Când patrimoniul devine „sexist”, iar feminagiul înlocuiește omagiul

La 18 august a.c., presa belgiană anunța sfârșitul Zilelor patrimoniului, dar nu pe cel al evenimentului cultural ca atare, ci numai al denumirii sale. Mai exact, considerându-se că termenul patrimoniu e „sexist” și mai puțin incluziv, autoritățile de resort bruxelleze, în frunte cu secretarul de stat responsabil cu problemele de urbanism, au decis să reboteze tradiționala manifestare cu englezescul Heritage Days. Astfel, noua denumire ar permite, conform comunicatului oficial aferent, o perspectivă „mai incluzivă și mai largă” asupra subiectului, semnificațiilor și implicațiilor sale, înscriindu-se în trendul mai general al ștergerii diferențelor, ignorării tradițiilor și uniformizării globaliste. În consecință, cea de-a 33-a ediție, devenită Heritage Days, se va desfășura între 18 și 19 septembrie 2021, în jurul tematicii Meeting Points. Așadar, un nou front deschis reconsiderărilor și exagerărilor în numele promovării orizonturilor „transgender”.

1. Principala imputație adusă străvechiul termen (concept) de patrimoniu și în justificarea unei atari măsuri ar fi aceea că respectivul apelativ ar trimite la ideea „moștenirii transmise de la tată”, în sensul că noțiunea în cauză provine din latinescul patrimonium (moștenirea tatălui) ceea ce ar oculta până la negare dimensiunea feminină și alte diferențe aflate astăzi în centrul atenției și al interesului. Nici mai mult , nici mai puțin, conceptul și practica sa ar fi perimate, întrucât fac referință la o epocă în care femeia era îndepărtată de la orice proces de transmitere a bogăției, fiind dependentă financiar total de bărbat. Pentru o cât mai clară viziune și deplină înțelegere a situației, cred că se impune o expunere contextuală a tematicii angajate.

Coborâtor din ancestralul complex al „Arcei lui Noe” al popoarelor, expresie a instinctului natural de conservare și supraviețuire al fiecărui individ, patrimoniul este un termen polisemic, un concept în mișcare, unul dintre cele mai străvechi, mai persistente și mai intangibile până acum ale culturii, istoriei și dreptului. Din punct de vedere etimologic, provine din latinescul patrimonium și evoca ideea de moștenire, mai precis semnifica, inițial, „bunul transmis de tată”, fără ca totuși să întruchipeze un concept juridic, în timp ce res patrimonio erau lucrurile susceptibile de apropriere privată, dar compunând domeniul public roman. Prin urmare, însăși etimologia termenului (ceea ce provine de la părinți), trimite la ideea de transmisiune.

La originile și începuturile sale, în dreptul roman, patrimoniul desemna bunurile unei persoane, însă într-o abordare „obiectivă” sau „obiectivistă”, adică una centrată pe bunuri. Totodată, el era conceput ca fiind colectiv; se compunea din toate bunurile necesare folosinței comune a grupului (a familiei, în principal) și exista, în consecință, pe durata acestei utilizări. De asemenea, și în Grecia arhaică el reprezenta „ansamblul terenului util supraviețuirii unei familii”.

În prelungirea unei atari viziuni, în perioada feudală bunurile donate Bisericii formau „patrimoniul săracilor”. La 1694, Dictionnaire de l’Académie française îl definea „un bun care vine de la tată și de la mamă, care a fost moștenit de la tatăl și de la mama sa”, iar pentru l’Encyclopédie d’Alambert era vorba de „un bun de familie; ceva care a provenit prin succesiune ori prin donație în linie directă”. Mai spre zilele noastre, dicționarul Littré îl consideră, într-o accepțiune generală, ca „bun al moștenirii care descinde, potrivit legii, de la tați și mame, la copiii lor”. Prin extensie, termenul a ajuns să desemneze bunurile Bisericii, cele ale coroanei apoi, din secolul al XVIII-lea, bunurile cu semnificație și valoare naționale, pe de o parte, universale, pe de alta (patrimoniul științific, patrimoniul vegetal și zoologic etc.).

