Constantin Brâncoveanu – un ”domnitor de drept divin”

În istoria tumultoasă a românilor, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), trecut în rândul sfinților (1992) și prăznuit conform calendarului creștin-ortodox în fiecare an la 16 august rămâne, prin jertfa și opera sa politico-culturală, deopotrivă un simbol și un reper, cu profunde valențe încă nu pe deplin cunoscute și suficient valorificate. Luând ca ideal, declarat în cronici, doi mari împărați romani – Constantin și Iustinian –, el a încercat să impună ca domn român, dincolo de continuitatea și rezonanțele exemplelor, un model de supraviețuire ”în calea răutăților” și dezvoltare prin cultură, reprezentând ultimul mare conducător de stat român în tradiția domniei romano-bizantine. Una caracterizată prin ideea romană (de ordine), ortodoxie și deschidere spre Orient.

1. „Brâncoveanu a izbutit să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac”, afirma Nicolae Iorga în conferinţa susţinută la Ateneul Român din Bucureşti despre Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu pe 15 august 1914, la împlinirea a 200 de ani de la martiriul domnitorului – „mare jertfă faţă de scopul pe care-l urmărea: păstrarea legii, apărarea mândriei şi demnităţii noastre româneşti” – şi la mai puţin de două săptămâni de la izbucnirea Primului Război Mondial, care prin efectele sale și ca urmare a păcii care i-a urmat avea să permită îndeplinirea idealului unirii statale depline a românilor și primului nostru proiect major de țară. „Mulţi cred ca naţiunea românească trece astăzi prin cele mai grele momente din istoria sa”, arăta Iorga cu trimitere directă la situaţia României prinsă între două imperii vecine intrate într-o confruntare al cărei deznodământ fatal pentru ambele deopotrivă nu putea fi fi încă anticipat, „dar cine crede că trecutul ţării noastre n-a cuprins în el momente aproape tot aşa de grele, să zicem: măcar aproape ca acele de astazi, s-ar înşela foarte mult”. Intenţia mărturisită a marelui istoric în momentul în care devenise limpede că, perioada imediat următoare se anunţa hotărâtoare pentru destinul neamului era aceea de a identifica în politica lui Constantin Brâncoveanu repere pentru cei ce aveau să hotărască drumul pe care România îl avea de urmat, unele cu atât mai importate cu cât s-ar fi arătat că marele domnitor urmase la rândul lui reperele a ceea ce Iorga considera a fi fost esenţa acelei politici care a asigurat de-a lungul secolelor continuitatea statalităţii româneşti. „Exista un singur drum politic, pe care veacuri întregi am mers toţi. Acest drum politic nu se poate cuprinde în ascuţitele formule ale unei filosofii diplomatice; el era alcătuit din mulţi paşi în dreapta şi mulţi paşi în stânga, din multă îndrăzneală înaine, din multă retragere resemnată în urmă; era alcătuit acest drum din toată chibzuiala isteaţă, din toata observaţia neadormită a unor oameni care ştiu că pe cei puţini şi slabi un singur lucru îi poate păstra: întrebuinţarea tuturor împrejurărilor pe care le ai necontenit înaintea ochilor”. Iar dacă Ion I.C. (Ionel) Brătianu a înțeles și a mers pe o asemenea cale ”brâncovenească” a reușit să împlinească dezideratul României Mari, să consolideze modelul inițiat de Voievodul Martir și să transmită pe mai departe pentru generațiile următoare semnificațiile sale.

Pe lângă sublinierea importanţei acestei veritabile constante a politicii româneşti, scopul principal urmărit de Iorga în cadrul expunerii sale era acela de a demonstra că sfârşitul tragic al lui Brâncoveanu trebuie considerat tocmai ca jertfă personală pe altarul neamului, şi nu ca urmare a vreunor greşeli săvârşite de domnitor în realizarea acestei politici şi cu atât mai puţin a faptului că politica însăşi – care urmărea, aşa cum nu putem sublinia niciodată îndeajuns, „păstrarea ţării sale întreagă prin toate greutăţile unei epoci extraordinare” – ar fi fost una greşită. Într-adevăr, urmarea acestui drum ar fi fost incompatibilă cu proclamarea vreunor necesităţi superioare în virtutea cărora s-ar fi impus ataşamentul necondiţionat faţă de politica uneia dintre Marile Puteri aflate în conflict una cu cealaltă. „La noi, toate încercările de a ne compromite politic, pentru unii sau pentru alţii, au trezit în toate timpurile adâncă indignare” şi, de aceea, chiar un francofil convins, şi nu de puţine ori chiar pasional, precum Nicolae Iorga, nu va pleda niciodată ceva mai târziu pentru intrarea României în război alături de Franţa și Antanta din altfel de motive decât cel al apărării intereselor naţionale româneşti în condiţiile istorice concrete ale momentului, eventual din varii chestiuni ideologice care ar fi legat destinul românesc de cel francez. Pe de altă parte, conservarea integrităţii şi autonomiei (am putea spune chiar: suveranităţii!) trupului politic al Ţării Româneşti în „timpuri în care nu-i e permis cuiva să urmărească altceva decât păstrarea întregului pământ, mult-puţin, pe care momentul îl pune în mâinile unei națiuni şi sub steagul unui Stat” nu excludea câtuşi de puţin faptul că „Brâncoveanu a avut un ideal politic, l-a urmărit, acest ideal politic și, în larga parte,1-a atins” anume prin aceea că el „n-a fost numai Domn al Ţării-Româneşti, el a fost dispunătorul, într-un anume moment, de soarta Românilor de pretutindeni”, acţionând prin intermediul ortodoxiei şi al culturii inspirate de creştinismul răsăritean asupra sufletului românesc.

