Rațiuni care impun reforma Codului civil

Motto:

“Les lois sont faites pour les hommes, et non les hommes pour les lois. Elles doivent être adaptées au caractère, aux habitudes, à la situation du peuple pour lequel elles sont faites”.

                Jean-Étienne-Marie Portalis (Discours préliminaire du premier projet de Code civil – 1801)

 1. Interesul discuției

Este îndeobște cunoscut că apariția actualului Cod civil în peisajul juridic românesc a reprezentat una dintre condiționalitățile aderării noastre la Uniunea Europeană. Este motivul pentru care elaborarea acestuia a fost făcută într-o mare grabă și prin aportul mai multor echipe succesive de profesioniști ai dreptului, fiecare impunându-și propria-i concepție privitoare la principalele materii supuse reglementării, fapt care a afectat acel spiritus rector necesar oricărei codificări. Istoria s-a repetat, pentru că și vechiul Cod civil românesc de la 1864 a apărut din aceeași nevoie de aliniere la valorile general europene ale vremii, constituind „un fel de binefacere dumnezeiască, o operă căzută din ceruri”, așa cum a afirmat marele nostru om de stat Nicolae Titulescu. Dezbaterile conduse de Constantin Bozianu, președintele Senatului de atunci, au durat doar 40 zile, incluzând și adoptarea lui, în timp ce redactarea Codului civil francez s-a făcut între 12 august 1800 și 21 martie 1804, iar lucrările pregătitoare au făcut obiectul a 15 volume,care, ele însele, au căpătat o valoare considerabilă, constituindu-se într-un  îndrumar prețios pentru interpretarea autentică a prevederilor elaborate illo tempore.

Noul nostru Cod civil a fost elaborat cu aportul experților din Quebec, ca urmare a unui acord încheiat cu Agenția Canadiană pentru Dezvoltare Internațională (CIDA). A fost  înregistrat  la Camera Deputaților pentru dezbateri la 15 iunie 2009, și a intrat în vigoare prin asumarea de răspundere a Guvernului, fiind adoptat de Parlamentul României la 17 iulie 2009.

A urmat o lungă perioadă de entuziasm general, în cadrul căreia, primul ministru de la acea dată, își dorea ca noul Cod civil „să dăinuiască peste ani și vremuri, dincolo de conducători”, iar ministrul de Justiție, inițiatorul proiectului afirma că noul Cod civil “este un Cod al libertății, pentru că împlinește în sfera dreptului ideea superioară a libertății individuale”.

Realitatea s-a dovedit a fi contrară acestei viziuni idilice, pentru că, în realitate, libertatea individuală nu a fost niciodată mai limitată decât astăzi, când moralizarea contractului, protecția părții mai slabe a acestuia, asigurarea echilibrului între prestații, lărgirea noțiunii de violență în contracte, reglementările impreviziunii, dreptul judecătorului de a restabili echilibrul dintre prestații, chiar peste voința părților ș.a. anunță o nouă filozofie a unui altfel de contract, investit cu o funcție socială și economică. Este perioada în care analiștii Codului civil din Quebec, au vorbit de un „asalt”și de o „invazie” a ordinii publice, ca despre „o ocupație armată”[1].

Dacă în viziunea libertății absolute de voință, judecătorul era considerat un „servitor al contractului”, în regimul instituit de actualul Cod civil, judecătorul devine un “agent” al acestuia, contractul căpătând aspectul unui „menaj în trei”, așa cum a fost caracterizat Codul civil francez de către Jean Carbonnier, potrivit căruia „într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie…”[2].

2. Câteva dintre construcțiile juridice discutabile ale Codului civil[3]

2.1. „Act unilateral” sau act juridic unilateral”?

Potrivit art. 1165 C. civ., „obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice al act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.

S-a afirmat de către inițiator, în cadrul Expunerii de motive la actualul Cod civil, că noua reglementare „a ținut seama de necesitatea sistematizării, simplificării și clarificării dispozițiilor actuale…”.

Constatăm însă că actuala reglementare a izvoarelor de obligații nu-și propune sistematizarea acestora, ci doar o inventariere a lor, și aceea defectuoasă, pentru că încalcă una dintre regulile care guvernează clasificarea, ca operație logică, aceea ca mulțimile componente să acopere întregul domeniu al clasificării. Explicația nesistematizării izvoarelor de obligații, nu stă în „diversitatea împrejurărilor care generează raporturi juridice”, cum se afirmă în aceeași expunere de motive, ci, mai degrabă, în lipsa unei concepții proprii a autorilor Codului civil în materia mult discutată a izvoarelor de obligații. După două secole de discuții pe acest subiect, se impunea o luare de poziție într-o chestiune de principiu, prin avansarea unui criteriu funcțional de clasificare, și nu doar o inventariere a acestora, și aceea incompletă.

Pe de altă parte, nici proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor nu se situează în afara oricărei critici, motiv pentru care suntem departe de a avea o unanimitate în clasificarea izvoarelor de obligații civile. De aceea, aprecierea doctrinei noastre, potrivit căreia „noul Cod civil a operat o enumerare lipsită de echivoc, izvoarele obligațiilor fiind enumerate cuprinzător”[4], este pe măsură. Ea este susceptibilă de următoarele rezerve:

– atât contractul, izvorul principal de obligații, cât și actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiași gen, actul juridic, motiv pentru care ele n-ar trebui separate. Un exemplu în acest sens îl constituie Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016, potrivit căreia „obligațiile se nasc din acte juridice, fapte juridice și din simpla autoritate a legii”. La alin. (2) al aceluiași text, se adaugă „executarea voluntară sau promisiunea de executare a unei îndatoriri de conștiință către altul”;

– apoi, distincția „act juridic – fapt juridic”, nu este unitar rezolvată în doctrina și legislația comparată.

Astfel, potrivit concepției îmbrățișate de doctrina juridică din Quebec, în sintagma „alt act” nu sunt incluse doar actele juridice, ci ea vizează orice alt act de conduită[5].

Tot astfel, doctrina italiană de drept civil vede actul juridic ca o subcategorie a faptului juridic lato sensu, acțiuni umane conștiente și voluntare. Potrivit art. 1173 din Codul civil italian, „obligațiile derivă din contract, fapt ilicit și din orice alt act sau fapt idoneu de a le produce în conformitate cu ordinea juridică”[6].

La polul opus, doctrina franceză de drept civil, precum și doctrina noastră, tratează actul juridic ca manifestare de voință animată de intenția producerii de efecte juridice, diferită de actul de conduită reprezentat de acțiunea sau inacțiunea umană.

Proiectele europene de codificare a dreptului privat au viziuni diferite: unele folosesc sintagma „alte acte”, pentru a desemna alte acte juridice decât contractul, cu referire specială la actele juridice unilaterale, cum este cazul Cărții a doua din prima versiune a Cadrului comun de referință (DCFR), în timp ce, potrivit art. 1:301 din Principiile Lando, termenul „act” se aplică și unei omisiuni, ceea ce are semnificația actului de conduită, care poate fi comisiv sau omisiv.

Revenind la reglementarea noastră, rostul noului enunț normativ era acela de a epuiza izvoarele de obligații, prin avansarea unei clasificări cât mai cuprinzătoare, conform tradițiilor noastre juridice. Or, trimiterea facilă la „oricare alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, este departe de a satisface exigențele unei clasificări, căci, dacă așa ar fi, de ce ar mai fi nevoie de o clasificare a lor?;

– tendința Codului civil de a se referi, uneori, la „actul juridic unilateral”, (denumirea Capitolului II din Titlul II al Cărții a V-a) și alteori la „actul unilateral ca izvor de obligații” (denumirea Secțiunii a 2-a a aceluiași Titlu), contravine nevoii de rigoare a terminologiei juridice și normelor de tehnică legislativă, potrivit cărora conceptele de drept trebuie unitar denumite. Limbajul juridic nu ar trebui simplificat din motive de comoditate, sau din preocuparea de a nu repeta, de fiecare dată sintagma „act juridic”, ceea ce ar putea părea stânjenitor.

2.2. Raportul dintre obligații și îndatoriri 

 Potrivit manualelor de drept, termenul „obligație” desemnează în sens larg, „raportul juridic, în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este «datoria ce incumbă debitorului»”[7], astfel că, din punctul de vedere al debitorului, „acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns)”[8].

În limbajul comun, cuvântul „datorie” este ambiguu. El desemnează, în principal, „suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva”, termenul fiind sinonim cu obligația. În sens larg, datoria este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de obligație care este o datorie sancționată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris).

Din nevoia de a distinge între datoria ca sumă de bani și datoria de a respecta conveniențele, în drept se preferă uneori termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir. 

Astfel, autorul unui tratat de drept civil românesc destinat obligațiilor civile, afirmă că „în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligație desemnează orice îndatorire juridică, noțiune generică prin care înțelegem îndatoririle juridice generale și cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligația de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale și drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte juridice”[9].

Distincția dintre cele două concepte continuă să preocupe doctrina de drept civil, fiind conturate de-a lungul timpului trei orientări[10]:

– prima dintre ele consideră că obligația este sinonimă cu îndatorirea[11];

– a doua orientare, susține că îndatorirea este cuprinsă în obligație, cea care are două elemente: îndatorirea (schuld-debitum) și constrângerea (haftung-obligatio)[12];

– a treia concepție consideră că obligația și îndatorirea sunt distincte. Raportul dintre cele două noțiuni l-a definit cât se poate de limpede Jean Carbonnier în urmă cu peste 50 ani. Potrivit eruditului autor francez, „în orice obligație există o datorie; dar nu orice datorie este o obligație. Pentru a fi o obligație în sens tehnic, trebuie ca datoria să fie o legătură de drept, care implică sancțiunea statală”[13].

Dincolo de asemenea speculații terminologice, discuția devine astăzi mai actuală ca oricând, în condițiile în care proiectele de codificare europeană a dreptului contractual introduc distincția dintre obligații și îndatoriri generale.

Astfel, potrivit Secțiunii 2 din capitolul I al Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principiile Lando), „îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ținută să acționeze cu bună-credință (art. 1:201) și să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202).

Tot astfel, propunerile făcute de privativiștii de la Pavia, conduși de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul European al Contractelor, referindu-se la faza precontractuală, trimit la îndatoririle de corecție a contractului, de informare, de confidențialitate și la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părți, pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credință sau din cutume.

Ordonanța franceză de reformă a dreptului obligațiilor civile definește la art. 1100 alin. (2) obligația naturală ca fiind „îndatorirea de conștiință față de altul”.

Prin urmare, în timp ce obligația are un obiect determinat, îndatorirea privește atitudinea de loialitate, de bună-credință, de colaborare a părților, având un caracter abstract pentru că vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau, și mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se într-o veritabilă „directivă”[14].

Altfel spus, asemenea obligații „nu sunt datorii care se plătesc, ci datorii de urmat”[15]. Dacă potrivit art. 1170 C. civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, aceasta are semnificația unei îndatoriri de loialitate, o obligație de mijloace și nu o obligație de rezultat, aceea de a executa o obligație prevăzută prin contract.

Așa cum s-a remarcat în doctrina franceză, „alături de obligațiile specifice voite de părți, coexistă norme de origine legală care constituie cadrul general în interiorul căruia ele trebuie să se supună”[16]. Înainte de a fi obligate de prevederile contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea încheierii unui contract, părțile sunt ținute să acționeze cu bună-credință și loialitate, sunt ținute să se comporte civiliter. Așa cum s-a subliniat, asemenea îndatoriri impun „norme fundamentale de comportament”[17], „datorii generale de prudență și diligență”[18], „cerințe ale civilității”[19]. Ele sunt externe contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.

Aceeași constatare o putem face și în plan extracontractual. Dacă ne referim la îmbogățirea nejustificată, vom constata că obligația celui îmbogățit se naște odată cu sporirea patrimoniului acestuia în mod nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 C. civ. dispune că „cel care s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogățiri și în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Prin urmare, obligația civilă se naște ca urmare a îmbogățirii. Până atunci însă, suntem doar îndatorați să nu ne îmbogățim în detrimentul altuia, raportându-ne la imperativul moral universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume, ci privește o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se naște obligația de restituire, de această dată, în temeiul unui izvor distinct de obligații civile.

Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de acuratețea limbajului juridic, dar și de o corectă evaluare a consecințelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puțin două motive să operăm distincția dintre obligații și îndatoriri[20]:

– mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, „neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabile (corect, culpabilă) a obligației” atrage răspunderea contractuală în condițiile prevăzute de art. 1530 C. civ., potrivit căruia  „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării obligației”[21](s.n.);

– al doilea motiv, pentru care distincția dintre îndatoririle generale ale părților contractante și obligațiile acestora devine necesară, privește determinarea efectelor contractului: în timp ce obligațiile leagă doar părțile potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părților pot profita și terților, care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părțile contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a fi tendința „de atașare la contract a anumitor imperative care sunt în realitate veritabile norme de comportament, sancționate în afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept obligații de mijloace[22].

2.3. Obiectul contractului”,  „obiectul obligației” sau „obiectul prestației”?

Dacă potrivit doctrinei clasice de drept civil, obiectul contractului era considerat a fi „acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă”, astăzi, art. 1225 C. civ., dispune că „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică (…) convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractate”.

Câteva obiecții privind noua concepție despre obiectul contractului sunt inevitabile:

– mai întâi, ideea de a exemplifica operațiile juridice la care se referă textul, nu este cea mai potrivită. Cu atât mai puțin lejeritatea trimiterii la „alte asemenea” exemple, operație pe care o vedem posibilă doar în cadrul unui manual de introducere în drept, dar nu într-un Cod civil;

– apoi, din nou, textele normative nu sunt armonizate: în vreme ce la art. 1179 pct. 3 C. civ., norma care se referă la condițiile esențiale pentru validitatea contractului, se instituie condiția unui obiect determinat, posibil și licit, când se analizează pe larg obiectul contractului, se prevede la art. 1225 alin. (2) C. civ. că el trebuie să fie doar „determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute”;

– condiția vizând caracterul determinat ar trebui să privească obiectul obligației și nu al contractului. Fiind o operație juridică, ea poate fi și mai puțin determinată, în sensul cerut de noua reglementare, acela de a determina operația juridică „precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și alte asemenea”. Calificarea operației și determinarea în concret a drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate de părți se face în cadrul interpretării contractului, când, potrivit art. 1268 pct. 3 C. civ. clauzele îndoielnice „se interpretează în sensul producerii de efecte și nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Cadrul comun de referință (DCFR) redactat de Christian von Bar, referindu-se la conținutul contractului în cadrul secțiunii a doua din Capitolul 9 „Conținutul și efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101, denumit „Termenii contractului”, prevede că acesta rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părților, din lege, practicile stabilite între părți și uzanțe” etc. Mai mult, potrivit aceluiași proiect, când prețul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulațiile părților sau de la alte reguli aplicabile sau apelând la uzanțe sau practici, el va fi cel normal reclamat în circumstanțe comparabile la momentul încheierii contractului, un preț rezonabil, soluție prevăzută și de Principiile Unidroit în art. 5.1.7. Aceleași soluții privind înlocuirea prețului în cazul determinării acestuia în mod unilateral, de către un terț sau prin raportarea la un factor de referință sunt prevăzute de PECL;

– normele de la art. 1230 și 1231 C. civ., cele care se referă la „determinarea calității obiectului” și la „determinarea obiectului de către terț” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea obiectului prestației, și nu a unui obiect oarecare;

– odată ce actualul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că „obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul”, condițiile prevăzute la alin. 2 al aceluiași text, sunt ale prestației, și nu ale obiectului obligației, cum ne spune textul normativ, potrivit căruia „el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinat și licit”.

Raportarea la prestație și nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe redactorii textelor din noul Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art. 1373 că obiectul obligației este prestația de care este ținut debitorul față de creditor și care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. (2) că „prestația trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege și nici contrară ordinii publice”.

2.4. „Subiectele” sau „subiecții” de drept civil? 

Potrivit art. 25 C. civ., „subiectele de drept civil” sunt „persoanele fizice și persoanele juridice”.

Dacă doctrina clasică se raportează la subiectele de drept și nu la subiecții de drept este pentru că, în viziunea clasică, omul dobândește drepturi și își asumă obligații în calitatea sa de persoană[23]. Explozia drepturilor fundamentale face însă ca dreptul civil să se apropie tot mai mult de problemele existențiale ale omului, privit ut singuli, reglementând o serie de aspecte privind „corpul uman, organele și țesuturile detașate de el și chiar durerea fizică sau psihică”[24], valori care sunt diferite de la un om la altul, fiecare având propria sensibilitate care  nu este susceptibilă de standardizare după aceleași criterii precum drepturile patrimoniale.

Dacă, în mare parte, doctrina românească de drept civil agreează sintagma clasică[25], sunt și autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere subiecții acestuia. Astfel, profesorul Ovidiu Ungureanu, cel care s-a ocupat cu predilecție de drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 se referă la „subiectele de drept civil”, ulterior, în anul 2007, în cadrul cursului de introducere în dreptul civil, vorbește de „subiecții raportului juridic civil”. formulă pe care o găsește preferabilă. Este de presupus că distinsul autor a avut în vedere aceleași argumente, constatând că sintagma „subiecte de drept civil” este în dezacord total cu înțelesul ei obișnuitacela care vizează doar temele de drept civil. Or, dacă   o serie de termeni din vorbirea curentă capătă un înțeles tehnic în limbajul juridic, termenii împrumutați de drept n-ar trebui folosiți într-un sens mult diferit de cel obișnuit, mai ales acolo unde avem și alte opțiuni  de exprimare.

Tot astfel, art. 458 C. proc. civ se raportează la „subiectele căilor de atac”, contrar sensului dat de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, întocmit de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, potrivit căruia pluralul de la cuvântul „subiect”, în accepțiunea de persoană, este subiecți și nu subiecte, pentru că în spatele persoanei se află de fapt omul, subiect al tuturor drepturilor și obligațiilor civile.

O denumire, corectă este dată de art. 32 C. proc. pen., potrivit căruia „părțile sunt subiecți procesuali…”. Un asemenea limbaj juridic dublu, folosit în cadrul unui sistem de drept încalcă regula instituită de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, referitoare la normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative, potrivit căreia „În limbajul juridic aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni”.

2.5. „Respectul” sau „respectarea” vieții private și a demnității persoanei umane”?

Această sintagmă constituie denumirea Capitolului II al Titlului II dedicat persoanei fizice, materie în care au fost operate cele mai severe intervenții pe textele propuse de prima variantă a Proiectului Noului Cod civil, atât în ce privește terminologia, cât și sistematizarea normelor, aspecte asupra cărora supun atenției câteva observații:

– invocarea ideii de „respect”, în chiar primul capitol dedicat persoanei fizice, este o formulă de import, preluată din Codul civil al Quebec. Numai că, pentru a ajunge la respectul datorat unor drepturi ale persoanei și valori ale acesteia, modelul urmat de autorii codificatori ai noștri pleacă de la câteva enunțuri generale privind aceste drepturi, folosința și exercițiul lor. De aceea, o succesiune logică a enunțurilor, n-ar trebui să înceapă cu respectul față de ceva care nu este mai întâi definit.

Apoi, ideea însăși de a invoca „respectul” în cadrul denumirii Capitolului II, Titlul II și al Secțiunilor a 3-a și a 4-a din Codul civil, este discutabilă. Juridic, respectarea drepturilor inerente persoanei se traduce în obligația impusă celor cărora ele sunt opozabile, prevedere care își găsește locul în cadrul dispoziției normei, și nu în denumirea materiei supusă reglementării.

Dacă, totuși, s-a apreciat că o asemenea formulă este preferabilă pentru că avansează imperativul respectării drepturilor menționate odată cu denumirea secțiunii sub care sunt plasate dispozițiile legale, consecvența terminologică ar fi cerut ca aceeași exprimare să se repete la orice alte drepturi esențiale ale persoanei. Or, autorii textelor normative se conformează doar parțial acestei exigențe autoimpuse, pentru că, în timp ce Secțiunea a 3-a este denumită „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, iar Secțiunea a 4-a „Respectul datorat persoanei umane și după decesul său”, Secțiunea a 2-a nu se mai aliniază ideii de respect, intitulându-se doar „drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice”, așa cum ar fi trebuit să fie denumit întregul capitol.

O asemenea denumire a Secțiunii a 2-a, este însă și temerară pentru că, anunțând, de exemplu, dreptul la viață ca obiect al reglementării, se lasă așteptată o reglementare, dacă nu exhaustivă, măcar semnificativă, referitoare la o serie de aspecte actuale, și care au făcut obiectul unor dezbateri dintre cele mai animate în doctrină și jurisprudență, diferit reglementate de legislațiile civile europene, cum este cazul dreptului la viață al copilului nenăscut, dreptul de a muri, dreptul de a nu te naște handicapat etc. Or, dreptului la viață nu-i este rezervat niciun articol, fiind inclus, inter alia, în sintagma „drepturile inerente ființei umane”, despre care se afirmă la art. 61 că „sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege”.

Atenția noului legiuitor este astfel inegal distribuită drepturilor inerente ființei umane, fiind focalizată pe atingerile vieții private, în total dezacord cu ordinea de preferință a Codului civil din Quebec. Faptul că această temă s-a dovedit a fi de mare impact mediatic, fiind mult dezbătută în presă (de cele mai multe ori, cu accente emoționale și partizane), n-ar fi trebuit să determine o tratare atât de inegală a celorlalte drepturi fundamentale care țin de însăși existența persoanei fizice;

– o traducere aidoma a unor expresii folosite de Codul civil din Quebec duce la exprimări incorecte din punctul de vedere al gramaticii românești. În loc să exprime imperativul respectului datorat ființei umane, textul actual, interpretat doar literal, induce ideea contrară, aceea că ființa umană ar fi cea care datorează cuiva respect. Altul era înțelesul dacă sintagma privea „Respectarea ființei umane și a drepturilor ei inerente” sau formula „Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, așa cum este denumită, Secțiunea a 4-a a aceluiași capitol, corect de această dată, „respectul datorat persoanei și după decesul său”. Pentru aceleași motive, exprimarea corectă pentru Secțiunea a 3-a era „respectarea vieții private și a demnității persoanei” și nicidecum „respectul vieții private și al (!) demnității persoanei umane”, evitând o exprimare, care deși corectă gramatical, sună ciudat;

– printr-o sistematizare defectuoasă a drepturilor care țin de existența persoanei fizice, Codul nostru civil introduce o serie de distincții discutabile în această materie. După ce întregul Capitol II din Titul II este dedicat  Respectului datorat ființei urmane și drepturilor ei inerente, la art. 61 alin. (1), denumit garantarea drepturilor inerente ființei umane, sunt avute în vedere doar viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică;

– apoi, deși la art. 58 C. civ. sunt inventariate drepturile personalității, în care sunt incluse dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, dreptul la respectarea vieții private, precum și dreptul la propria imagine, când se referă la ocrotirea personalității umane, printr-o exprimare generală și imprecisă, art. 252 C. civ., prevede, de această dată, că persoana fizică are dreptul la ocrotirea „valorilor strâns legate de ființa umană cum sunt: viața, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieții private, creația științifică, artistică, literară și tehnică, precum și a oricăror alte drepturi nepatrimoniale”. Asemenea enunțuri adaugă mult fum într-o ceață deja existentă în materie, mai ales după ce sunt incluse în drepturile strâns legate de ființa umană orice opere de creație precum și oricare alte drepturi nepatrimoniale…;

– pe de altă parte, pretenția de a epuiza drepturile personalității, o materie atât de delicată și de nuanțată, este excesivă, depășind chiar și reglementarea care a inspirat pe autorii textelor. Titlul II al primei Cărți din Codul civil Quebec, este denumit mai precaut „anumite drepturi ale personalității”, și nu „drepturile personalității”. Or, termenul „personalitate” este el însuși polisemantic, pentru că, pe de o parte, desemnează aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi și obligații, iar pe de altă parte, termenul trimite la drepturile inerente persoanei fizice, egale între ele.