Așa cum arătam anterior, din punctul de vedere al semnificiațiilor primordiale, orice patrimonium presupune un pater, iar pentru jurişti orice pater îşi are originile în pater familias: principalul actor al dreptului privat roman, cel care exercită în mod legitim o potestas asupra membrilor familiei, dintre care unii vor dobândi prin intermediul instituţiei moştenirii şi patrimonium-ul. A vorbi despre patrimoniu înseamnă, aşadar, înainte de a  ne exprima asupra chestiunilor aşa-zis patrimoniale (în limbajul curent astăzi: evaluabile în bani), a vorbi despre puterea legitimă şi despre titularul patrimoniului ca moştenitor legitim al unui pater care la rândul lui moştenise patrimoniul în discuţie: deci şi despre patrimoniu ca obiect al unei tradiţii, mai precis: al unei tradiţii pe linie paternă. Să însemne aceasta lăsarea la o parte a mamelor? Cu siguranţă că nu, câtă vreme modalitatea prin excelenţă de formare a familiei legitime din care se vor naşte moştenitorii patrimonium-ului nu este alta decât matrimonium, prin urmare, căsătoria, aşezată nu întâmplător sub semnul maternităţii, astfel, al mamei caracterizate de romanistul spaniol Alvaro D’Ors  „protagonistă a perpetuării speciei umane”, funcţie distinctă şi complementară celei a tatălui ca „administrator al pământului încredinţat de Dumnezeu speciei umane spre administrare”. Prin aceasta pământul însuşi se relevează ca arhetipulprin excelenţă al patrimoniului, fiind în acelaşi timp, aşa cum scria un mare gânditor jurist german în prima frază dintr-o lucrare epocală,  şi „mama dreptului”. Dacă este adevărat că, precum considera Savigny, dreptul unui popor „se dezvoltă precum limba” şi că limba care defineşte sub aspect cultural identitatea oricărui om este limba maternă (şi nu: paternă), atunci exerciţiul legitim al puterii este inseparabil de transmiterea legitimă a dreptului.

La prima vedere de la sine înţelese, aceste adevăruri se dovedesc astăzi mai mult ca oricând supuse atacului, şi aceasta din cauza corelaţiei – sistematic ocultate – dintre legitimitate şi familie, corelaţie care se revelează peste măsură în conceptul – astăzi mai dispreţuit ca oricând – de „patrie-mamă”. Aşa cum Revoluţia franceză a intenţionat în mod explicit separarea legitimităţii de paternitate („plus de pères!”), tot astfel şi separarea dreptului de dimensiunea maternă a pământului şi a limbii care alcătuiesc împreună determinaţia existenţială a unui popor, se datorează mutaţiei fundamentale operate de Modernitate prin care omul devine autonom în raport cu Dumnezeu, propriul popor şi propria familie, iar societatea se transformă dintr-o familie a famililor într-o colectivitate a indivizilor. „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm  şi să avem noi moştenirea lui” (Matei 21, 38), iar astăzi limba maternă tinde să devină pentru identitatea indivizilor tot atât de irelevantă ca şi propria patrie (ubi bene ibi patria!) ; locul patrimoniului moştenit şi destinat a fi lăsat moştenire este luat de un capital aducător de profit, la rândul lui acesta fiiind garantat de tehnica legalităţii care înlocuieşte legitimitatea întemeiată pe familie şi moştenire. Se poate spune, prin urmare, şi în prezent, împreună cu Alvaro D’Ors, spre exemplu, că „renunţarea la legitimitate în virtutea renunţării la o societate legitimă organizată în familii” şi „legătura indisolubilă dintre cele trei instituţii ale familiei (căsătoriei), moştenirii şi patrimoniului reprezintă cea mai importantă preocupare a juristului de astăzi”. Din această perspectivă urmează să abordăm şi noi, de pildă, patrimoniul cultural și natural înțeles nu ca un capital destinat însuşirii şi folosirii profitabile, ci ca „vie” (Matei 21, 38) încredinţată unei umanităţi diferenţiate în popoare, familii şi generaţii succesive de împreună-lucrători.

