcție de reperul pe care alegem pentru a face analiza. Dacă ne raportam la perioada în care controlul constituționalității legilor a fost realizat de instanțele judecătorești, respectiv la cea dintre 1911 și 1945, 30 de ani înseamnă semnificativ de mult, adică tot atât de mult cât a durat și cealaltă formă de control de constituționalitate. Prin urmare, dificultățile de receptare a Curții Constituționale de către sistemul judiciar, clar observabile în anii ’90, se vor fi estompat sau ar fi trebuit să fie estompate până acum. Dacă la simplul element de statistică temporală adăugam și unul de natură cantitativă, anume faptul obiectiv că între 1911 și 1945 controlul judecătoresc al constituționalității legilor a fost mult mai puțin utilizat de justițiabili decât a fost accesată Curtea Constituțională după 1992, succesul grefei realizată de Constituția adoptată prin referendum în 1991 este deplin. Dacă ne raportăm la istoria statului modern român, 30 de ani poate părea puțin. În definitiv, și Comisia Centrală de la Focșani realiza în anii 1859-1862 o activitate destul de asemănătoare cu controlul a priori pe care îl efectuează astăzi Curtea Constituțională, dar atunci obiectivul Comisiei Centrale era unificarea celor două Principate române prin intermediul unei legislații unice, moderne și progresiste, în vreme ce astăzi obiectivul Curții Constituționale este asanarea legislației de norme contrare legii fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a României nu este omnipotentă. Dimpotrivă, ea are o competență destul de limitată. Spre deosebire de alte jurisdicții constituționale create în circumstanțe similare, de tranziție de la un sistem autoritar ori totalitar la un sistem democratic de guvernământ (Tribunalul Constituțional de la Karlsruhe, Curtea Constituțională a Italiei sau Tribunalul Constituțional din Spania ori valul de jurisdicții constituționale create în  Europa de est la începutul anilor ’90), Curtea Constituțională a României controlează sub aspectul constituționalității doar norme de reglementare primară, și nu și pe cele care pun în aplicare legile, adică actele administrative ori hotărârile judecătorești. Prin urmare, în sistemul normativ din România pot exista acte juridice care, deși ar putea fi neconstituționale, nu pot fi verificate de Curtea Constituțională. Cât privește sistemul juridic din România, dacă prin această sintagmă înțelegeți atât sistemul normativ cât și pe cel instituțional, deși are diferite atribuții prin care poate controla unele instituții ale statului, Curtea Constituțională nu poate face mai mult decât îi permite Constituția. Ca să mă refer la una din atribuțiile sale destul de des discutată și disputată, prin soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională, Curtea poate ajunge până la a indica ce conduite ar trebui să adopte autoritățile publice care s-ar afla într-un eventual blocaj instituțional, dar nu poate face mai mult. La toate acestea trebuie să adăugăm și faptul că singura atribuție pe care Curtea Constituțională o exercită din oficiu vizează revizuirea Constituției. În rest, ea depinde de sesizările care îi sunt – sau nu – adresate. Prin urmare, nu toate disfuncționalitățile ori neconstituționalitățile din sistemul juridic român pot fi adresate Curții Constituționale, iar aceasta nu poate rezolva sau repara orice discordanță cu legea fundamentală.

Dar Curtea Constituțională poate avea mai multe roluri în cadrul sistemului juridic românesc, fie că vorbim de sistemul normativ sau de cel instituțional ori de conduita cetățenilor considerați în calitatea lor de participanți la procesul constituțional. Ea poate asana sistemul normativ, poate ajuta la o mai bună funcționare a sistemului instituțional al statului, poate proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor, dar poate face toate aceste lucruri doar în limitele care i-au fost trasate de Constituție. Dacă legea fundamentală a fi îndrituit-o să verifice și alte tipuri de acte normative decât cele de reglementare primară, cu siguranță Curtea ar fi făcut-o. Dacă aceeași lege fundamentală nu ar fi fost revizuită în 2003 pentru a acorda Curții Constituționale și atribuția de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională, cu siguranță Curtea nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă. Competența și autoritatea Curții Constituționale depind în întregime de Constituție. Rolul său de protector al drepturilor fundamentale nu decurge din vreo dispoziție expresă a Constituției, ci este unul consubstanțial jurisdicției – dacă îmi este permisă utilizarea termenului în acest context – și poate tocmai de aceea este unul imanent, mai greu alterabil de contingențe inclusiv de natură constituțională. Adică, mai prozaic spus, și dacă prin revizuirea Constituției ar fi redusă competența Curții Constituționale, ea tot ar continua să protejeze drepturile fundamentale; în alte modalități, dar ar continua să o facă.