Un al treilea înțeles al noțiunii de personalitate, de regulă neglijat de dreptul civil și avut în vedere doar de dreptul penal, este acela care vizează particularitățile individului, tot ce îl deosebește de ceilalți, alcătuirea lui fizică, morală, intelectuală, în cadrul unei individualități incomparabile, inconfundabile și irepetabile, ceea ce face dificilă standardizarea operată de drept. Această distincție o regăsim în materia prejudiciilor morale, cele care se concretizează în vătămări ale unor valori morale strict personale, zone în care sensibilitatea oamenilor este mereu alta, ceea ce face ca și tratamentul juridic să fie diferit, în raport de asemenea particularități;

– referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce art. 58 C. civ. îl include printre drepturile personalității, dreptul la „onoare și reputație”, în art. 72 C. civ. este denumit „dreptul la demnitate”, drept care, potrivit alin. (2), privește… onoarea și reputația;

– deși dreptul la libera exprimare nu este inclus printre drepturile inerente ființei umane, cum s-ar fi cuvenit, apare totuși inclus de art. 70, Secțiunea a 3-a, în ceea ce Codul civil numește „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, fără să rezulte legătura dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată sau cu demnitatea umană. O asemenea relație o regăsim în norma de la art. 30 pct. 6 din Constituția României, potrivit căreia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. În lipsa acestor limite ale dreptului la liberă exprimare, includerea lui în Secțiunea a 3-a și omiterea lui din enumerările anterioare sunt greu de explicat.

2.6. Atingerea” sau „încălcarea vătămarea” dreptului sau a interesului?

Un  termen frecvent folosit de actualul Cod civil este acela de „atingere”, prevăzută la art. 62 alin. (1) potrivit căruia „nimeni nu poate aduce atingere speciei umane”, la art. 64 privind „atingerea integrității ființei umane”, la art. 72, în materia oricărei „atingeri aduse onoarei și reputației”, sau art. 74, normă care inventariază mai multe „atingeri aduse vieții private”.

Preferința autorilor noilor texte normative pentru acest termen este prezentă și în materia răspunderii delictuale. Potrivit prevederii de la art. 1359 C. civ., „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”, iar în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, art. 1391 alin. (3) C. civ. vizează „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității”. Cum se vede, acest termen a devenit un pass-partout, prin care sunt desemnate, atât faptele prin care sunt încălcate drepturile la viață privată și la demnitatea persoanei umane, cât și consecințele acestora, contrar unei exigențe impusă de normele de tehnică legislativă de a distinge între ele.

La rândul lor, atingerile pot fi, atât vătămătoare pentru interesele victimei, cum este cazul prevăzut de art. 1359 C. civ., cât și independente de orice prejudiciu, cum sunt cele de la art. 74 C. civ., ceea ce face ca termenul „atingere” să fie ambiguu, afectându-se astfel precizia exprimării normative. De aceea, este inexplicabilă folosirea termenului „atingere”, evitându-se termenul „vătămare”, cu mult mai exact și deci, preferabil, cu atât mai mult cu cât rezultă fără niciun dubiu că, în concepția autorilor, atingerea este sinonimă cu vătămarea. Astfel, deși denumirea marginală a art. 1359 C. civ. privește „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, ipoteza normei vizează „prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, fără să rezulte că ar viza o ipoteză distinctă. Este adevărat că sunt și situații în care un interes poate fi afectat fără a i se cauza titularului un prejudiciu, numai că textul la care mă refer nu vizează o asemenea situație. Și atunci, în ce ar putea consta aici atingerea unui interes decât în vătămarea lui?

În aprecierea mea, coerența limbajului juridic impune folosirea acelorași termeni juridici, chiar cu riscul repetării lor, așa cum se întâmplă în cadrul unui alt text normativ, cel de la art. 1360 C. civ. privind legitima apărare, când sintagma care o desemnează apare atât în denumirea normei cât și în ipoteza descrisă a normei.

Dar, înainte de a le enumera, era preferabil ca, printr-un enunț de principiu, să fie definite asemenea atingeri, în care să se prevadă caracterul lor ilicit, evitându-se repetarea de fiecare dată a sintagmelor „fără drept” sau „fără acord” la toate cele zece fapte inventariate. Autorii acestor texte au o altă opțiune. La art. 75 C. civ., denumit sec „limite”, se prevede că „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului în care România este parte”, text în privința căruia pot fi formulate următoarele obiecții:

– prima privește caracterul eliptic al acestei denumiri marginale. Să fie vorba de limitele drepturilor prevăzute în această secțiune, așa cum am fi înclinați să credem citind alin. (1) al normei, sau de limitele sancțiunii unor încălcări ale acestor drepturi, cum rezultă din prevederea de la alin. (2)? Întrebarea putea fi evitată dacă textul ar fi adoptat soluția prevăzută de art. 8 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care folosește termenul de „ingerință”;

– pe fond, enunțul de la art. 75 alin. (1) C. civ. este discutabil. În primul rând, negația potrivit căreia „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege…”, chiar dacă este preluată din textul Convenției, putea fi totuși înlocuită cu un enunț pozitiv, așa cum recomandă conform normele privind tehnica legislativă;

– în fine, afirmația în sine că atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturiloreste doar parțial adevărată. La o examinare atentă a faptelor de la art. 74 C. civ., vom observa că o bună parte dintre ele privesc fapte care încalcă drepturi de care titularul poate dispune, unde se verifică regula volenti non fit iniuria. Astfel, intrarea, rămânerea într-o locuință, cu consimțământul celui care o ocupă legal, captarea imaginii sau a vocii unei persoane, având consimțământul acesteia, precum și celelalte fapte care se săvârșesc cu acordul titularului, nu pot fi considerate atingeri ale vieții private. Când este însă vorba de interceptarea fără drept a unei convorbiri private, prevăzută la art. 74 lit. b) C. civ. sau de ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, prevăzută de lit. e) din același text, fapte pentru care se cere aprobarea unor organe abilitate, altele decât titularul dreptului, ele rămân încălcări ale dreptului la viață privată, chiar dacă legea, în sens larg, admite ingerințe în exercitarea unui asemenea drept. De altfel, însuși termenul „ingerință” desemnează amestecul în viața intimă, încălcarea acestuia, în timp ce „ingerința legitimă” este cea definită de art. 8 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

La fel, art. 28^1 alin. (1) C. civ. elvețian prevede că „cel care a suferit o atingere ilicită a personalității sale poate acționa în justiție orice persoană care a participat”, iar la alin. (2) al aceluiași text se prevede că „atingerea este ilicită când nu este justificată prin consimțământul victimei, de un interes preponderent privat sau public sau de lege”.

Prin urmare, pentru a fi considerată atingere a vieții private, ingerința trebuie să fie ilicită, sau, dacă se preferă o formulă mai generală, nelegitimă, în timp ce opusul acesteia, ingerința legitimă, deși este o încălcare a dreptului la viață privată, nu va fi sancționată. Dacă vom admite că, în cazul interceptării convorbirilor nu ne aflăm în fața unei încălcări a dreptului la viață privată doar pentru că legea permite ingerința, vom acredita ideea că drepturile omului sunt lăsate la discreția autorității, când de fapt, ele sunt drepturi naturale, opozabile autorității. Orice limite sau condiționări privesc doar exercițiul dreptului și nu existența lui ca atare, așa cum o prevede paragraful 2 al art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Includerea printre atingerile vieții private la art. 74 lit. a) C. civ. a „luării din aceasta (din locuință – s.n.) a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”[26], după modelul de la art. 36 pct. 1 C. civ. Quebec, este discutabilă, în condițiile în care o astfel de faptă se numește furt, despre care cu greu s-ar putea spune că este îndreptată și împotriva vieții private. Dreptul la viață privată este încălcat din momentul intrării sau refuzului de a părăsi locuința, astfel că faptele ulterioare nu fac decât să se suprapună acestei imixtiuni.

Codul civil întrebuințează doar secvențial termenul ambiguu atingere, evitându-l în materii conexe celei mai sus evocate, ceea ce, din nou, pune în cauză omogenitatea limbajului juridic, contrar prevederii de la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, mai sus citată.

Astfel, art. 253 C. civ. prevede că „persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau amenințate…” și nu atinse sau cărora le-au fost aduse atingere, la fel cum, art. 255 alin. (6) se referă la „… apărarea dreptului nepatrimonial încălcat”, și nu la dreptul care a fost atins. Este proba evidentă că aceste texte aparțin unor autori diferiți și că ele n-au fost corelate.

Susțin că folosirea sintagmei „atingerea dreptului” în loc de „încălcarea dreptului” complică inutil terminologia juridică în materie, și că, deci, termenul tradițional „încălcare” este preferabil.

De altfel, înțelesul acestui termen în limba franceză este diferit de corespondentul său românesc. Potrivit DEX-ului, cuvântul „atingere” înseamnă, în primul rând, acțiunea de „a lua contact direct (dar superficial), ușor sau în treacăt, cu un lucru sau o suprafață”, spre deosebire de înțelesul obișnuit al termenului francez „atteinte”, care are un sens mai ofensiv[27]. Aici el desemnează acțiunea prin care se aduce cuiva un prejudiciu, vătămarea, lezarea, cât și rezultatul păgubitor, înțeles pe care termenul echivalent românesc îl dobândește doar printr-o exprimare metaforică.

Potrivit definiției date de un dicționar juridic frecvent utilizat de doctrina de drept civil[28], termenul „atteinte” desemnează „acțiunea dirijată contra a ceva sau a cuiva prin mijloace directe”, acțiune care poate fi „materială (degradare), imaterială (injurii), corporală (rănire), juridică (spoliere), cât și rezultatul prejudiciabil al acestor acțiuni, paguba, prejudiciul”[29]. Fiind polisemantic, acest termen ar fi trebuit evitat, sau, dacă s-ar fi apreciat că este preferabil celor tradiționali „încălcare” sau, după caz, „vătămare”, era nevoie ca, în prealabil, să-i fi fost definit înțelesul, așa cum impune una dintre cerințele de tehnică legislativă, potrivit căreia „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie”[30].

2.7. „Imposibilitatea obiectului obligației” sau „imposibilitatea prestației”?

Deși regula ad impossibilium nulla obligatio, se bucură de o îndelungată tradiție, ea este diferit tratată în spațiul juridic european.

În dreptul francez, ca de altfel și în dreptul nostru, imposibilitatea prestației este privită la momentul încheierii contractului fiind asimilată obligației inexistente, cea care atrage nulitatea absolută a contractului. Privită în acest moment, doar imposibilitatea absolută poate constitui motiv al desființării contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeași prestație[31]. De cele mai multe ori imposibilitatea este relativă și privește doar aptitudinea personală a debitorului care s-a obligat, o imposibilitate privită in concreto, care însă nu desființează contractul.

În dreptul german, consecințele juridice ale imposibilității sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligații imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligației asumate [§ 275 alin. (1) BGB], dar nu și de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepție făcând situația în care n-a cunoscut și nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestației la care s-a obligat [§ 311a alin. (2) BGB]. În acest caz, debitorul, deși neculpabil, răspunde în temeiul unei garanții față de creditor că-și va executa obligațiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestației va fi imputată debitorului, având ca temei prezumția de culpă a debitorului (§ 283 BGB)[32].

Sistemul common law nu cunoaște regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ținut să răspundă chiar și pentru obligații imposibile[33].

Codul nostru civil are în vedere, la art. 1227, „imposibilitatea inițială a obiectului obligației”. Potrivit acestei norme, „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitatea de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.

Soluția este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, potrivit cărora „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligației asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3). Conform alin. (2) al aceleiași norme, „simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptățită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.

Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4:102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că „un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligației era imposibilă sau că una dintre părți nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.

Fără a se referi la condiția ca obligația să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347 vizează „posibilitatea survenită a obiectului”[34], iar art. 28 din Codul european al contractelor se referă la „surveniența posibilității conținutului” contractului. Ambele reglementări vizează însă obligațiile afectate de condiție sau de termen. Chiar dacă soluția Codului nostru civil este aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium…, câteva întrebări sunt totuși inevitabile:

– mai întâi, concesia pe care Codul civil o face printr-o exprimare atât de tranșantă ar fi avut nevoie de câteva nuanțări obligatorii. Ne-am putea întreba: chiar orice imposibilitate în care se află una dintre părți la momentul încheierii contractului să fie indiferentă pentru valabilitatea acestuia? Doctrina clasică spune că nu. De altfel, că este așa, o spune chiar enunțul pe care îl examinăm, în partea lui finală, potrivit căruia contractul este valabil „în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.

Credem că o asemenea exprimare este prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiția care privește posibilitatea prestației. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit și să prevadă care „imposibilitate inițială a prestației” poate fi indiferentă contractului. Nevoia de claritate a normei impunea ca norma să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părți nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestației, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-și execute obligațiile, este o cauză de desființare a contractului. Invocarea în practică a unui astfel de motiv al desființării contractului are nevoie de un temei juridic explicit care ține strict de obiectul obligației și nu de „cazul în care prin lege se prevede altfel”, o trimitere fără nicio adresă. Care să fie un asemenea „alt caz” de nulitate absolută a contractului? Dacă în materia obiectului contractului, autorii textului au găsit potrivită exemplificarea prin trimitere la vânzare, locațiune, împrumut, trimiterea la „alte cazuri prevăzute de lege” este o exprimare prea generală. Raportându-ne la practică, invocarea cazului de nulitate absolută a prestației pentru imposibilitatea absolută a prestației are nevoie de un temei juridic explicit, măcar de principiu.

