Declinul „justiției civile” și preocupări de relansare a sa

Prin natura și rezonanța obiectului său așa-zisa „justiție civilă” rămâne un domeniu mai discret, de care se vorbește mai puțin în media și chiar pe rețelele de socializare. Caracterul spectacular mult mai atenuat nu o recomandă în acest sens și nu prezintă o miză deosebită în cadrul dezbaterilor publice, mult mai preocupate de infracționalitate și de violențe în general. Totuși, această responsabilitate a jurisdicțiilor, cea care privește probleme precum cele de familie, litigiile de vecinătate, afacerile comerciale, contenciosul privind construcțiile ori dezbaterea succesiunilor, reprezintă o pondere importantă în activitatea judiciară. Așa, de exemplu, în Franța, potrivit statisticilor oficiale, în 2019 au fost pronunțate 2,25 milioane de hotărâri în materie civilă și comercială, în timp ce au fost cercetate și soluționate numai 1.13 milioane de cauze penale. Omniprezentă în viața indivizilor și a societății, dar cvasinvizibilă în dezbaterea publică, această justiție a cotidianului este amenințată astăzi de „dezafectare” din partea magistraților înșiși, declinul său generând îngrijorări în rândul specialiștilor și a responsabililor publici în materie. Este și cazul Franței unde o atare constatare a făcut obiectul analizei unui raport de misiune (Raport) întocmit de Inspecția Generală a Justiției (IGJ) remis în aprilie 2021 ministrului de resort, Eric Dupond-Moretti, care, pentru moment, nu l-a făcut public și nici comentat oficial, supunând cele 29 recomandări formulate în document analizei serviciilor de specialitate ale ministerului.

1. Cu titlu preliminar să notăm, preluând dintr-o notiță aflată pe site-ul Ministère de Justice, că justiția civilă în Franța tranșează conflictele între persoanele private. Ea judecă contencioasele de ordin familial născute cu ocazia unei căsătorii, divorț, deces ori rezultând din dificultățile relative la educația copiilor. Reglează litigiile relative la proprietate, datoriile neregularizate ori neexecutarea contractelor. În fine, soluționează dosarele privind conflictele de muncă ori generate în relațiile comerciale. Cu precizarea că o cauză civilă este întotdeauna judecată potrivit regulilor Codului civil și celui de procedură civilă.

Potrivit analizei inspecției de specialitate, ale cărei concluzii au fost aflate și puse în discuție publică de prestigiosul cotidian „Le Monde” (Jean-Bapiste Jacquin, La justice civile, une justice du quotidien en péril”, 2 august 2021), „dezafectarea” magistraților față de funcțiile „civile” poartă în genere „o secare a bazinului de judecători civiliști experimentați cu consecințe în lanț până la Curtea de Casație”. De altfel, de precizat că în urma semnalului de alarmă tras de Chantal Arens, prim-președinte al jurisdicției supreme, fosta ministru de justiție Nicole Belloubet ceruse IGJ, în mai 2020, să se aplece asupra acestui subiect.

1.1. O pierdere de competențe a magistraturii în materii atât de întinse precum litigiile în domeniul proprietății intelectuale, anumitor sectoare comerciale, răspunderii contractuale ori dreptului bancar ar fi, în primul rând, problematică în fața și confruntarea cu avocații ale căror cabinete, dimpotrivă, se specializează accentuat. Calitatea justiției nu poate fi, așadar, ignorată, constituind, în cele din urmă, o miză însemnată, deopotrivă, a păcii sociale și de activitate economică. Totul ar începe la Școala Națională de Magistratură (ENM) prin programele de studiu pe care le pune în operă, și nu numai. Potrivit rezultatelor unui sondaj de opinie, invocate în articolul citat, realizat în rândul auditorilor de justiție ai promoțiilor 2019 și 2020, aproximativ o treime dintre ei urmaseră studii dominate de dreptul penal și, respectiv, de dreptul civil, dar dacă 80% din studenții cu rezultate bune în penal declară că au optat să urmeze cursurile de formare ale școlii de magistratură în vederea exercitării unei funcții penale și 15% mai degrabă una civilă, numai 32% dintre „civiliști” preconizau asumarea unei profesii de acest gen și 15% mai degrabă în penal, în timp ce 50% dintre ei nu aveau o preferință.