1.1 Semnificațiile măsurii oficialilor belgieni, evocată inițial, sporesc în importanță dacă avem în vedere că se pune în discuție, în special, noțiunea de „patrimoniu cultural”, care exprimă ideea apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa Occidentală potrivit căreia anumite obiecte ale trecutului trebuie să fie prezervate spre a fi transmise generațiilor viitoare. Așa au apărut și s-au dezvoltat reglementări menite să conducă la selecționarea de bunuri mobile și imobile reprezentative civilizațional, protejarea și conservarea lor, spre a le asigura perenitatea. Regăsim și aici ficțiunea privatistă a continuării persoanei, sub forma țării sau națiunii, adică, în cazul nostru, România ori națiunea română. Acest patrimoniu este constituit din bunuri esențialmente inalienabile: odată incluse în cadrul său, ele numai pot ieși de sub acest regim special decât prin distrugerea care nu a putut fi evitată! Din acest punct de vedere, patrimoniul, chiar dacă bunurile care îl compun constituie de asemenea o bogăție exploatabilă (în special din perspectivă turistică), își regăsește sensul prim de heritage, utilizat în engleză.  Într-adevăr, după cum se știe, etimologic, cuvântul latin patirmonium desemnează bunurile familiei care provin de la tată, de la ascendență, care trebuie administrate în interes familial spre a fi, la rândul lor, transmise generațiilor următoare. Patrimoniu care se înscrie în durată este larg sinonim cu moștenirea. În sens economic, el desemnează bogăția situată în prezent.

2. În dezbaterile în jurul schimbării denumirii în „Zilele moștenirii”, care ar avea avantajul de a pune în valoare și pe cea a femeilor, s-a remarcat și faptul că și o atare semnificație ar fi insuficientă, trebuind a se merge și mai departe în sensul amplificării diversității prin integrarea în această arie și a comunității LGBT, persoanele provenite din minorități ș.a. Sunt ușor de întrevăzut perspectivele de explicare a respectivului demers și mai ales contextul de manifestare a sa. Cu câțiva ani mai înainte, asemenea termeni precum „scrierea incluzivă”, care ar denunța limba masculinizată și ar pune capăt „invizibilității femeilor”, au explodat și ocupă un loc central în preocupările publice și pe rețelele de socializare.

În Franța, de exemplu, în 2017, un grup de inițiativă propunea Consiliului municipal al Parisului să schimbe denumirea unor manifestări de același gen în „Zilele matrimoniului și patrimoniului”; au apărut, deopotrivă, păreri în sensul utilizării termenului de „femagiu” în loc de „omagiu”, atunci când se celebrează o femeie. Tot în Hexagon, o circulară ministerială care recomanda promovarea în școli a „scrierii incluzive” din cauza „complexității” și „inteligibilității” limbajului tradițional a întâmpinat rezistențe masive din partea lumii didactice. Mai mult decât atât, specialiștii cu autoritate au arătat că asemenea manipulări de limbaj nu contribuie la avansul cauzei feministe și nu există nicio probă că schimbările de ordinul percepției științifice pot modifica reprezentarea de gen. În fine, în Belgia, se relansează astfel dezbaterea asupra sexismului limbii franceze și utilizarea, în acest mod favorizată, a englezei în regiunea capitalei Bruxelles, și așa devenită simbol transnațional european.