Această distincție este operată de majoritatea manualelor de astăzi[35] și o găsim în art. 27 din Codul European al Contractelor, proiect al privativiștilor de la Pavia, potrivit căruia „conținutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiție care ar fi trebuit preluată și de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 C. civ. este incompletă și poate induce concluzia că promovează o concepție mai indulgentă față de imposibilitatea prestației, condiție pe care o și ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, sub influența protecției consumatorilor, cea care a impus o serie de orientări noi, preluate și de actualul nostru Cod civil, cum ar fi obligația de a acționa în toate fazele contractului cu bună-credință, obligația de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecție eficientă a părții mai slabe din contract ar presupune lărgirea noțiunii de imposibilitate ca obstacol al validității, cel puțin a contractelor în care există o dependență sau subordonare între părți[36] și nu o relaxare a exigenței față de prestațiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuție. Milităm așadar pentru ca principiul tradițional ad impossibilium nulla obligatio să-și găsească locul în cadrul unei norme de principiu, așa cum, de exemplu, există în Codul civil Quebec [art. 1373 alin. (2)] și abia apoi să fie enunțată norma de la art. 1227 C. civ.;

– o obiecție de ordin exclusiv terminologic privește sintagma „imposibilitatea obiectului obligației”. Odată convenit că obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul, așa cum dispune art. 1226 C. civ., logica ne impune să ne referim la „imposibilitatea prestației” și nu a obiectului obligației. O astfel de distincție o face și Codului civil Quebec, ale cărui dispoziții au inspirat pe redactorii Codului nostru. Astfel, după ce la art. 1373 se definește obiectul obligației ca fiind prestația de care este ținut debitorul față de creditor și care constă în a face sau a nu face ceva, în alin. (2) al aceluiași text se dispune că „prestația trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie contrară ordinii publice”. La fel, art. 1174 din Codul civil italian se referă la prestație, care constituie obiectul obligației;

– pentru aceleași motive, credem că normele de la art. 1229-1230 C. civ. n-ar trebui denumite „bunurile viitoare”, „bunurile care nu sunt în circuitul civil” și „bunurile care aparțin altuia” ci ele ar fi trebuit să se refere la „prestația” privind asemenea bunuri, căci despre ea este vorba și nu despre bunuri ca atare, materie pe care o regăsim în Cartea a III-a. Un argument în acest sens ni-l furnizează art. 1374 CCQ, potrivit căruia „prestația poate purta asupra oricărui bun, chiar și viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate cele trei norme de la art. 1229 și 1230 C. civ., la fel cum prevederile de la art. 1231 și 1232 n-ar trebui să se refere la „determinarea calității obiectului” sau la „determinarea obiectului de către un terț”, ci la „determinarea prestației contractuale”;

– referindu-se la bunurile care aparțin altuia, Codul civil se limitează la enunțarea regulii potrivit căreia bunurile care aparțin unui terț pot face obiectul unei prestații, fără a se referi la excepție, contractul fraudulos încheiat de părțile care știau sau ar fi trebuit să știe că bunul contractat nu este al înstrăinătorului, a cărui sancțiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit. Nici reglementarea vânzării bunului altuia de la art. 1683 C. civ. nu se referă la vânzarea frauduloasă.

2.8. Fapta ilicită sau prejudiciul injust cauzat altuia – izvor de obligații?

Printre izvoarele de obligații inventariate de art. 1165 C. civ. se află și fapta ilicită, în logica principiului clasic înscris la art. 998 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Conservarea concepției clasice liberale despre libertatea individuală, potrivit căreia întregul orizont social era conceput ca expresie a faptei omului, nu se mai justifică astăzi. Oricât de ilicită și imorală ar fi fapta omului, ea nu interesează dreptul civil decât doar dacă a cauzat altuia un prejudiciu injust, premiza majoră a oricărei ipoteze de răspundere. Fapta nu preocupă dreptul civil, decât integrată în cauzalitatea prejudiciului suferit de victimă. O eventuală acțiune în justiție întemeiată exclusiv pe fapta ilicită ar fi respinsă de plano, ca lipsită de interes.

De altfel, o analiză a condițiilor răspunderii civile, în ordinea fixată de art. 1353 C. civ., evidențiază faptul că prejudiciul este situat înaintea faptei ilicite, iar potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”. Înainte de a ne întreba cine este autorul faptei, avem realitatea pagubei care cere reacția dreptului. Prin urmare, nu fapta omului este izvor de obligații, ci prejudiciul este cel care declanșează mecanismul răspunderii. Avem în vedere doar prejudiciul injust suferit de victimă, cel care poate fi pus în sarcina respondentului, și nu orice prejudiciu, cum greșit dispune enunțul de la art. 1381 C. civ.

2.9. Orice” prejudiciu  naștere la reparație?

Acest enunț este prevăzut de art. 1381 alin. (1) C. civ. El este pe cât de laconic, pe atât de eronat, elementar fiind că nu orice prejudiciu este reparabil, ci doar cel care îndeplinește o serie de condiții pe care textul nu le prevede.

Pentru o justă interpretare a acestui text, este important de știut contextul în care a fost elaborat.

Celor care au urmărit discuțiile din perioada elaborării Proiectului Noului Cod civil, le va fi ușor să constate că, în varianta adoptată de Senat la 13 septembrie 2004, dispoziția legală mai sus menționată prevedea  că “reparaţia este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit printr-un fapt ilicit”. Considerând că această clasificare “nu corespunde, în realitate, unei specii distincte de prejudiciu”, autorul unui amendament nefericit la varianta Proiectului, a propus modificarea textului prin amputarea lui, fără să mai fie menționate prejudiciile reparabile. Este de presupus că autorul acestui amendament, care a făcut epocă (nu el, ci amendamentul…), fie a avut în vedere rațiuni nerostite, fie pur și simplu nu a cunoscut faptul că o întreagă doctrină acordă astăzi prejudiciului corporal o atenţie specială, fiind primul menționat printre prejudiciile reparabile, într-o ordine menită să semnaleze importanța primordială a acestor valori protejate de drept. Mai mult, la nivel european, există preocupări și propuneri consistente de elaborare a unui drept european al prejudiciilor corporale[37], plecând de la recomandările Rezoluţiei Consiliului Europei nr. 75-7 din 14 martie 1975 făcute statelor membre UE de a avea în vedere cele 19 principii ale acestui important document european referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de leziunile corporale şi de deces.

Paradoxurile nu se opresc aici. Însuși Codul civil avansează reglementări distincte și derogatorii în materia vătămării integrității corporale sau a sănătății la art. 1387-1393 C. civ., cu ambele componente, materială și morală, evitându-se însă sintagma “prejudiciu corporal”, în condițiile în care cel mai important model avut în vedere de codificatori în materia obligațiilor, și nu numai, Codul civil al provinciei Quebec, principalul model urmat de autorii Codului nostru civil dispune că responsabilul prejudiciului cauzat altuia este ținut să-l repare, fie că el este corporalmoral sau material[38].

Potrivit autorului unei monografii dedicate prejudiciului în cadrul dreptului civil al răspunderii, includerea unora dintre prejudiciile corporale în cadrul prejudiciilor materiale şi a altora în cele morale, poate constitui semnul unei lipse de respect faţă de valorile cele mai de preţ ale omului[39]. Acelaşi autor vorbeşte de o “opoziţie fundamentală între prejudiciul corporal şi celelalte prejudicii”[40]. Mai mult, autori importanţi de drept civil francez pledează pentru reforma dreptului răspunderii, prin care toate prejudiciile corporale, indiferent de originea lor, să fie reparate de plin drept.

Sub un alt aspect, deși textul supus analizei nu prevede expres, o condiție sine Quartet non a prejudiciului cauzat altuia este ca el să fie injust, așa cum prevede Codul civil italian[41]. Astfel caracterizat, un asemenea prejudiciu implică și caracterul ilicit al acestuia, în accepțiunea cea mai largă a termenului (quod non iure factum est hoc contra ius). Prejudiciile pentru care  operează clauzele de neresponsabilitate, asumarea riscului, cum sunt prejudiciile cauzate în competiţii sportive, o serie întreagă de alte prejudicii discutabile, cum ar fi prejudiciul constând în pierderea şansei de a nu se naşte, care a constituit obiect de controverse, sau cel constând în şansa de a nu se fi născut handicapat, nu sunt supuse reparaţiei. În celelalte ipoteze de răspundere pentru prejudiciile cauzate de alţii, în loc de a căuta un vinovat, în loc de a califica drept ilicită o faptă doar pentru că a cauzat un prejudiciu, în loc de a apela la construcţii discutabile precum o serie de prezumţii de vinovăţie, cum ar urma să fie numite ele după adoptarea vinovăției în limbajul juridic specific dreptului civil, putem explica răspunderea din perspectiva victimei.

Aceeași dispoziție este criticabilă și pentru că, potrivit acesteia, “orice prejudiciu  naștere la reparație”, o exprimare care ne întoarce în timp la justiția privată, când  Legea celor XII table prevedea că cel care cauza altuia un rău, i se răspundea cu un alt rău similar (“dinte pentru dinte, os pentru os”). Or, astăzi, dreptul la reparație nu poate fi dat de cineva sau ceva, ci este instituit și recunoscut doar de lege.

2.10. Dreptul la repararea prejudiciului se naște „din ziua cauzării prejudiciului” sau la “data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de obligare la reparare”?

Autori importanți de drept civil, aprobă soluția avansată de art. 1381 alin. (2) C. civ. potrivit căreia Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”.

Astfel, profesorul Liviu Pop, coautor și coordonator al unui important tratat de obligații, reține că „{…} raportul obligațional, în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării prejudiciului, când sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale”[42].

În ce mă privește, îmi voi îngădui o opinie mai nuanțată, afirmând că, la momentul cauzării prejudiciului, dreptul victimei se înfățișează ca simplă vocație la reparație. Declanșarea raportului obligațional propriu-zis, care este un raport personal, presupune identificarea respondentului, a celui în sarcina căruia cade sarcina reparării prejudiciului. Dacă sunt situații în care cele două momente coincid, sunt frecvente cazurile în care declanșarea mecanismului răspunderii are loc mai târziu, la fel cum nu toate pagubele cauzate victimei pot fi imputate unei persoane determinate, pentru a putea vorbi de îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale. Bunăoară, la momentul la care proprietarul își găsește autoturismul avariat în parcare, fără să cunoască împrejurările în care acesta a fost avariat de un făptuitor necunoscut încă, proprietarul autoturismului a suferit o pagubă, care însă, putea avea cauzalități diferite, ce se cer mai întâi lămurite. Așa cum menționează doctrina franceză, „nu trebuie confundată paguba suferită cu valoarea ei, pentru că valoarea pagubei se poate modifica ulterior”[43]. Însuși autorul francez citat de profesorul Liviu Pop menționează că „fapta păgubitoare dă naștere dreptului la reparație al victimei, care, la această dată, apare ca o creanță informă, care nu va deveni lichidă și exigibilă decât la momentul judecății”[44].

Acest parcurs este evidențiat cu claritate de Mihail Eliescu, acesta, analizând dreptul la despăgubiri, afirmând că el „se naște de la data faptei păgubitoare și se desăvârșește, prin concretizarea obiectului obligației corelative, fie prin învoiala părților, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii”[45]. Privită la acest moment, repararea pagubei face obiectul unei „îndatoriri la o valoare fără expresie bănească”[46].

De la momentul nașterii dreptului la reparație și până la data când victima are o creanță lichidă, putând-o valorifica, se consumă o întreagă evoluție. Așa se explică de ce textul normativ de la art. 1381 alin. (2) C. civ. dispune că dreptul la reparație se naște în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. De aceea, nu pot fi de acord cu aprecierea potrivit căreia mențiunea finală a textului ar fi inutilă, cu motivarea că „dreptul la reparație depinde de un fapt obiectiv, cel al producerii prejudiciului, fără a putea fi influențat de posibilitățile creditorului de a-l valorifica”[47].

Așa cum este important să distingem între pagubă și întinderea ei, tot astfel va trebui să acceptăm că, pentru a-și valorifica pretențiile, victima va trebui să obțină un titlu care să-i recunoască o creanță lichidă, ceea ce presupune cuantificarea prejudiciului în condiții de contradictorialitate, specifice oricărui proces civil.