2. Idealul unităţii naţionale româneşti era astfel identificat de Iorga cu toată claritatea în acţiunea politică a lui Constantin Brâncoveanu realizată deopotrivă pe planul diplomaţiei și pe cel al promovării culturii, iar despre importanţa rolului pe care domnitorul a înţeles să-l atribuie ortodoxiei ecleziale şi culturii laice iradiate din credinţa Bisericii în cadrul propriului program s-au scris deja biblioteci întregi. Dacă însă într-un articol publicat cu ceva vreme în urmă noi înşine le propuneam cititorilor ziarului Lumina (ediția din 27 iulie a.c.) interpretarea politicii culturale brâncoveneşti în termenii astăzi la modă ai unei dezvoltării unei veritabile soft power, nu înţelegeam însă prin aceasta să sugerăm imaginea unui Constantin Brâncoveanu dispus să facă din ortodoxie şi cultură instrumente discursive ale puterii politice (fie ea oricât de soft sau hard) aşezate în serviciul unei politici în cele din urmă pur pământeşti. Este bine cunoscut faptul că pentru Nicolae Iorga valoarea politică a ortodoxiei în istoria românilor se reducea în cele din urmă la rolul acesteia în formarea şi apoi păstrarea identităţii naţionale româneşti, inclusiv a culturii naţionale, ceea ce, trebuie să recunoaştem, poate explica într-o anumită măsură şi de ce sfârşitul de asemenea tragic al marelui istoric poate şi trebuie onorat cu pietate ca sacrificiu pe altarul cauzei naţionale româneşti, situându-se însă pe alt plan decât cel al lui Brâncoveanu, cinstit de Biserica Orotodoxă Română prin ridicarea sa, a fiilor şi – last but not least – a credinciosului său sfetnic Ianache în rândul sfinţilor. Dacă însă am înţelege rolul ortodoxiei în acţiunea politică a lui Constantin Brâncoveanu şi al promovării acesteia cu toate mijloacele care îi stăteau la dispoziţie domnitorului – pe care o înţeleaptă reformă fiscală întreprinsă la timp l-a făcut în ochii multora un veritabil prinţ al aurului – ca decurgând în mod firesc dintr-o concepţie politică ea însăşi profund şi esenţial îndatorată creştinismului ortodox, atunci actualitatea a ceea ce Nicolae Iorga considera a fi fost valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu – pentru noi astăzi: a „Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu” – ar urma să fie discutată în termeni sensibil diferiţi şi, de ce să n-o spunem, dureroşi pentru noi cei de acum.