Mulți cunoscători ai fenomenului pun o asemenea situație pe seama „efectului François Molins”, actualul procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Casație, devenit figura emblematică a magistratului francez de la mijlocul anilor 2010, atunci când a trebuit și a făcut față, cu succes, în calitate de procuror al Republicii în Paris, valului de atentate criminale. Penalul, în ipostaza de magistrat al Parchetului sau în cadrul instanței judecătorești, atrage astfel pe tinerii care decid să urmeze cariera judiciară. Desigur, și alți factori, mai profunzi, acționează în aceeași direcție. Este vorba, în primul rând, de contextul în care se regăsește și acționează tot mai evident complete civile. Stocul cauzelor se acumulează, judecătorul civil se găsește constrâns să recurgă la o gândire standardizată, cu ajutorul unor formulare tehnice de redactare a hotărârilor, uzând de citate din jurisprudențe relevante și reproduceri automate, la repetări contextualizate mai degrabă de a gândi dreptul. Imaginea marelui jurist care face să trăiască și să se îmbogățească jurisprudența apare tot mai îndepărtată. Or, așa cum se remarcă și în rândurile magistraților români, aspirațiile de afirmare profesională, dincolo de rândurile și considerentele hotărârilor pronunțate, prin ridicarea concluziilor desprinse la nivel de jurisprudență (cum o arată, de pildă, inițiativa preluării și transformării „Revistei Române de Jurisprudență” din ultimii ani în veritabil „oficios” de publicare a deciziilor, sub îngrijirea și cu eventuale comentarii din partea judecătorilor) nu pot fi ignorate, ci, dimpotrivă, își revendică drept de cetate.

2. Referitor la aglomerarea rolului instanțelor și termenele prea lungi, întârziate de soluționare a cauzelor, raportul Inspecției relevă faptul că între 2007 și 2017 răstimpul mediu de desfășurare a procedurilor în fața instanțelor a ajuns de la 7,5 luni la 11,8 luni în materie civilă, „vârsta” stocului ajungând la 15,8 luni. „În această privință, lucrăm în van. Sunt dosare cu concluzii puse în 2017 și în care pronunțarea a intervenit în 2020. Asta nu ar fi nimic; adeseori se așteaptă mult până la deliberarea și redactarea deciziilor”, declara IGJ un consilier de la o curte de apel. Presiunea numărului de cauze aflate pe rolul jurisdicțiilor ori a mijloacelor disponibile se traduce și printr-o scădere a colegialității, principiu esențial potrivit căruia o judecată e fructul unei deliberări a trei judecători: 1 președinte și 2 asesori. Constrâns să opereze un arbitraj între colegialitate și productivitate (exprimată în rata de acoperire – numărul de cauze soluționate în raport cu cel al celor intrate –) judecătorul în civil se afundă într-o perspectivă individualistă a oficiului său pentru a privilegia activitatea de redactare a actelor dosarului, notează, printre altele, redactorii raportului ministerial. De aceea, am fi în prezența unui exercițiu pe care unii îl califică drept „monah”, devenit puțin atractiv și mai ales nerecunoscut și nevalorizat ca atare, deopotrivă de colegii de pretoriu, de justițiabili și de marele public, cu precădere din cauza deficitului de vizibilitate.

3. În același context este pusă în discuție și dogma magistratului polivalent, judecătorul „în civil” e calificat în cadrul unei jurisdicții, în virtutea unei tradiții și a unei oarecare ambiguități a atribuțiilor, ca „nespecializat”, contrar situației celui de executare a pedepselor, de instrucție, sau de drepturi și libertăți. Având de asigurat mai puține ședințe publice și, în orice caz, mai reduse ca timp de desfășurare, magistrații civili sunt solicitați, adeseori, pentru a completa alte complete de judecată, precum cele corecționale. Faptul că au de efectuat mai multă muncă de redactare, de multe ori seara și în week-end, nu pare a fi luat în considerare întotdeauna în organizarea activității instanțelor. În această privință Raportul denunță dogma magistratului polivalent și generalist, prezent la direcția serviciilor judiciare ale ministerului sau ale celor de funcționare ale Consiliului Superior al Magistraturii și care, prin natura atribuțiilor aferente, împiedică construirea unor cariere specializate. Mobilitatea geografică încurajată oficial constituie un factor agravant al problemei. Chestiunea unei gestiuni dinamice a resurselor umane care se impune cu acuitate în magistratură se dovedește și mai aplicată în funcțiile civile.