Alina Matei: Dar în sistemul politic?

Elena-Simina Tănăsescu: În teoria dreptului constituțional, jurisdicțiile constituționale sunt unul din numeroasele instrumente prin care puterea politică este încadrată juridic, raționalizată și limitată. Chestiunea poate fi privită din numeroase perspective. În teoria statului de drept, controlul constituționalității legilor este cheia de boltă a modernismului juridic progresiv, căci permite sancționarea colectivă a reprezentanților aleși de popor dacă aceștia stabilesc reguli juridice dincolo de ceea ce Constituția adoptată de popor le permite. Din perspectiva teoriei puterii, jurisdicțiile constituționale sunt expresia cea mai bine realizată a guvernământului limitat, care încadrează juridic puterea politică pentru a prezerva libertatea cetățenilor, adică drepturile lor fundamentale. Este la fel de adevărat că există și teorii care contestă legitimitatea unei instituții de tip jurisdicțional de a limita reprezentanții democratic aleși de cetățeni. Toate dezbaterile, teoretice sau nu, toate argumentele pro și contra justiție constituțională în genere, respectiv pro și contra Curtea Constituțională a României în particular, nu fac decât să sublinieze importanța pe care a căpătat-o Curtea Constituțională în peisajul instituțional din România. Vis-à-vis de sistemul politic, principalul rol pe care îl are Curtea Constituțională este acela de a elimina puterea arbitrară și de a limita puterea discreționară a autorităților publice aflate sub controlul său. Cu siguranță, răspunsul poate fi detaliat mai departe din punct de vedere strict politic, dar aceasta nu este zona mea de competență.

Alina Matei: Raportul dintre dreptul intern și cel internațional este schițat de Constituție. Și, totuși, în ce cheie trebuie înțeles acest raport?

Elena-Simina Tănăsescu: La această întrebare există un răspuns lung și unul scurt. Pe cel lung l-am detaliat în multiple cursuri ori conferințe, precum și în cadrul a numeroase publicații, atât din țară cât, mai ales, din străinătate. Într-adevăr, articulația normativă a articolelor 11 și 20 din Constituția României poate fi regăsită și la alte legi fundamentale adoptate cam în aceeași perioadă de timp și în contexte similare. Cea la care se adaugă și articolul 148 constituie însă o marcă proprie României, de unde și interesul unui public internațional pentru reglementarea din țara noastră.

Răspunsul scurt, destinat unui public de nișă, dar care nu este format din specialiști în drept constituțional, ar fi acela că în cadrul sistemului normativ al fiecărui stat Constituția este legea fundamentală și deține poziția supremă. În cadrul dreptului internațional, de pe la sfârșitul anilor 2000 se vorbește tot mai mult și mai argumentat despre constituționalizarea acestuia, în sensul ierarhizării izvoarelor sale sub oblăduirea unora care capătă valențe de lege fundamentală în plan internațional. În plus, România face parte din Uniunea Europeană, pentru care tratatele fondatoare și modificatoare joacă rol de Constituție la nivel supranațional. Adică fiecare sistem normativ are Constituția sa. Și fiecare sistem normativ s-a dotat cu câte o jurisdicție (o curte, un tribunal) care asigură supremația propriei Constituții în cadrul respectivului sistem normativ.

Între toate aceste sisteme normative, care nu se suprapun perfect, dar care au importante zone de confluențe, se stabilesc raporturi sau interacțiuni complexe. Simplitatea nu este neapărat caracteristica raționamentului juridic 😊. La nivel teoretic, jonglăm cu diferite teorii: monistă, dualistă, pluralistă etc. Pragmatic vorbind însă, în absența unui regulator universal de competență, cred că cea mai eficientă soluție rămâne cea a dialogului, atât între sistemele normative, cât și între jurisdicțiile care protejează aceste sisteme normative. În plan normativ, dialogul există de multă vreme și nu pare a da greș: numeroase drepturi fundamentale au fost preluate fie de Constituțiile statelor din tratatele inter- sau supra- naționale, fie invers. Destul de multe prevederi din Constituția României sunt o bună mărturie în acest sens; invers, articolul 6 din Tratatul Uniunii Europene ilustrează foarte bine aceeași idee. Dialogul dintre jurisdicțiile create de fiecare sistem normativ pare a întâmpina, uneori, unele dificultăți, dar nici acestea nu sunt insurmontabile.