Din această perspectivă, discuții interesante prilejuiește și următoarea dispoziție legală de la art. 1381 alin. (3) C. civ., potrivit căreia „Dreptului la reparare îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.

Potrivit doctrinei, „din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, {…} sunt aplicabile, de regulă, toate dispozițiile privind operațiile și mecanismele juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor {…}”[48]. O întrebare care impune un răspuns explicit este dacă asemenea dispoziții legale se aplică și dreptului la reparație, care, deși născut, nu poate fi valorificat imediat, după distincția legală pe care o face prevederea de la alineatul precedent al aceluiași articol.

Atât dreptul la reparație cât și obligația corelativă de reparare a prejudiciului cauzat victimei, componente ale patrimoniului, sunt transmisibile universal sau cu titlu universal, ca efect al moștenirii legale sau testamentare, ori ca efect al modurilor legale de transmisiune a obligațiilor (cesiunea de creanță, subrogația, preluarea datoriei, novația). La fel de adevărat este că debitorul se află de drept în întârziere când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale[49], așa cum se dispune la art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. Acestui drept însă, nu-i pot fi aplicabile toate dispozițiile privind transmisiunea și stingerea obligațiilor, cum prevede textul invocat de la art. 1381 alin. (3) C. civ. Faptul că vorbim de o creanță informă, care nu este încă lichidă, nu poate fi lipsit de importanță practică. Și că este așa, rezultă din faptul că un mod de stingere a obligațiilor inaplicabil la acest moment, este compensația, care, potrivit art. 1617 alin. (1) C. civ. operează „{…} de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”. Or, simplul drept al victimei la reparație nu întrunește această condiție..

Pe fond, această soluție a fost criticată pentru că, „deși este logică, ea este inechitabilă și contravine practicii judiciare, care impune ca valoarea să fie stabilită la data pronunțării hotărârii de condamnare la reparație[50].

2.11. Răspunderea pentru „faptă”, sau  pentru „prejudiciu”?

Termenul „răspundere” vine de la latinescul spondeo prin care debitorul se lega în mod solemn de creditor prin contractul formalist verbis. De aici, verbul respondere, care înseamnă a garanta pentru ceva (pro aliquo spondere). În sensul cel mai larg al conceptului, răspunderea înseamnă a da seamă de comportamentul social, a repara răul produs de propriile fapte. Încă din epoca în care Jean Domat l-a impus gândirii juridice universale în urmă cu peste 4 secole, fiind ulterior preluat de codificatorii francezi, principiul răspunderii s-a născut cu vocaţia eternităţii. Profund marcat de individualism, el pleacă de la “orice faptă a omului”, o faptă ilicită şi culpabilă pentru care autorul trebuie sancţionat. Întreaga răspundere este fundamentată pe culpă, ca fundament unic al oricărei ipoteze de răspundere.

Ulterior, revoluţia industrială a determinat apariţia prejudiciilor colective a căror cauzalitate nu mai putea fi localizată într-o faptă concretă a cuiva, adevăr care validează teza avansată de Françoise Geny [51], privind raportul dintre dat și construit. Acesta a fost și motivul pentru care o nouă teorie, cea a riscului, a fost preferată de doctrină ca fundament al răspunderii, cu două variante, riscul creat și riscul profit. Ultima dintre ele s-a dovedit mai conformă cu echitatea, potrivit căreia cel care are un profit trebuie să-și asume și sarcini, așa cum o spune o regulă de îndelungată tradiție juridică, ubi emolumentum est ibi onus debet esse. 

În căutarea unei soluții care să satisfacă ideea de echitate, s-a născut o altă teorie, cea a garanţiei, susţinută de Boris Starck, care pleacă de la premiza că orice persoană are dreptul la securitate personală, astfel că drepturile sale la viaţă, la integritate fizică şi materială a bunurilor sale se cer a fi garantate împotriva oricăror încălcări[52].

Cum se poate constata, deşi principiul răspunderii civile are o substanţă morală de care nimeni nu se îndoieşte, fundamentarea lui este poate cea mai dificilă sarcină a teoriei dreptului civil. De aceea, Josserand afirma între cele două războaie mondiale că “responsabilitatea tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al întregului drept; {…} ea devine punctul nevralgic al tuturor instituţiilor”[53]. Dreptul acesteia este chemat să intervină în situaţii eminamente conflictuale, oferind soluţii cât mai raţionale şi mai conforme cu echitatea, menite să dea valoare sistemului de drept pozitiv în care este integrat. Virtutea lui tehnică ar urma să fie confirmată printr-o aplicare cât mai rară, ştiut fiind că dreptul este făcut pentru a fi respectat şi nu neapărat aplicat.

Sfidând parcă, prin permanenţa şi gravitatea ei, însăşi etimologia termenului prin care este numită, responsabilitatea nu este un răspuns, ci o continuă întrebare, mereu actuală, menită a oferi soluţii adecvate în relaţia individ-societate. Deşi principiul răspunderii face parte din construcţiile juridice universale, soluţiile avansate de-a lungul timpurilor s-au dovedit a fi întotdeauna provizorii şi aflate într-o continuă căutare a fundamentului, dovedindu-se mereu perfectibile. Poate că nicio altă zonă a dreptului civil nu necesită un efort mai consistent de elaborare normativă decât dreptul responsabilităţii.

Deşi noua reglementare aduce câteva noutăţi, sistematizarea materiei, terminologia şi unele soluţii avansate sunt încă discutabile. Potrivit evaluării eminentului autor român Mihail Eliescu, răspunderea este “sistemul stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvoltare de mai multe ori milenară. {…} Un sistem în care se întrepătrund ideea de pedeapsă, care ar trebui să atragă după sine o sancţiune măsurată numai după gravitatea greşelii, indiferent de prejudiciul cauzat, şi ideea de reparaţie, care, dimpotrivă, ar trebui să fie raportată numai la întinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei greşeli sau gravitatea acesteia”[54].

Dispoziția legală de la art. 1357 alin. (1) C. civ. reformulează principiul tradiţional al răspunderii delictuale înscris în art. 998 din vechiul Cod civil potrivit căruia  “Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, text care traducea aidoma prevederea de la art. 1382 C. civ. fr. Comparându-le, s-ar putea spune că noua reglementare nu schimbă cu nimic datele primare ale răspunderii delictuale, în condiţiile în care cei doi piloni ai acesteia rămân fapta şi prejudiciul. Şi totuşi, apar două deosebiri:

– prima dintre ele, cea de la art. 1381 alin. (1) C. civ., pare să consacre o altă orientare, diferită de cea clasică, punându-se accentul pe prejudiciu și nu pe faptă. Este motivul pentru care o parte a doctrinei noastre s-a și grăbit să elogieze noua reglementare, deși la o analiză mai atentă se putea constata că o asemenea reglementare este, de fapt, un accident, căruia nu i se poate atribui vreo virtute, ci, dimpotrivă, repudiat;

– a doua deosebire privește introducerea  în limbajul juridic de drept civil a termenului „vinovăţie”, precum și a unor “criterii particulare de apreciere a vinovăţiei” reglementate de art. 1358 C. civ.,  cu preocuparea  declarată de a promova, atât unitatea terminologică a celor două forme fundamentale ale răspunderii civile, cât și finalitatea lor comună.

În realitate, asemenea reglementări nu pot constitui un progres în materia răspunderii. Dimpotrivă, ele continuă tradiția clasică despre răspunderea delictuală plecând de la fapta omului, o faptă care nu poate fi decât ilicită și culpabilă, devreme ce a cauzat altuia un prejudiciu, şi, deci, trebuie sancționată, „o faptă pe care societatea în care trăieşte făptaşul o socoteşte reprobabilă”, aşa cum o spune cea mai reprezentativă monografie privind răspunderea civilă delictuală în dreptul nostru[55].

De la aceeaşi premisă au plecat mai toți autorii noștri, constatând că „atât practica judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală”delictuală”[56], că răspunderea civilă, sub ambele forme ale sale, exprimă condamnarea socială a conduitei ilicite[57], purtând întotdeauna amprenta dezaprobării sociale[58], pentru că ea acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altuia”altuia”[59].

Prin urmare, prejudiciul trebuie reparat pentru că a fost săvârşită o faptă ilicită şi culpabilă. Potrivit acestei concepții, răspunderea civilă are ca finalitate primordială sancționarea unei fapte, care trebuie să fie, în egală măsură, ilicită şi culpabilă, responsabilitatea însemnând asumarea răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului. Toate formele răspunderii, indiferent de ramura de drept aparținătoare, au fost chemate la un efort comun de mobilizare, influențare etc., în vederea realizării funcției educative a dreptului în general. Întregul edificiu al răspunderii civile este aşezat pe fundamentul culpei: „Nu există la noi, răspundere delictuală fără culpă. Nu există şi nu poate exista!”, afirmau cândva autorii cei mai consacrați ai vremii[60], imperativ care pare să comande şi astăzi o parte a doctrinei noastre de drept civil, deși căutarea vinovatului şi condamnarea lui ab initio pentru o culpă, uneori inexistentă, fiind doar prezumată,  este  contrară noii filosofii impuse de afirmarea drepturilor fundamentale ale omului. Mai mult, aşa cum s-a remarcat, eticheta pusă a priori pe conduita unei persoane, pare a fi un act de „acuzație publică”, având ca efect un mare paradox, „o juridicizare excesivă a unei societăți care vorbeşte tot mai mult de solidaritate”[61].

Dacă majoritatea autorilor noştri de drept civil afirmă că funcția educativă este principala menire a răspunderii civile delictuale, aceasta este efectul ideologizării excesive a răspunderii şi a dreptului în general, prin afirmații de genul „funcția reparatorie este… numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statorniceşte îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat”[62]. Altfel spus, în timp ce funcția reparatorie are în vedere interesul privat al părții prejudiciate, funcția preventiv-educativă are o finalitate generală, aceasta fiind „noua viziune îmbogățită despre răspunderea delictuală”[63].

În ce mă priveşte, cred că pentru a decide care este funcția principală a răspunderii civile, delictuală ori contractuală, trebuie să plecăm de la ce este ea în realitate, de la scopul ei imediat, care nu poate fi altul decât obligarea la compensarea prin indemnizare a prejudiciului injust, şi nu de la ce ar trebui să fie ea, într-o viziune idilică, un instrument de modelare a conştiințelor. Fără a nega efectul preventiv al răspunderii civile, cred că el este subsecvent, astfel că, obligând pe cel desemnat la compensarea prejudiciului, se transmite societăţii şi un mesaj educativ, care nu este indispensabil, ci doar dezirabil. Este o nouă viziune despre rosturile fundamentale ale răspunderii civile delictuale, tot mai împărtăşită de doctrina noastră, potrivit căreia „această orientare demonstrează faptul că ideea centrală a răspunderii civile delictuale o constituie repararea integrală a prejudiciului, fiind lăsată în plan secund sancţionarea făptuitorului. Condamnarea faptei prejudiciabile, legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabile civilmente, a devenit o idee neadecvată condițiilor societății moderne”[64]. Este o evoluție care a făcut să se vorbească de o “criză a răspunderii delictuale”[65], de o reconstrucţie a acesteia[66].

În acest context, afirmaţia clasică potrivit căreia “a răspunde înseamnă a repara şi a repara înseamnă a răspunde” nu mai poate fi actuală, repararea prejudiciului fiind o categorie supraordonată răspunderii. Înainte de a se întreba cine este vinovat pentru tot mai multe accidente de tot felul, dreptul trebuie să găsească soluţii raţionale de reparare a daunelor, imperativ cu mult mai presant şi mai generos decât cel al sancţionării conduitei vinovate. Apar ipoteze noi de răspundere în care culpa este tot mai supralicitată şi mai deformată, fiind golită de conţinut, spectacol în faţa căruia doctrina se întreabă: “ce exemplu de bună conduită dă un drept care face responsabili autorii unei culpe inexistente?”[67]. Asistăm la un declin al răspunderii individuale şi implicit al culpei ca fundament al răspunderii civile, precum şi la o explozie a asigurărilor pe fondul unui proces de socializare a riscurillor[68], la apariţia unor regimuri speciale pentru prejudiciile cauzate în accidente de muncă, transport, produse defectuoase, accidente medicale etc. fenomen care aduce în discuţie “criza  răspunderii civile”[69]. Cenzura morală a conduitei tinde să rămână o exprimare pur decorativă, practica fiind chemată să selecteze prejudiciile care aspiră la reparare prin raportarea lor la constanta legitimității ce devansează caracterul ilicit şi culpabil al faptei ca fundament al răspunderii.