4. O problematică majoră ce tinde să revină în actualitate, cu atât mai mult cu cât în toamna acestui an a fost convocată, din inițiativa președintelui E. Macron, dar la cererea „vârfurilor justiției”, o ediție specială asupra L’États généraux de la justice”ca răspuns la o virulentă punere în discuție a justiției din perspectiva deciziilor adoptate în ultimul timp în materie penală. Anunțată la 5 iunie 2021, după primirea la Palatul Elysee a prim-președintelui Casației și a procurorului general, îngrijorați și respingând „procesul în «laxism» ce s-ar face justiției față de polemica generată de unele decizii pronunțate în penal”, manifestarea va cuprinde mai multe reuniuni, organizate în diferite locuri din Hexagon, care vor mobiliza ansamblul actorilor casei justiției – magistrați, grefieri, reprezentanți ai administrației penitenciarelor –, dar și avocați și notari. Obiectivul urmărit va fi acela de a pune laolaltă în vederea discutării și punerii de acord asupra aceleiași constatări de a relua de la zero un model ajuns la capătul puterilor sale și de a chestiona asupra locului judecătorului în societate, înainte de a stabili prioritățile reformei în domeniu. Pentru a evita „instrumentalizarea dezbaterilor și a le permite să se țină în mod nepartinic, în pofida apropierii campaniei pentru alegerile prezidențiale din 2022”, organizatorii caută să implice în procesul aferent figuri ale spectrului politic de dreapta și de stânga și chiar personalități străine incontestabile. În așteptarea evenimentului, sindicatele magistraților consideră că într-un atare demers ar avea nevoie, înainte de toate, de a se pune capăt „reformelor neîncetate” în sensul stabilizării și previzibilității situației sale și acordarea resurselor – materiale și umane – de care justiția are nevoie stringentă. La rândul lor, avocații, prin Consiliul Național al Barourilor, au apreciat că États generaux au devenit necesare „în contextul acuzațiilor de laxism aduse justiției și cel al acumulării de reforme”. Numai că, poate și din cauza instalării vacanței, inclusiv judecătorești, mai nimeni dintre actorii implicați nu pare a fi preocupat de pregătirea confruntărilor anunțate, organizarea și tematica respectivă rămânând încă necunoscute de profesioniștii dreptului care sunt sceptici în privința reușitei sale. (Paule Gonzales, États généraux de la justice: le grand flou, „Le Figaro”, 27 iulie 2021). Să mai notăm, în aceeași perspectivă, dorința șefului statului ca ministrul justiției să prezinte, în fiecare an, în fața parlamentului, o dare de seamă asupra politicii penale a guvernului. Desigur, dincolo de dominația tensiunilor legate de răspunsul penal la infracționalitate și complicațiile problemei sau eterna insuficiență a resurselor acordate justiției, vor fi abordate și se va încerca prefigurarea posibilelor soluții și la problemele „justiției în civil”, de genul celor invocate mai sus.

5. De altfel, sunt de interes și actualitate propunerile formulate în proiectul de lege privind încrederea în instituția judiciară, prezentat la 14 aprilie 2021 în fața Consiliului de Miniștri, dar contestat în multe privințe de sindicatele magistraților. Documentul propune, printre altele: autorizarea ședințelor de judecată; o mai bună încadrare a anchetelor penale preliminare și a duratei acestora; protejarea secretului profesional al avocatului; o generalizare a curților criminale departamentale; reducerea pedepselor cu închisoarea (cu executare); încurajarea generalizării aplicării brățării electronice sau crearea unui drept la muncă specific pentru deținuți (contractul de muncă penitenciar). Cum respectivul proiect valorifică și un raport al IGJ asupra îmbunătățirilor ce s-ar impune a fi aduse respectării deontologiei profesiilor dreptului (avocați, notari ori comisari de justiție) și instanțelor lor disciplinare, este de așteptat ca noile concluzii privind „justiția civilă” să servească la definitivarea textului preconizatei legi.