Tocmai pentru a rezolva astfel de situații la nivel internațional se multiplică permanent instrumentele de dialog organizat cu alte jurisdicții după modele care au fost testate și validate la nivel național. De exemplu, întrebările preliminare ce pot fi adresate jurisdicției care protejează dreptul Uniunii Europene (CJUE) copiază destul de fidel întrebările preliminare pe care unele instanțe naționale le pot adresa unor jurisdicții interne specializate (cum ar fi curțile constituționale); sau, solicitarea care poate fi adresată Curții europene a drepturilor omului de a emite un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu (prin procedura introdusă de protocolul 16 la Convenția europeană) seamănă destul de bine cu cererile de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (adresate ÎCCJ în sistemul de drept din România). Nu sunt inovații extraordinare, ci simple adaptări ale unor instrumente cunoscute din dreptul intern al mai multor state semnatare ale diferitelor tratate internaționale, dar care trebuie ajustate pentru a putea funcționa la nivel internațional. Ca toate instrumentele juridice, și acestea au nevoie să fie puse în aplicare o vreme pentru a deveni cunoscute și a câștiga încrederea beneficiarilor lor, adică încrederea jurisdicțiilor care astfel pot colabora mai bine și mai eficient. Rămân optimistă cu privire la eficiența atât a prevederilor din Constituția României prin care sunt reglementate ceea ce savant este cunoscut sub denumirea de ’raporturi de sistem’, adică a articolelor 11, 20 și 148, cât și a instrumentelor de natură procedurală prin care se facilitează dialogul jurisdicțional între nivelul național și cel internațional, adică a întrebărilor preliminare ce pot fi adresate CJUE ori a solicitărilor de aviz consultativ ce pot fi adresate CEDO.

Alina Matei: Recordul de neconstituționalitate al unor dispoziții din codul penal și cel de procedură penală cum s-ar explica?

Elena-Simina Tănăsescu: Nu știu dacă putem vorbi de vreun record de neconstituționalitate într-o materie anume. Pe de altă parte, un raport mai vechi al Consiliului de Stat din Franța, dedicat calității legislației, ajungea la o concluzie reluată ulterior și în unele rapoarte ale instituțiilor europene (Consiliu și Comisie) atunci când împreună au lansat reforma frumos numită „Mieux légiférer”, adică o reformă profundă a instituțiilor UE și a procedurilor lor decizionale pentru a obține o mai mare eficiență a reglementărilor prin ameliorarea calității lor. Astfel, e binecunoscut faptul că legislația în materiile penală, socială și fiscală este nu doar cea mai stufoasă – cantitativ mare și calitativ puțin inteligibilă – în orice stat, dar și cea mai instabilă. Simpla constatare a acestui fapt obiectiv nu este însă suficientă și tocmai de aceea destul de multe state – precum și instituțiile UE din câte se poate observa – recurg periodic la reforme ale sistemelor lor penale, fiscale, sociale cu scopul de a crește gradul de aderență și conformare atât al cetățenilor, cât și al instituțiilor publice la normele juridice astfel stabilite. După criza financiară din anii 2010 legislația fiscală și cea socială au fost deseori verificate și, uneori invalidate, de Curtea Constituțională. După adoptarea noilor coduri penale și a legislației de punere în aplicarea lor, a venit rândul acestor acte normative să fie deferite Curții Constituționale. Dincolo de deciziile punctuale, ori de acumularea lor într-o anumită materie într-o anumită perioadă de timp, cred că trebuie avut în vedere și contextul juridic și social mai larg.

Uneori aparențele sunt înșelătoare. De exemplu, s-a glosat, mai puțin în România și mai mult în străinătate, pe tema hotărârii CEDO prin care s-a stabilit că vaccinarea obligatorie a anumitor categorii de populație în anumite condiții nu încalcă prevederile Convenției europene. Or, acea hotărâre CEDO trebuie plasată în contextul ei specific; ea nu a stabilit un adevăr imuabil sau transcedental, și a circumstanțiat destul de detaliat contextul social și juridic în care o astfel de obligație nu încalcă drepturi fundamentale, ci realizează obiective legate de sănătatea publică. Deși sesizarea CEDO avusese loc cu mult timp înainte de pandemia COVID și nu era nicicum legată de aceasta, calendarul specific CEDO a făcut ca soluția să fie adusă la cunoștința generală a publicului larg în plină pandemie. Ceea ce a fost o simplă coincidență în timp ar fi putut fi exploatat mediatic dacă CEDO nu ar fi fost vigilentă și nu ar fi făcut toate precizările necesare, inclusiv in comunicatul de presă referitor la respectiva hotărâre.