Ceea ce cândva s-a putut spune că  “a vorbi de răspundere fără culpă, de culpă fără un act ilicit (…) înseamnă a vorbi de un om fără cap, de o maşină fără motor, de un silogism fără premize”[70], este astăzi o exprimare perimată. Culpa, fundament tradiţional al răspunderii nu mai poate da un răspuns rezonabil pentru tot mai multe prejudicii care nu mai pot fi imputate unei conduite individuale, impunându-se teorii noi care aduc în discuţie riscul, garanţia, culpa obiectivă în fundamentarea răspunderii delictuale.

În optica pe care o propunem, paguba este singura premiză a răspunderii. Am putea spune că momentul fundamentului reparațiunii precede pe cel al examinării faptei, pentru că echitatea este aceea care impune repararea prejudiciului injust, chiar de la producerea lui, iar fapta este punctul terminus al nexului cauzal. De altfel, nevoia de aplecare spre victima care încearcă o pagubă injustă a fost afirmată încă din perioada lucrărilor pregătitoare ale Codului Napoleon. Adresându-se Corpului Legislativ, Tarrible spunea: „Când o daună a fost pricinuită prin greşeala cuiva, dacă punem în cumpănă interesul nenorocitului care o suferă şi cel al omului culpabil sau imprudent care a cauzat-o, un strigăt al justiției se înalță şi ne spune că această pagubă trebuie reparată”[71]. O faptă concretă care cauzează altuia un prejudiciu o putem identifica doar la răspunderea pentru fapta proprie, directă, nu şi la celelalte ipoteze de răspundere. Dar chiar şi în prima ipoteză, fapta interesează doar în măsura în care a cauzat altuia un prejudiciu, și nu orice prejudiciu, ci doar un prejudiciu injust.

2.12. Repararea”  sau „compensarea / indemnizarea” prejudiciului?

Sintagma „repararea prejudiciului”, deși străbate secolele, fiind elaborată de Jean Domat, în secolul al XVII-lea și preluată apoi de codificatorii francezi, la art. 1382 C. civ. fr., și de întreaga doctrină, nu mai are aceeași rezonanță astăzi. De aceea, s-a putut afirma că termenul „reparație este abuziv preferat celui de indemnizare”[72].

Potrivit înțelesului său de dicționar, termenul „reparare” înseamnă repunerea unui bun sau a altor valori în starea lor anterioară (in statu quo ante), prin refacerea sau reconstituirea lor. În practică însă, de puține ori repararea în natură a prejudiciului și repunerea victimei în situația anterioară pot fi realizate, astfel că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor așa zisa reparare a prejudiciului se realizează prin indemnizarea victimei (și nu a prejudiciului, cum se afirmă adesea). Termenul „indemnizare” vine de la latinescul indemnitas și semnifică înlăturarea unei pagube (damnum), prin compensare. De aceea, o serie de reglementări europene evită formula „repararea prejudiciului”. Astfel, potrivit Codului civil italian, obligația respondentului privește compensarea pagubei („risarcimento dei danni” – art. 2043 și urm.), evitându-se termenul clasic de “reparare”, căruia în limba italiană i se spune „riparare”, în dreptul englez se vorbește de „full compensation”, iar Codul civil al Portugaliei (art. 483) definește principiul răspunderii pentru fapte ilicite folosind verbul „indemnizar”.

La rândul ei, compensarea presupune înlocuirea unei valori cu alta, prin orice mijloace apte să satisfacă interesele lezate ale victimei. Privită în dinamica obligațiilor, compensația odată realizată, stinge obligația debitorului. Obiectul reparației propriu-zise îl constituie valorile afectate, și nu prejudiciul în sine, cel care, fiind o pierdere, un gol, nu poate fi susceptibil de reparație propriu-zisă. Răspunderea delictuală nu-și poate propune să repare prejudiciul, ci doar decât să-l înlăture prin compensare / indemnizare. Este o realitate surprinsă magistral de Mihail Eliescu, potrivit căruia, obiectul reparației în cadrul răspunderii delictuale, se constituie în „{…} obligarea celui chemat să răspundă la desființarea sau la compensarea, în chipul cel mai eficace și adecvat, a efectelor păgubitoare produse de fapta fapta ilicită”[73].

De aceea, într-o formulă generică, avansată în cadrul unor studii anterioare, le-am numit „remedii adecvate situației injuste a victimei[74], ceea ce astăzi doctrina franceză numește „réparation appropriée[75].Numite astfel, se evită impasul clasic privind așa zisa “reparabilitate a daunelor morale”, care, cum se știe, nu pot fi susceptibile de reparare sau înlocuire, ci doar de a procura victimei un substitut sau o satisfacție.

Un argument consistent în favoarea tezei privind nereparabilitatea daunelor morale, în același mod precum prejudiciile patrimoniale,  este acela că, odată calificat ca drept de creanță, prejudiciul moral va fi supus mecanismelor răspunderii delictuale specifice oricărui izvor de obligații, ceea ce va conduce la convertirea acestuia, dintr-un drept nepatrimonial, într-un simplu element al patrimoniului, făcând inutilă distincția fundamentală între cele două categorii de prejudicii.

Privite doar din această perspectivă, nu putem decât saluta dispozițiile de la art. 253 C. civ., plasate în Cartea I privitoare la Persoane. Numai că soluțiile amenajate de textele normative rezolvă parțial problematica prejudiciilor morale, pentru că, pe de o parte, nu pot asigura repararea lor, iar, pe de altă parte, pentru că privesc doar ipotezele de încălcare a drepturilor nepatrimoniale, lăsând fără soluție celelalte ipoteze prin care sunt lezate și alte valori morale, sau simplele interese morale afectate.

2.13. Retragerea ofertei sau a acceptării ori retractarea” ofertei sau a acceptării?

În înțelesul de dicționar al limbii române, termenul „retragere”  este lipsit de semnificații juridice, pentru că desemnează simpla  acţiune fizică de a lua înapoi un lucru. În sens juridic, termenul consacrat este „retractare”[76], cel care exprimă o schimbare de atitudine, de dezicere, de revenire asupra unei intenţii anterior exprimate. Despre retractarea ofertei putem vorbi doar până la momentul când propunerea de contract a ajuns la cunoştinţa destinatarului, în timp ce revocarea ofertei este posibilă până când destinatarul ofertei emite acceptarea.

Codul civil folosește, și de această dată, un limbaj dublu, pentru că la art. 1191 C. civ. este reglementată „oferta irevocabilă”, fără să reglementeze revocarea ofertei, în timp ce art. 1199 are ca denumire marginală „retragerea ofertei sau a acceptării”, despre care, doctrina relevantă de drept civil afirmă că ar fi sinonimă cu retractarea[77].

Autorii amendamentului de la art. 923 din Proiectul Noului Cod civil prin care sintagma „revocarea ofertei şi a acceptării” a fost înlocuită cu „retragerea ofertei sau a acceptării” și-au motivat această opțiune invocând prevederea de la art. 2.1.3. din Principiile Unidroit şi art. 22 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri. Este însă de remarcat că, în versiunea franceză a P.U., sintagma utilizată la textul invocat este retractare (“rétractation de l’offre”), şi nu “retragere” cum apare în versiunea tradusă în limba română.  La fel, art. 22 din CVIM prevede că „acceptarea poate fi retractată, dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment”[78].

Tot astfel, Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor din 10 februarie 2016, referindu-se la ofertă, prevede că ea poate fi liber retractată, cât timp nu a parvenit la destinatarul său[79].

Drept urmare, în opinia mea,  termenul juridic cel mai potrivit este “retractarea” ofertei şi a acceptării, şi nu “retragerea” lor. De altfel, interesant de observat este că la art. 1053 C. civ. este reglementată „retractarea revocării” donaţiei, şi nu “retragerea revocării”, ceea ce dovedeşte, încă o dată, inconsecvența terminologică a noilor texte normative.

2.14. Stilistica normativă a actualului Cod civil.

Una dintre particularitățile Codului civil  o constituie folosirea în exces a conjuncției „sau” în cadrul majorității prevederilor legale din materia obligațiilor civile,  atât când trebuie cât, mai ales, când nu trebuie.

Privită din perspectivă gramaticală, conjuncția “sau”, poate avea atât o funcție disjunctivă, cât și una copulativă. Fiind echivocă, ar fi trebuit evitată, pentru că, folosită abuziv, de multe ori distorsionează înțelesul discursului juridic.

Bunăoară, potrivit art. 1553 alin. (2) C. civ., „{…} rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului..”. Este o exprimare care îngreunează înțelegerea celor două noțiuni, astfel că, un cititor neavizat ar putea fi tentat să creadă că rezoluțiunea mai este denumită și reziliere. Or, pentru a evita asemenea exerciţii stânjenitoare de gramatică, mai corect era ca, în ambele cazuri, cei doi termeni să fie legaţi prin conjuncţia copulativă „şi”.

Dezacordul este și mai evident la art. 1393 alin. (2) C. civ., potrivit căruia: “Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit…”. Dispoziția normei se referă doar la acordarea sau refuzarea pensiei, deși ipoteza privește atât pensia cât și ajutorul[80].

Urmând aceeași “logică”, ar trebui să spunem, de exemplu, că “Eminescu sau Arghezi este un poet important”…

2.15. Nearătarea (!) calității de reprezentant sau nedovedirea calității de reprezentant?

Denumirea marginală de la art. 1297 C. civ., menită a desemna lipsa legitimării calității de reprezentant a celui care încheie contractul, în condițiile în care “terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acționa în această calitate”, este străină tuturor reglementărilor europene în materie.

În primul rând, dispoziția mai sus menționată ar fi trebuit să prevadă, printr-un enunț pozitiv, obligația reprezentantului de a dovedi calitatea în care acționează precum și  puterile care i-au fost conferite, ceea ce, în logica urmată  de autorii textului, ar însemna să vorbim de “arătarea” calității de reprezentant,  ceea ce putea fi o exprimare și mai stranie.

Autorii acestei sintagme nefericite aveau mai multe opțiuni pentru a exprima condiția dovedirii calității de reprezentant: “abilitarea reprezentantului”[81], „legitimarea calității de reprezentant”, nominalizareaidentificarea (conform art. 3:203 din Principiile Lando), dar nicidecum  “arătarea”.

2.16. Justificarea” puterii de a reprezenta” sau „dovada” puterii de a reprezenta”.

Denumirea marginală de la art. 1302 C. civ., este preluată de la art. 1393 din Codul civil italian (giustificazione dei poteri del rappresentante). Potrivit Vocabularului juridic elaborat de Gérard Cornu, justificarea este diferit definită. Pentru cel care pledează în favoarea unei cauze, justificarea desemnează “sarcina fiecărei părți de a proba conformitatea faptelor cu legea, necesară succesului pretențiilor sale”, așa cum prevede art. 9 din Codul de procedură francez. Privită din perspectiva judecătorului, ea este “motivarea în fapt și în drept pe care se întemeiază hotărârea pronunțată”. Or, sensul enunțului normativ de la art. 1302 C. civ. este diferit, pentru că vizează doar dovada puterilor încredințate de reprezentat, iar în cazul în care reprezentarea este concretizată într-un înscris, să remită o copie a acestuia, semnată pentru conformitate.

Textul este și lacunar, pentru că nu prevede cui trebuie remisă copia înscrisului care face dovada puterilor încredințate,  lăsând doar să se înțeleagă că este vorba doar de contractant. În realitate, un interes legitim de a pretinde dovada împuternicirii îl au și terții care se îndoiesc de  întinderea puterilor conferite reprezentantului, așa cum prevede Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor[82].

2.17. Cauze „justificate” de neexecutare sau cauze justificative” de neexecutare”?

Secțiunea a 6-a din Capitolul V al Titlului V din Codul civil reglementează “Cauzele justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale”, când, în realitate, nu  poate fi vorba decât de “cauze justificative de neexecutare”, în aceeași logică avută în vedere de  art. 21 alin. (1) C. pen., potrivit căruia “Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute aceasta”. Altfel spus, nu cauza trebuie să fie justificată, ci doar neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

2.18. Exercițiul drepturilor – „cauză de exonerare” sau „cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei”?  

Enunțul de la art. 1352 C. civ., potrivit căruia “Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv” este greșit.