6. Fără îndoială, diferențele și specificitățile de ramură, așa-zisa independență a legislațiilor nu trebuie subestimate, minimalizate, dar nici maximalizate, exagerate. Indiscutabil, dreptul public și dreptul privat au aceleași fundamente, același mod de elaborare a normelor, sunt dominate de principii identice; în același timp, ceea ce le deosebește aparține mai ales modalității, obiectivelor sau constrângerilor particulare impuse de reglementările aferente. În consecință, așa cum se subliniază în doctrina franceză, judecătorul administrativ nu este judecătorul judiciar, contractele administrative nu sunt asimilabile celor private, în timp ce răspunderea administrativă ține cont de specificitățile legate de intervenția publică ș.a. Construcția unui drept specific nu pune deci în cauză coerența ansamblului. Această perspectivă se cuvine a fi avută în vedere și în privința procedurilor de urmat și mai ales a specializării jurisdicțiilor, instanțelor și completelor de judecată. Tehnicitatea accentuată și abundentă și complexitatea crescândă a reglementărilor de drept pozitiv presupun spre o cât mai reușită interpretare și corectă aplicare a prescripțiilor lor, o specializare a judecătorului, precum cea legată de acțiunea lui în penal sau civil, dar dincolo de spectrul aplicat al actului concret, de domeniu și de speță, nu trebuie niciodată ignorată și abandonată perspectiva raportării la unitatea dreptului, a valorilor fundamentale pe care le promovează și drepturilor și libertăților pe care le proteguiește.

7. Nu putem încheia aceste rânduri consacrate provocărilor „justiției în civil” fără câteva gânduri asupra unității juridicului, în toate perspectivele sale. După cum se știe, „Dreptul” este indispensabil și în același timp inerent oricărei societăți umane: ubi societas, ibi ius, un dicton recunoscut de mii de ani care ne arată că nicio societate nu poate să se constituie fără drept și că acolo unde e viață socială e și drept! Din aceasta rezultă și o altă concluzie: „Dreptul”, care depășește foarte ușor simpla noțiune de justiție și care este ceva mai mult decât un corpus de reguli, se impune a fi analizat ca un mod de organizare socială și, în această ipostază, implică în mod necesar unitate (în diversitate). Prin urmare, dacă admitem că el constituie matricea unei societăți (umane) date, atunci trebuie să fie omogen, coerent, identificat ca un ansamblu armonios și lizibil, așadar, că „Dreptul” constituie un soclu care nu e disociabil, care este mai mare decât ramurile (disciplinele) care îl compun și că fixează și determină bazele, fundamentele și regulile de organizare și funcționare ale unei societăți. Expresia de „ordine juridică” e, din această perspectivă, discutabilă; e o stare identificată și uniformă, constituie un sistem în care modul de elaborare a normei, principiile fundamentale, precum cel al separației puterilor, existența unei constituții, respectarea exigențelor statului de drept, ierarhiei normelor nu se apreciază în raport cu elementele disciplinare (drept public/drept privat, drept civil/drept penal ș.a.), ci în funcție de o viziune globală de ansamblu, considerat ca un tot. Unitatea „Dreptului” se naște, deci, din însăși natura sa: întrucât iradiază din societatea pe care o organizează, este și devine întotdeauna cosubstanțial acesteia. Disciplinele juridice, diversitatea și singularitatea lor, decupajul materiilor nu sunt decât accesorii, dezmembrăminte de principii juridice fundamentale care transcend ramurile în profitul necesarei unități a ansamblului. Desigur, totuși, această unitate esențială, definitorie care este gajul omogenității și coeziunii nu exclude diversitatea și chiar pluralitatea în cadrul ansamblului. Unitatea generează o coerență a edificiului, dar nu interzice organizarea în/pe discipline juridice în contextul unitar prefixat. Astfel, unitatea „Dreptului” nu exclude diversitatea drepturilor care constituie o ordine juridică identificată, ea nu are drept consecință ori ca obiective a îngheța „regula de drept, ca vocație să șteargă orice singularitate”, nu împiedică în niciun fel diferențele de concepție legate de un câmp disciplinar. Unitatea „Dreptului” nu este, de altfel, antinomică cu diviziunile esențiale în discipline și arii disciplinare din moment ce admitem că soclul comun este în mod necesar unificat: în acest mod, mai întâi, summa divisio drept public/drept privat e compatibilă cu unitatea sa.

8. Last but not least, este de remarcat că asemenea considerații sunt pe deplin valabile și pentru justiţia civilă din România. Problemele sale, mult mai tăcute decât cele ale structurilor penale, mai mult sau mai puțin speciale, se acumulează, potențează și pot deveni explozive. Interesul social ținând de temă rămâne deosebit de important, cu atât mai mult cu cât provocările digitalizării, interconectării și globalizării schimburilor impun rezolvări rapide și uniforme. Pentru identificarea subiectelor prioritare și căutarea soluțiilor cuvenite ar fi bine-venite și la noi demersuri de investigare a situației existente, cu concluzii supuse dezbaterii publice profesionale și generale așa încât să se ajungă la adoptarea de măsuri adecvate, acceptate și, drept care, eficiente.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române