3. Izvoarele înseși sunt cele care dau mărturie deplină pentru ceea ce va fi fost concepţia politică a lui Brâncoveanu şi pentru semnificaţia politică a martiriului său nu numai ca al unui creştin pentru care renegarea nu poate constitui niciodată o alternativă, chiar atunci când în joc este viaţa propriului său trup individual, ci ca Domn al Ţării Româneşti și al urmașilor săi la tron, aşadar, cap al acelui trup politic ce devenise atunci garant pământesc al vitalităţii sufletului românesc şi în Transilvania ori Moldova. În formularea celebră propusă de Nicolae Iorga în 1934, douăzeci de ani de la conferinţa consacrată lui Brâncoveanu, acesta din urmă ne apare cât se poate de limpede drept cap al acelui Bizanţ după Bizanţ care desemnează Ţările Române între căderea Constantinopolului şi „zorile veacului al XIX-lea”; printr-o fericită inspiraţie, versiunea în limba română a textului original francez poartă pe copertă portretul lui Constantin Brâncoveanu, şi aceasta cu toate că lectura întregii lucrări şi a fragmentului consacrat lui Brâcoveanu nu lasă impresia faptului că marele istoric i-ar fi atribuit acestuia din urmă calitatea de exponent principal al ideii imperiale romano-bizantine în Evu Mediu românesc. Pe de altă parte însă, tot Nicolae Iorga, istoricul român a cărui faimă mondială se datorează nu în ultimul rând studiilor sale bizantine, este cel care a stabilit fără echivoc, pe de o parte, corespondenţa profundă dintre Domnia românească şi Împărăţia de la Constantinopol, iar, pe de altă parte, faptul că esenţa acesteia din urmă – „Ce e Bizanţul?” – este dată de „ideea romană a ordinii” (într-o altă formulare: „conştiinţa romană de drept”) şi de „ortodoxie”, contrapunând – şi acest punct astăzi deosebit de nevralgic nu trebuie ocultat, ci luat din nou cu toată seriozitatea în consideraţie –, această concepţie politică a Statului de inspiraţie modernă. Asociat de Iorga în volumul al VI-lea din Istoria românilor intitulat „Monarhii” cu „Monarhia culturală”, Constantin Brâncoveanu este (dacă facem abstracţie de cei doi ani nu tocmai semnificativi de domnie ai lui Ştefan Cantacuzino între 1714 şi 1716) ultimul exponent român al acestei Domnii ortodoxe specifice romanităţii bizantine, dinainte de impunerea treptată a statului modern şi în istoria românilor, până în zilele noastre.

4. În lumina izvoarelor istorice, rolul ortodoxiei şi al culturii inspirate de ortodoxie nu ca instrument al unei politici, ci ca raţiune a oricărei politici, prin urmare, ca veritabilă raison d’Etat sunt clar evidenţiate de aşezarea lui Brâncoveanu în continuarea acelor împăraţi bizantini ridicaţi la rândul lor de Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor consideraţi mari „ nu că doar împărăţiile lor au fost mai mari decât ale celoralalţi împăraţi, ci faptele lor au fost mari, pentru aceea şi mari s-au numit, cum marele Costantin, marele Justinian şi alţii aseminea lor”, aşa cum o face logofătul Radu Greceanu în Începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreştinului Domnului Ţării Româneşti Io Costandin Brâncoveanu Basarab-Voievod. Faptele care justificau includerea lui Brâncoveanu într-o asemenea ilustră succesiune, înfăţişate de către cronicarul muntean în continuarea acestei laude, erau, pe de o parte, zidirea „din temelii” ori restaurarea sau consolidarea patrimonială a numeroase mănăstiri „şi nu numai aici în ţară, ci şi printr-alte ţări străine, prin limbi păgâne”, iar, pe de altă parte, tipărirea de „cărţi multe bisericeşti … tălmăcite dupre limba elinească pre limba rumânească şi pre limba grecească foarte frumoase care n-au fost mai înainte, şi şcoale de învăţături elineşti şi sloveneşti”. Însă, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că însăşi raţiunea de a fi a Imperiului Bizantin ca Imperiu Roman de Răsărit şi, în concepţia lui Nicolae Iorga, singurul continuator legitim al Imperiului Roman consta în apărarea dreptei credinţe creştine, deci a ortodoxiei din care Sfântul Constantin cel Mare a făcut nu atât o religie de stat (cum se spune deseori, utilizându-se în mod anacronic terminologia juridică modernă pentru realităţi pe care aceasta din urmă nu le poate suprinde decât în mod incomplet şi deformat), cât fundamentul spiritual al puterii politice temporale, şi pe care Sfântul Iustinian cel Mare a integrat-o nomocanonic în ordinea juridică a Imperiului. Și mai mult decât atât ”împăratul de drept divin”, ”Legiuitorul”, și-a urmărit scopul politic al păstrării unității imperiului prin credință și drept, acesta din urmă tot o formă de cultură , întruchipată simbolic de Catedrala Sfânta Sofia și Corpus Iuris Civilis. De aceea, tot efortul ctitoricesc misionar şi cultural al lui Constantin Brâncoveanu ne apare mai puţin ca iniţiativa particulară rodnică a unui domnitor mai sensibil decât alţii la aspecte în cele din urmă contingente în raport cu Domnia Ţării Româneşti şi mai degrabă ca realizarea de către Brâncoveanu – rămas nu întâmplător în conştiinţa poporului ca „boier vechi şi domn creştin” a înseşi misiunii politice fundamentale cu care această Domnie era învestită în virtutea tradiţiei politice imperiale transmise de-a lungul veacurilor. Altfel spus, nouă, celor de astăzi şi mai ales credincioşilor ortodocşi, Constantin Brâncoveanu nu trebuie să ne apară ca un „şef de stat” caracterizat printr-o credinţă atât de puternică încât să o plătească cu viaţa propriilor săi copii şi a sa proprie, printr-o deosebită fervoare ctitoricească şi misionară, ca şi prin conştiinţa conştient, dincolo de aceasta, de importanţa culturii în viaţa „societăţii”; alţii ar putea şi ei pune la îndoială rostul martiriului, ba chiar zidirea bisericilor (unii istorici români au ţinut, de altfel, să remarce că zidirea şi consolidarea bisericilor şi a mânăstirilor au fost finanţate din „banii publici”, şi nu din propria avere a domnitorului!) ori oportunitatea înfiinţării unei Academii domneşti unde era studiat în continuare Aristotel, în vreme ce John Locke îşi publicase al doilea tratat despre cârmuire deja în 1689, la un an de la urcarea lui Brâncoveanu pe tronul Ţării Româneşti. Ci dimpotrivă, credem că măreţia lui Constantin Brâncoveanu trebuie văzută mai ales în hotărârea şi dibăcia – ambele încununate prin jertfă – cu care a înţeles să respecte şi să afirme în propria sa politică liniile fundamentale ale unei Tradiţii de care identitatea românească era şi rămâne inseparabil legată.