Alina Matei: Recent, Curtea Constituțională a Franței a decis că dispozițiile legii privind vaccinarea obligatorie a personalului medical sunt constituționale. Credeți că această hotărâre va avea ecou?

Elena-Simina Tănăsescu: Decizia Consiliului Constituțional francez este interesantă din mai multe puncte de vedere. Întâi, pentru că jurisdicția franceză evaluează nu doar constituționalitatea legii care i-a fost deferită, ci și marja de apreciere de care se bucură legiuitorul atunci când stabilește temporar măsuri restrictive pentru unele drepturi fundamentale, dar care sunt menite să protejeze un interes public, sănătatea publică în acest caz. Însă Consiliul Constituțional francez operează inteligent, prezervând puterea discreționară a legiuitorului, dar eliminând accentele sale vădit disproporționate în raport cu scopul urmărit, adică realizează ceea ce în tehnica jurisdicțiilor constituționale este cunoscut sub denumirea ’controlul erorii manifeste de apreciere’ sau ’controlul excesului de putere’. De aceea în considerentele acelei decizii regăsim argumente precum cele prin care se contată că, atunci când au legiferat cu caracter temporar masuri restrictive ale unor libertăți publice pentru a concilia exercitarea lor cu necesara protejare a interesului general, autoritățile publice din Franța „au acționat în marja lor de apreciere” și nu au adoptat „măsuri vădit inadecvate”. Apoi, Consiliul Constituțional francez nu a validat pur și simplu toate masurile impuse de legiuitor, ci, într-o analiză nuanțată, a subliniat faptul că însăși legea fundamentala obligă la concilierea dintre obiective generale precum protejarea sănătății publice și protecția drepturilor fundamentale, dar a și invalidat acele masuri care au depășit marja rezonabilă de apreciere a legiuitorului.

Dar, este adevărat că, în esență, Consiliul Constituțional francez a validat opțiunea legiuitorului de a condiționa temporar accesul la unele (nu la toate sau la oricare) servicii ori întruniri publice de prezentarea unor documente care să dovedească fie vaccinarea, fie vindecarea de boală ori un rezultat negativ la un test COVID, precum și pe aceea de a suspenda contractele de muncă ale angajaților din instituțiile publice care ar refuza vaccinul pus la dispoziție gratuit de autoritățile publice, dar a declarat neconstituțională încetarea respectivelor contracte de muncă. De asemenea, Consiliul Constituțional francez a explicat de ce modul în care a fost reglementată izolarea obligatorie, timp de 10 zile, a persoanelor care au un rezultat pozitiv la un test COVID este neconstituțională, dar nu a interzis-o de principiu.

Ecourile internaționale la această decizie au fost deja numeroase. Orice încercare de stabilire a unor analogii trebuie să țină seama nu doar de decizia jurisdicției constituționale, ci și de actul normativ verificat de aceasta. Însă este adevărat că ea poate oferi un exemplu pentru modul în care se poate menține necesarul echilibru dintre imperative generale, de interes public pentru societate, și drepturi fundamentale, esențiale pentru fiecare cetățean în parte, echilibru pe care toate Constituțiile lumii democratice îl conțin mai mult sau mai puțin explicit.

Alina Matei: Am constatat în activitatea dumneavoastră un număr semnificativ de opinii separate. Este dificil, ca profesor, să susții o opinie majoritară cu care nu ai fii putut fi de acord?

Elena-Simina Tănăsescu: Și mai sunt și opiniile concurente. 🙂  După cum, există și decizii care au fost adoptate cu majoritate de voturi, dar la care nu am mai redactat opinie separată, deși nu am votat împreună cu majoritatea.

Revenind însă la întrebarea dvs., nu știu dacă cele două planuri profesionale pot fi distinse sau pot fi tratate împreună. Autonomia academică, protejată constituțional și în România, se manifestă mai ales în planul libertății de exprimare a propriilor idei, de formulare a unor ipoteze de cercetare, uneori contra-intuitive, și de diseminare a concluziilor unor astfel de cercetări, concluzii care pot să nu întrunească agrementul general. O solidă practică a autonomiei academice, în sensul cel mai constructiv cu putință, are un impact cert asupra manifestării libere a spiritului uman.

Însă, prozaic vorbind, cred că opiniile separate exprimă pur si simplu un punct de vedere diferit de cel al majorității colegilor mei și rămân ferm convinsă că pluralismul de idei și de argumente este benefic oricărei jurisdicții, inclusiv celei constituționale.