„A exonera” înseamnă a scuti pe cineva de o obligaţie (lat. ex, onus – sarcină). Obligaţia de a repara prejudiciul se naşte când ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 1357 C.civ., atunci când un prejudiciu a fost cauzat printr-o faptă ilicită. Însuşi textul pe care îl analizăm prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare. Or, dacă, prin ipoteză, autorul dreptului  nu este obligat să repare prejudiciul cauzat prin exercițiul drepturilor sale, de ce să mai fie exonerat?

Potrivit doctrinei de drept civil „cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit”[83], motiv pentru care “paguba pricinuită în exerciţiul unui drept nu angajează răspunderea”[84]. Prin urmare, exerciţiul normal al dreptului este, de fapt, o cauză care exclude caracterul ilicit al faptei şi implicit existenţa însăşi a răspunderii delictuale.

Cum s-a ajuns la o asemenea reglementare?

Răspunsul ni-l oferă succesiunea în timp a textelor, începând cu Proiectul Noului Cod civil, în varianta aprobată de Senat la 13 septembrie 2004[85]. În această primă variantă, “exerciţiul drepturilor” constituia denumirea marginală a normei de la art. 1095 C. civ., care avea două dispoziţii generale. După ce prima dintre ele definea principiul răspunderii, a doua dispoziţie instituia regula potrivit căreia “Cel care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exercitarea drepturilor sale nu este ţinut să îl repare”, precum şi excepţia potrivit căreia “dacă, însă, acesta a depăşit cu rea-credinţă, limitele dreptului său ori scopul în vederea căruia acesta i-a fost recunoscut, este dator la reparaţie”. Printr-o nouă sistematizare a acestor prevederi, enunţurile menite a defini abuzul de drept au fost “metamorfozate” într-o singură prevedere căreia i s-a dat o altă denumire marginală pentru ca exercițiul drepturilor să fie plasat printre cauzele exoneratoare de răspundere. Între timp, Titlul preliminar intitulat “Despre legea civilă” este completat cu Capitolul III denumit “Interpretarea şi efectele legii”, în cadrul căruia apar enunțuri privitoare la câteva noţiuni juridice,  printre care se află şi abuzul de drept, definit la art. 15 C. civ, potrivit căruia “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”[86]. Cum promulgarea Codului civil constituia o urgență națională,  autorii acestor texte normative n-au mai avut timp să  armonizeze noile prevederi cu cele existente deja, astfel că, în materia pe care o analizăm, avem două texte paralele privitoare la abuzul de drept, dintre care ultimul se cuvenea a fi eliminat. În acest context, autorii textelor au plasat enunțul printre cauzele exoneratoare de răspundere, deși expunerea de motive la amendament  ne spune că această reformulare trebuia făcută pentru a da expresie “concepţiei subiective asupra abuzului de drept”, în acord cu principiul  de la art. 57 din Constituţia României potrivit căruia “Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. De aceea, este semnificativ faptul că autorii unor lucrări de referință în materia obligațiilor, având a trata cauzele exoneratoare de răspundere, evită să analizeze exercițiul drepturilor ca fiind o asemenea cauză[87].

2.19. Obiectul „obligației” sau obiectul „prestației”?

După ce art. 1226 alin. (1) C. civ. definește obiectul obligației drept “prestația la care se obligă debitorul”, art. 1227 C. civ., reglementează “imposibilitatea inițială a obiectului obligației”, ignorând prima prevedere mai sus menționată, când corect era să fi avut în vedere imposibilitatea inițială a prestației. Tot astfel,  art. 1228 C. civ. dispune că “În lipsa unei prevederi contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare”, când, de fapt, prestația este cea care poate purta asupra acestor bunuri, și nu bunurile. Altfel spus, enunțul corect era acela potrivit căruia “bunurile viitoare pot face obiectul prestației”, așa cum art. 1229 C. civ, prevede, corect, de această dată, că “Numai bunurile care sunt în circuitul civil  pot face obiectul unei prestații contractuale”.

2.20. Plata” sau „prestația” nedatorată?

Reglementările plății nedatorate de la art. 1341 precum și cele de la art. 1469 și urm. C. civsunt în egală măsură criticabile, impunându-se revizuirea lor cât mai grabnică pentru următoarele motive:

– în condițiile în care art. 1470 C. civ. dispune că temeiul plății este orice plată care presupune o datorie, sintagma “cel care plătește fără a datora” se constituie într-o contradicție în termeni. Enunțul ar fi avut sens doar dacă textul ar fi vizat simpla prestație, fără a avea relevanță cu ce titlu o face, ceea ce ar contraveni, nu doar înţelesului juridic, dar şi sensului obişnuit al termenului, aşa cum este definit de Dicţionarul explicativ al limbii române, potrivit căruia a plăti înseamnă a achita contravaloarea, în bani sau în natură, a unui bun cumpărat, a unei consumaţii, a recompensa. Sub acest aspect, în mod paradoxal, enunțul de la art. 992 din vechiul Cod civil, potrivit căruia “Cel ce, din eroare sau cu știință primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”, era preferabil;

– plata nedatorată este definită la art. 1341 C. civ. ca fiind dreptul la restituire al celui care plăteşte fără a datora. Or, fiind un izvor de obligații, ea ar fi trebuit definită prin ceea ce este ea in se, şi nu prin efectele pe care le produce. Este ca şi cum am defini răspunderea delictuală, un alt izvor de obligaţii, ca fiind dreptul victimei la despăgubiri. Prin urmare, înainte de a vedea ce drepturi are cel care a făcut o plată nedatorată, ceea ce interesează mai întâi, este să ştim în ce constă acest izvor de obligaţii.

Această logică este urmată atât de Codul civil francez[88], de vechiul nostru Cod civil[89], de Codul civil din Quebec[90],  precum și de Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor din 10 februarie 2016[91];

– dispoziţia de la art. 1341 alin. 2 C. civ., potrivit căreia “Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri” este inutilă pentru două motive: în primul rand, pentru că, atât liberalităţile cât şi actele încheiate cu titlu de gestiune de afaceri, nu constituie, ceea ce numim, “plată”, în înţelesul dreptului civil. Sintagma „plata unei liberalităţi” este, și ea, o altă contradicţie în termeni, câtă vreme, potrivit art. 1470 C. civ., “Orice plată presupune o datorie”, iar liberalitatea presupune, prin definiţie, animus donandi, pentru a nu mai vorbi de gestiunea de afaceri unde gerantul acţionează cu animus gerendi şi unde avem o reglementare distinctă. Dacă, aparent Anteproiectul Catala propune o soluţie similară prin dispoziţia de la art. 1330 alin. 2, potrivit căreia, când cel care primeşte plata dovedeşte că ea a fost făcută cu intenţia liberală a unei obligaţii naturale sau dintr-o altă cauză, restituirea nu are nu are loc[92], trebuie remarcat că între cele două texte există o diferenţă notabilă: în timp ce textul românesc se referă la plata făcută cu titlul de liberalitate, ceea ce, așa cum am spus, este un non sens, textul francez are în vedere situaţia în care cel care primeşte plata dovedeşte că pretinsa plată s-a făcut în realitate cu animus donandi. Prin urmare, temeiul restituirii invocat de solvens este chiar plata nedatorată, iar dacă restituirea ei nu are loc, este pentru că se dovedeşte intenţia gratificării;

– sub un alt aspect, multe altele sunt situaţiile în care simpla achitare a unei sume de bani nu are semnificaţie de plată, în sens juridic. Ar fi însă nepotrivit ca ele să fie inventariate de lege.

Ajunşi aici, ne-am putea întreba de ce n-au fost avute în vedere alte situaţii aflate, cu adevărat, la limita dintre plata datorată şi cea nedatorată, dată fiind inexistenţa dreptului material la acţiune. Avem în vedere obligaţiile naturale, cele executate în considerarea unor îndatoriri morale. Includerea lor printre prestaţiile exceptate de la restituire era cu mult mai oportună, cu atât mai mult cu cât noua reglementare a prescriţiei extinctive nu prevede, în mod expres, în cazul renunţării la beneficiul prescripţiei, reglementată de art. 2507 – 2510 C. civ., soluţia validării plăţii efectuate de debitor după scurgerea termenului de prescripţie, aşa cum dispunea art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Cum se ştie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit şi dreptul la acţiune în sens material al creditorului s-a stins, din raţiuni care ţin de echitate, dreptul subiectiv al creditorului supravieţuieşte, astfel că prestaţia efectuată nu va fi supusă restituirii, fiind considerată obligaţie naturală. Enumerarea unor asemenea situaţii n-ar trebui făcută exhaustiv ci mai potrivit ar fi să se lase loc şi altor cauze prevăzute de lege, o formulă, de altfel, frecvent utilizată de Codul civil şi pe care o regăsim inclusiv în Anteproiectul Catala în textul deja analizat, precum şi în art. 2034 din Codul civil italian[93].

2.21. Îmbogățire fără justă cauză” sau nejustificată”? 

Înainte de a fi fost consacrată ca izvor distinct de obligații, îmbogățirea fără justă cauză este expresia unui imperativ  parajuridic, potrivit căruia nimeni nu trebuie să lezeze nejustificat pe altul (neminem laedere). Îmbogățirea a fost caracterizată de doctrină ca fiind fără „justă cauză”, în înțelesul că o asemenea sporire a patrimoniului celui îmbogățit are loc fără niciun temei (convenție sau act juridic unilateral). Astăzi, există tendința de a contesta noțiunea de cauză și pentru contract, motiv pentru care nu mai este inclusă printre condițiile de validitate ale acestuia. Exemplul cel mai recent este Ordonanța franceză nr. 2016/10 februarie 2016 de reformă a dreptului contractelor, potrivit căreia condițiile de validitate a contractului sunt: consimțământul, capacitatea de a contracta și un conținut licit și cert.

Fără a avansa o definiție a îmbogățirii fără justă cauză, așa cum s-ar fi cuvenit, art. 1345 C. civ. menționează doar condițiile acesteia. Prima dintre ele este ca îmbogățirea să fie „neimputabilă”, după care, la art. 1346 C. civ. sunt prevăzute situațiile în care îmbogățirea este „justificată”.

Noua reglementare este susceptibilă de următoarele obiecții:

– întâi de toate, odată statuându-se situațiile care îmbogățirea este justificată, rezultă implicit că reversul ei nu poate fi decât „îmbogățirea nejustificată”, denumire care este preferabilă celei tradiționale, pentru că se evită noțiunea ambiguă de „justă cauză”. Este motivul pentru care este folosită atât de Codul civil din Quebec (art. 1493), cât și de Ordonanța franceză mai sus menționată de reformă a dreptului obligațiilor (art. 1303);

– introducerea condiției de „neimputabilitate” a îmbogățirii, este superfluă, dat fiind caracterul subsidiar al îmbogățirii nejustificate prevăzut de art. 1348 C. civ., astfel că ori de câte ori îmbogățirea este imputabilă faptei celui îmbogățit, însărăcitul va avea deschisă o altă acțiune;

– un aspect de mare impact în practică, insuficient reglementat, privește momentul la care va fi evaluată îmbogățirea. Potrivit art. 1640 alin. (2) la care face trimitere art. 1347 alin. (2) C. civ., „valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Or, principiul consacrat în materia îmbogățirii fără justă cauză este că evaluarea se face la momentul introducerii acțiunii, excepție făcând situația în care cel îmbogățit a fost de rea-credință, caz în care evaluarea se face la momentul în care acesta a beneficiat de îmbogățire. O asemenea soluție se regăsește și în cele două reglementări mai sus evocate, art. 1495 alin. (2) CCQ și art. 1303 și 1304 din Ordonanța franceză de reformă a dreptului obligațiilor.