3. Desigur, sexismul este denunțat și în planul limbajului dreptului și s-ar manifesta prin „ștergerea femeilor, patologizarea mamelor și banalizarea violențelor”, generând puternice efecte discriminatorii. Analiza sa e considerată o prioritate a cercetării în domeniu. S-a elaborat și se oferă deja o nomenclatură a „sexismelor jurislingvistice”: lexicală, gramaticală, terminologică și s-au introdus chiar două noi noțiuni: feminizarea ostentativă și, respectiv, barierele invizibile lingvistice. Preocuparea principală este aceea de a oferi magistraților, avocaților, notarilor, tuturor practicienilor domeniului, instrumente adecvate pentru a demasca sexismul ascuns în comunicarea lor și a se familiariza cu noile dezvoltări în materie de redactare incluzivă. Deocamdată, de lege lata, așa cu se afirma în Recomandarea R(90)4 a Consiliului Europei din 21 februarie 1990 privind eliminarea sexismului în limbaj, egalitatea dintre femeie și bărbat se înscrie în cadrul „idealurilor și principiilor” care constituie „patrimoniul comun al Europei” și nu numai conform aceluiași document, pentru asigurarea unui atare obiectiv, se impun, în principal: 1. încurajarea utilizării, în măsura posibilului, a unui limbaj nesexist, care să țină cont de prezența, statutul și rolul femeii în societate; 2. punerea terminologiei utilizate în textele juridice, ale administrației publice și educației, în armonie cu principiul egalității sexelor.

Până acum, chiar și cu ofensiva din ultimii ani, două erau coordonatele principale vizate, de condamnare și supuse revizuirilor de gen. Pe de o parte, încă feminizarea deficitară a titlurilor funcției și numelor organismelor, făcând astfel invizibile femeile care înving barierele instituționale tradiționale; ocultarea femeilor care ocupă poziții de putere, de cunoaștere ori de prestigiu poate să fie descrisă ca o barieră lingvistică. Pe de altă parte, sexismul terminologic care ar contamina modul de a relata faptele și a spune dreptul, formulele utilizate banalizând violențele patriarhale și eufemizând violul, blamând victimele, deresponsabilizând agresorii și operând o suprapunere între sexualitate și violență. În plus, expresii esențializante „psihiatrizează” femeile, fac din „sexul masculin” un simbol al puterii și accentuează diviziunea sexuală a muncii. Toate acestea ar obstacula deplina egalitate a genurilor și de aceea s-ar impune să li se acorde atenția necesară.

De această dată, prin denunțarea termenului de „patrimoniu” se ajunge chiar la a ataca substanța ideatică și efectele practice ale unor instituții juridice fundamentale, cu proveniențe originare, romane, matriciale, purtând importante rezonanțe civilizaționale și culturale, a căror „reformare” poate produce rupturi intergeneraționale nejustificate și profund dăunătoare.

4. Despre „masculinitatea” dreptului roman suntem conștienți cu toții, cel puțin absolvenții de Drept, dar prin atari „evoluții” și poziționări nu este departe orizontul alungării sale din universitate, conștiința umanității și mintea profesioniștilor dreptului. Eliminat din programa de studii a facultăților de profil juridic din Franța, ca o satisfacere a revendicărilor mișcărilor studențești din mai 1968, studiul său a rămas totuși ca o redută a păstrării rădăcinilor și fundamentelor multimilenare ale culturii occidentale, cărora acum, sub diverse pretexte, li se aplică numeroase lovituri. Dincolo de frazeologia egalitaristă de fațadă, implicațiile mult mai profunde și evident globalist-uniformizatoare sunt evidente. Dreptul pe calculator, juristul-robot, justiția predictivă și catedra-videoconferință vor fi impuse cu orice preț. O lume fără o justiție simbolizată de balanța în cumpănă și în lipsa zeiței Themis devine o soluție de laborator, un surogat străin de comunitatea umană, societatea valorilor și cultura creației. Iar eliminarea „patrimoniului” cultural poate însemna începutul ruperii de tradiții și lipsirea de o moștenire care ne-a format ca istorie și civilizație.

P.S.: Observ cu satisfacție că, totuși, „microbul sexist” nu a atins și terminologia europeană a manifestărilor de profil, vorbindu-se (încă) de Zilele europene ale patrimoniului (18-19 septembrie 2021), cu tema „Patrimoniul pentru toți”. Primele semne apar însă dacă observăm formulări tematice ale unor activități componente de genul „Marile figuri ale incluziunii”.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române