5. Mai este astăzi posibilă cinstirea în acest duh a marelui Brâncoveanu şi a unei politici prin care celor trei mari imperii rivale – cel Otoman continuator, cel Habsburgic uzurpator şi cel Rus moştenitor al Imperiului Romano-Bizantin, toate acestea în viziunea lui Nicolae Iorga – acesta le opunea o Ţară Românească revelată pe plan sufletesc nu numai ca purtătoare a aspiraţiilor naţionale româneşti de pretutindeni, ci, în toată splendoarea spirituală, ca Domnie a românilor pe care Iorga îi considera „singurii succesori integrali şi legitimi” ai Imperiului Roman? Răspunsul nu este uşor de dat, dacă ne gândim la faptul că tradiţia de gândire politică astăzi dominantă la noi a făcut încă din secolul al XVIII-lea din Sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi mai ales Justinian cel Mare reprezentanţii prin excelenţă ai despotismului combătut în numele idealurilor filosofice ale statului modern, pe care Nicolae Iorga în atâtea rânduri îl contrapune liniei tradiţionale. Născut din aceeaşi ideologie a principiilor abstracte care fac imposibilă pe plan extern urmarea aceluiaşi drum pe care a mers şi Brâncoveanu, acest stat se declară cel puţin neutru în raport cu Biserica şi se doreşte din ce în ce mai mult complet separat de Biserică. Despre o ordine nomocanonică, funcţionând în mod autentic ca o veritabilă Carte de învăţătură deopotrivă pentru clerici şi laici, se poate cu greu vorbi, iar a afirma că libertatea religioasă ca drept fundamental şi fundamentul spiritual al statului în creştinismul ortodox ca realitate istorică pot totuşi coexista împreună ca situate pe planuri distincte, inclusiv din perspectiva ordinii constituţionale actuale, pare a fi de bună seamă cel puţin hazardat. Şi totuşi, potrivit aceleiaşi ordini, ele trebuie să coexiste, câtă vreme conform Constituţiei România are printre simbolurile naţionale stema şi sigiliul reglementate prin Legea nr. 104/1992, modificată prin Legea nr. 146/2016, care prevede cât priveşte stema: „Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta încoronată, cu ciocul şi ghearele roşii, cu aripile deschise, ţinând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan”. La vremea respectivă, modificarea a constat în încoronarea acvilei, ca simbol al suveranităţii României; ceea ce însă nu s-a modificat şi continuă să rămână până astăzi în vigoare este faptul că acvila – vulturul roman, regăsit în stema mai mică a Ţării Româneşti – poartă în cioc o „cruce ortodoxă din aur”. Şi cruce, aşadar, şi ortodoxă … în stema unui stat în cel mai bun caz neutru, dacă nu cumva total separat de orice credinţă?!

Chiar dacă heraldiştii s-ar opune cu argumente de specialitate, din perpectivă simbolică, putem spune că aceasta este forma ultimă, consacrată inclusiv prin ordinea juridică din prezent, a vulturului brâncovenesc a cărui privire – chiar și de pe propriile noastre cărţi de identitate – ne poate elibera spre o nouă şi atât de necesară re-gândire a fundamentelor statalităţii româneşti. Una  care poate fi identificată simbolic și ca aparținătoare a identității constituționale a statului român de azi.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române