* * *

Analizele care au făcut obiectul acestui studiu privesc o mică parte dintr-o suită cu mult mai largă de reglementări care se impun a fi reformate. Chiar dacă nu toate opiniile și criticile mai sus formulate vor fi primite, știut fiind că, în drept, “totul este sub semnul discuției”, cum o spune motto-ul inspirat al Revistei de drept privat, mai important este ca ele să fie semnalate și supuse unei dezbateri autentice, sine ira et studio, în beneficiul unor reglementări cât mai coerente, care să fie racordate orientărilor europene actuale ale dreptului contractelor, în condițiile în care suflul reformelor este mai puternic ca oricând.                                           


[1] L. RollandLes frontieres de l’ordre contractuel: les traçages économiques et juridiques, Éd. Papyrus, Université de Montreal, 2006.
[2] J. Carbonnier, Les obligations, 22-e édition, Éd. Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 2000, p. 227.
[3] A se vedea S. Neculaescu, Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești, Universul Juridic (portal), 10 august 2018.
[4] I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 26.
[5] D. Llulles, B. Moore, Droit des obligations, 2-e édition, Les éditions Thémis, 2012, p. 37.
[6] CCI – Art. 1173. Fonti delle obbligazioni – Le obbligazioni derivano da contratto, da fatto illecito, o da ogni altro atto, o fatto idoneo a produrle in conformità dell’ordinamento giuridico.
[7] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 1.
[8] Ibidem.
[9] L. Pop, Tratat de drept civilObligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 7.
[10] N. Hage-Chahine, La distinction de l’obligation et du devoir en droit privé, Éd. Panthéon-Assas, Paris, 2017, p. 31 și urm.
[11] R. SavatierDes effets et de la sanction du devoir moral en droit positif français et devant la jurisprudence, thèse, Paris, 1916, p. 3.
[12] G. Marty, P. Raymond, Droit civil, les obligations, t. I, Les sources, 2-e édition, Éd. Sirey, Paris, 1988, nr. 2.
[13] J. Carbonnier, Droit civil 4/ Les obligations, Éd. PUF, Paris, 1956, p. 7.
[14] Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 67-70.
[15] Ibidem.
[16] D. Mazeaud, note sous Cass. Civ. 3-éme, 14 sept. 2005, D. 2006.761.
[17] M. Puech, L’ilicéité dans la responsabilité civile extra-contractuelle, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1973, nr. 31.
[18] H. L. Mazeaud et A. Tunc, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, t. I, 6- ème, Éd. Montchréstien, Paris, nr. 103-109.
[19] J. Darbellay, Théorie générale de l’ilicéité, Fribourg, 1955, nr. 69.
[20] B. Fauvarque-Cosson, Collection droit privé et européen, vol. 6, Projet de cadre commun de référence, Terminologie contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 86.
[21] Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca urmare a neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Codul nostru civil se aliniază proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor care subsumează executarea necorespunzătoare și executarea cu întârziere noțiunii generice de neexecutare a obligației. Astfel, potrivit art. 7.1.1. din Principiile Unidroit, „prin neexecutare se înțelege orice neaducere la îndeplinire din partea unei părți a oricărei dintre obligațiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere”. La rândul lor, Principiile Lando (PECL) se referă la neexecutarea esențială a obligațiilor, în timp ce Codul european al contractelor definește, la art. 89, noțiunea de neexecutare: „orice comportament diferit al unuia dintre contractanți, al colaboratorilor sau prepușilor diferit de cel prevăzut în contract”.
[22] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, Éd. LGDJ, Paris, 1995, nr. 168.
[23] Cuvântul „persoană” își trage originea din cuvântul etrusc phersu (a se vedea Fr. Létoublon, La personne et ses masques : remarques sur le développement de la notion de personne et sur son étymologie dans l’histoire de la langue grecque, Faits de langues, 1994 – persee.fr). Autorul avansează teza interesantă că, la origini, acest termen semnifica masca pe care și-o punea actorul când intra pe scenă, cea care, prin grimasa care îi era amprentată anunța, fie destinul tragic al personajului, fie accentele comice ale rolului în care era distribuit. Ulterior, termenul a căpătat semnificația personajului interpretat de actor.
[24] O. Ungureanu, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 18.
[25] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007; L. Pop, Tratat de drept civilObligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 19; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 58; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 93; Fl. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 129.
[26] Este un text mai puțin elaborat care suferă și din perspectivă gramaticală. Pentru ca enunțul să aibă sens, textul se putea referi la „luarea din locuință a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”.
[27] În limba franceză, infracțiuni precum spionajul, atentatul, complotul s.a. sunt grupate sub titlul des atteintes aux intéréts fondamentaux de la nation iar sintagme precum atteinte à la Constitution, atteinte à la pudeur, atteinte sexuelle, atteinte mortelle, nu au corespondent în limba română.
[28] G. CornuVocabulaire juridique, Éd. PUF, Paris, 2007, pp. 88 și 89.
[29] [29] Ibidem.
[30] Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
[31] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd. Lexis Nexis Litec, Paris, 2007, p. 178.
[32] B. Fauvarque-Cosson, op. cit., p. 307.
[33] Idem, p. 310.
[34] CCI – Art. 1347. Possibilità sopravvenuta dell’oggetto.
[35] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e édition, Éd. Defrénois, Paris, 2009, p. 304; Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190 și 191.
[36] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 10-e édition, Paris, 2009, p. 313.
[37] Yv. Lambert-FaivreDroit du dommage corporel. Système d’indemnisation, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 44.
[38] CCQ – Art 1457 – Toute personne a le devoir de respecter les règles de conduite qui, suivant les circonstances, les usages ou la loi, s’imposent à elle, de manière à ne pas causer de préjudice à autrui.
Elle est, lorsqu’elle est douée de raison et qu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice qu’elle cause par cette faute à autrui et tenue de réparer ce préjudice, qu’il soit corporel, moral ou matériel.
Elle est aussi tenue, en certains cas, de réparer le préjudice causé à autrui par le fait ou la faute d’une autre personne ou par le fait des biens qu’elle a sous sa garde.
Elle est, lorsqu’elle est douée de raison et qu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice qu’elle cause par cette faute à autrui et tenue de réparer ce préjudice, qu’il soit corporel, moral ou matériel.
[39] X. Pradel, Le préjudice dans droit civil de la responsabilité , Éd. LGDJ, Paris,  2004, p. 310.
[40] Ibidem.
[41] CCI – Art 2043 –  “Qualunque fatto doloso o colposo che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che lo ha commesso a risarcire il danno.
[42] L. Pop, în L. Pop, I.-Fl. Popa, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile (Conform noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 558.
[43] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 609.
[44] Ph. Brun, Responsabilité extracontractuelle, Éd. Lexis Nexis Litec, Paris, 2009, p. 371.
[45] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 469.
[46] Ibidem.
[47] R.L. Boilă, în Fl. A. Baias și colaboratorii, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1457.
[48] L. Pop, în L. Pop, I. Fl. Popa, op. cit., p. 558.
[49] Sintagma „fapte ilicite extracontractuale” este inadecvată. Ar însemna să admitem, implicit, perechea „fapte ilicite contractuale”, o exprimare și mai insolită. Din perspectivă terminologică, nici sintagma „răspundere extracontractuală”, specifică limbajului juridic francez, nu este însușită de Codul nostru civil, care preferă sintagma „răspunderea delictuală”, opțiune care se cere a fi conservată în toate prevederile normative care o privesc.
[50] P. Vasilescu, Drept civil. Obligațiile (În reglementarea noului Cod civil), Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 668.[51] Françoise Geny, în “Science et tehnique en droit positif”, Paris, 1914.
[51] Françoise Geny, în “Science et tehnique en droit positif”, Paris, 1914.
[52] B. Starck, Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considérée en sa double fonction de garantie et de peine privée. Éd. ‎ L. Rodstein, 1947.
[53] Josserand, Rapports et domains des reponsabilité contractuelle et delictuelle, Éd. Sirey, Paris, 1931.
[54] M . Eliescu, op. cit., p. 30.
[55] M. Eliescu, op. cit., p. 5.
[56] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 154.
[57] T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, București, 1968, p. 179; I. M. Anghel, Fr. Deak, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 72; I. Dogaru, P. Drăghici, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 218.
[58] M. Costin, Răspunderea juridică în RSR, Ed. Dacia, Cluj, 1974, p. 74.
[59] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 234.
[60] Tr. Ionaşcu, E. Barach, Răspunderea civilă delictuală – Culpa ca element necesar al răspunderii, Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1970, p/ 24.
[61] Ibidem.
[62] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 128.
[63] E. Nicolcioiu, Funcţia educativă a dreptului socialist – Spre o pedagogie juridică, în lucrarea colectivă Dreptul ca instrument de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, Ed. Academiei, București, 1973.
[64] R. L. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 513.
[65] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 624,  G. Viney, Traité de droit civil. Introduction a la reponsabilité, 2-e édition, Éd. LGDJ, Paris, 1996, p. 56, P.. Jourdain, Les principes de la responsabilite civile, Éd. Dalloz, Paris, 6-e édition, 2004, p. 16.
[66] S. Carval, La construction de la responsabilité civile, Éd. PUF, Paris, 2001.
[67] P. Jourdain, op. cit., p. 17
[68] G. Viney, op. cit.
[69] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd.  Dalloz, Paris, 1999, p. 624.
[70] P. Esmein, Le fondement de la responsabilité contractuelle, Revue trimestrielle du droit civil (RTDC), 1933, p. 627.
[71] Locré, tome XIII, pp. 57-58, apud M. Eliescu, op. cit., p. 1.
[72] G. Cornu, op. cit., p. 803.
[73] M. Eliescu, op. cit., p. 469.
[74] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român. Ed. Șansa, București, 1994, p. 94.
[75] Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilite et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 565.
[76] În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Tratat, Obligaţiile, op. cit. p. 107, P. Vasilescu, op. cit., p. 298.
[77] I-Fl. Popa, în L. Pop și colaboratorii, Curs de drept civil. Obligațiunile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 75.
[78] CIVM – Article 22 – L’acceptation peut être rétractée si la rétractation parvient à l’auteur de l’offre avant le moment où l’acceptation aurait pris effet ou à ce moment.
[79] Ord. fr. Art. 115 – Elle peut librement rétractée tant qu’elle n’est pas parvenue à son destinataire.
[80] Aceeași explicație o furnizează și doctrina franceză, potrivit căreia “Dans la peur ou la misère lui a fait commettre cette faute, le verbe est au singulier, car il n’y a qu’un seul agent qui a provoqué cette faute, soit la peur, soit la misère (disjonction exclusive), alors que „Dans la peur ou la misère ont fait commettre bien des fautes, le verbe est au pluriel, car ici c’est tantôt la peur, tantôt la misère les initiatrices de ces fautes (disjonction inclusive). Le type de l’accord confirme ainsi la nature exclusive ou inclusive de la coordination.
[81] Ordonanța franceză privind reforma dreptului contractelor – Art. 1158 – 1. – Les tiers qui doute de l’étendre du pouvoir du représentant conventionnel à l’occasion d’un acte qu’il s’apprête à la conclure, peu demander par écrit au représenté de lui confirmer dans un delai qu’il fixe doit être rezonnable, que le représentant est habilité à conclure cet acte.
[82] Ord. fr. – Art. 1158. – Le tiers qui doute de l’étendue du pouvoir du représentant convéntionnel à l’occasion d’un act qu’il s’apprête à conclure, peut demander par écrit au représenté de lui confirmer, dans un delai qu’il fixe et qui doit être raisonable, que le répresentant est habilité à conclure cet acte.
[83] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 181
[84] M. Eliescu, op. cit., p. 162. În acelaşi sens,  C. Bîrsan, op. cit., p. 181, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 366
[85] În lipsa unor „lucrări pregătitoare”, vom face apel la amendamentele publicate.
[86] Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Abuzul de drept  sancțiune sau remediu?, Universul Juridic  16 octombrie 2016.
[87] I-Fl. Popa, op, cit., pp. 348-350,  V. Terzea, Răspunderea contractuală, Ed. Solomon, București, 2021,  pp. 385-411.
[88] Art. 1376 C. civ. fr. – Celui qui reçoit par erreur ou sciemment ce qui ne lui est pas du s’oblige à le restituer à celui de qui il l’a indument reçu.
[89] Art. 993 C. civ. rom. – Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit
[90] Art. 1491 CCQ – Le paiement fait par erreur, ou simplement pour éviter un préjudice à celui qui le fait en protestant qu’il ne doit rien, oblige celui qui l’a reçu à le restituer.
[91] Ord. fr. 1302-1. – Celui qui reçoit par erreur ou sciemment ce qui ne lui pas dû doit le restituer à celui de qui il l’a indûment reçu.
[92] C. civ. fr. – Art. 1330 alin. 2 – Si toutefois il prouve que le paiement procède d’une intention libérale, d’une obligation naturelle ou d’une autre cause, il n’y a pas lieu à restitution.
[93] Pr. Catala – Art. 2034. Obbligazioni naturali – Non è ammessa la ripetizione di quanto e stato spontaneamente prestato in esecuzione di doveri morali o sociali, salvo che la prestazione sia stata eseguita da un incapace.
I doveri indicati dal comma precedente, e ogni altro per cui la legge non accorda azione ma esclude la ripetizione di ciò che e stato spontaneamente pagato, non producono altri effetti (627-2, 1933, 2331, 2940).


Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România