Legea Curții Constituționale face vorbire de opinii separate și opinii concurente. Poate că mai corect ar fi fost să fie făcută distincție între opiniile dizidente si cele concurente, toate fiind opinii separate, adică distincte de cele ale majorității judecătorilor. Opiniile dizidente exprimă faptul că judecătorii rămași în minoritate au ajuns la altă concluzie decât majoritatea colegilor lor; opiniile concurente arată faptul că judecătorii ramași în minoritate au ajuns la aceeași concluzie, dar pe baza unor argumente diferite. Oricare din cele două ipoteze de lucru se pot produce oricând, după cum este la fel de posibil ca ele să nu survină.

Nu e neapărat nevoie ca toate soluțiile ori argumentele prezentate de fiecare din cei 9 judecători ai Curții Constituționale în cadrul deliberărilor să se regăsească în forma finală a unei decizii. Decantarea și rafinarea unui act jurisdicțional al Curții Constituționale este un proces decizional aparte și merită o analiză mult mai aprofundată decât aș putea face în câteva cuvinte. E suficient dacă reținem aici că, spre deosebire de instanțele de common law, instanțele care funcționează după reguli procedurale specifice dreptului continental nu se caracterizează prin decizii seriatim, care pur și simplu adiționează toate opiniile exprimare de fiecare judecător, ci prin decizii consensuale, care sintetizează argumentele asupra cărora judecătorii cad de acord că sunt cele mai potrivite pentru a susține soluția la care au ajuns. De aceea, nu puține sunt situațiile în care chiar dacă nu au fost reținute toate argumentele ori soluția nu este chiar cea cu care am pornit în deliberări, prin dezbateri și discuții, uneori chiar în contradictoriu, se ajunge la soluții înțelepte și argumente raționale.

Însă dreptul românesc cunoaște – și în această privință – o particularitate față de alte sisteme de drept continentale. Încă din vremea domniei lui Cuza instanțele judecătorești din România au cunoscut procedura completului de divergență și necesitatea redactării unor opinii separate în cazul în care divergența se menținea și după constituirea unui astfel de complet. Faptul că legea Curții Constituționale prevede posibilitatea redactării unor opinii separate ori concurente este o simplă continuare a unei tradiții care, în esență, urmărește protejarea independenței judecătorului constituțional, și are aceeași vechime ca și statul român modern, ceea ce nu este puțin lucru.

Alina Matei: Recent s-a declanșat procedura de admitere la INM și în magistratură. INPPA are, de asemenea, declanșată procedura de admitere în profesie. Ce sfaturi aveți pentru cei care au ales aceste dificile profesii?

Elena-Simina Tănăsescu: Eu cred că toate profesiile și meseriile sunt frumoase, iar dacă au fost alese în cunoștință de cauză nu au cum să fie dificile, cel mult provocatoare, iar asta obligă la permanentă autoperfecționare. Și mai cred că nu am căderea să dau sfaturi; cel mult să învăț în fiecare zi, inclusiv din interacțiunile profesionale cu generațiile mai tinere. Dacă la toate acestea adaug și butada conform căreia „sfaturile se dau pentru a nu fi ascultate” veți înțelege de ce nu voi formula niciun sfat. Pot doar să îmi exprim încrederea în tinerele generații de juriști și speranța că vor acționa în deplină armonie cu vechiul dicton latin jus est ars boni et aequi.

Alina Matei: Ultima carte citită și care sunt cărțile pe care le-ați lua cu dumneavoastra în concediu? 😊

Elena-Simina Tănăsescu: Bănuiesc că acum vă referiți la beletristică și nu la lecturile profesionale. Pentru că permite o lectură în salturi și nu necesită neapărat consecvență, în ceva mai mult timp decât m-aș fi așteptat am reușit să parcurg „Frantumaglia”, cartea care a reunit corespondența purtată de-a lungul timpului de Elena Ferrante în principal cu editorii săi și care explică – sau ar trebui să spun justifică? – misterul care învăluie această autoare. Mi-aș dori ca în vacanța de vară să pot citi și „Viața mincinoasă a adulților”, dar aș vrea și să găsesc într-un format care se pretează la uzura accentuată care poate fi cauzată de lectura pe plaja „All Things Shining”, o carte despre care am aflat recent via o recenzie publicată într-o revistă și care cred că m-ar putea interesa inclusiv din punct de vedere profesional.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog pentru cititorii J.

Elena-Simina Tănăsescu: Acum chiar că m-ați pus în încurcătură. 😊 În perioada vacanței de vară cred că cel mai adecvat mesaj este urarea de a se bucura de respiro, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă pentru fiecare.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine!

Elena-Simina Tănăsescu: Eu vă mulțumesc frumos!