Umanism ușor depravat

Valentin Constantin

În eseul intitulat Un excepționalism american, publicat în numărul trecut al acestei reviste, m-am declarat intrigat de faptul că nu îmi aminteam să fi găsit prin lecturile mele o analiză care să explice de ce dezbaterile privind pedeapsa cu moartea ignoră relația asasin/ victimă/ societate și sînt concentrate exclusiv pe relația asasin-societate.

Am afirmat că, după mine, crima comisă cu intenție creează o relație cu trei termeni, în care rolul principal trebuie cedat victimei. Apoi, am pus la îndoială faptul că, prin contractul social implicat în constituții, oamenii au cedat statului o marjă discreționară de apreciere a valorii care trebuie recunoscută dreptului lor la viață. Sau, altfel spus, dreptul de a stabili discreționar limitele înlăuntrul cărora dreptul lor la viață și demnitatea umană sunt operative și cum trebuie tratată negarea dreptului la viață.

De data aceasta am decis să introduc în discuție doi bravi defensori ai abolirii pedepsei cu moartea: Arthur Koestler și Albert Camus, și, de asemenea, un antecesor al lor, foarte influent, Cesare Beccaria.[1]

Textele lui Koestler și Camus au fost reunite într‑un volum de un activist, Jean Bloch-Michel, în anul 1957. Bloch-Michel a publicat o ediție nouă în 2002, la Gallimard, deși pedeapsa cu moartea era abolită în Europa. Bloch-Michel era preocupat de ceea ce se întîmplă în Statele Unite cu asasinii condamnați la moarte, probabil pentru că aceasta era direcția în care îl conducea ideologia. Un antiamericanism, să spunem, rezidual.

Nu m-aș fi ocupat niciodată de pedeapsa cu moartea sau de abolirea ei dacă nu aș fi fost frapat de lipsa distincției între pedeapsa cu moartea prevăzută pentru asasinat (uciderea cu intenție a unei ființe umane) și pedeapsa cu moartea prevăzută pentru alte infracțiuni, de drept comun sau politice. Nu aș putea-o niciodată justifica pentru ultimele infracțiuni. Pledoariile pentru abolirea pedepsei cu moartea la Koestler, Camus și Beccaria au ca punct de plecare brutalitatea excepțională a executării pedepselor în antichitate și în Evul Mediu.

Executarea condamnaților la moarte reprezenta punerea în scenă a unor torturi îngrozitoare. Moartea consfințea sfîrșitul torturii. Dacă ne gîndim la faptul că Iisus Hristos a murit torturat, e straniu cum a putut tolera și uneori practica creștinismul cruzimea extremă. Cine ar mai putea accepta astăzi torturarea ființelor umane cu titlu de expiație? Sigur că punctul lor de plecare este foarte solid pentru pledoarii împotriva torturii și a tratamentelor inumane și degradante. Nu este însă cu totul relevant pentru modul în care se execută astăzi pedeapsa cu moartea aplicată pentru asasinat, într-o țară civilizată, așa cum sînt Statele Unite.

Textul lui Koestler este, în mod explicit, un manifest anti-conservator, localizat în Anglia. O expunere istorică strict orientată de scop. O expunere în care autorul nu ratează aproape niciodată exemplele. Koestler se bazează pe prezumția (nu foarte originală) că orice pedeapsă penală are trei obiective. Pedepsirea în sine, apărarea societății prin forța exemplului și „îndreptarea infractorului”. Evident că acest ultim obiectiv nu vizează pedeapsa cu moartea. Am spus că Arthur Koestler este un scriitor și că exemplele sale sunt convingătoare. În timp ce hoții de buzunare erau executați în Anglia, ne spune Koestler, alți hoți „își probau calitățile în mulțimea din jurul eșafodului”. Accept că este posibil ca pedeapsa cu moartea să nu fie exemplară. Însă după abolirea ei, un asasin poate să își evalueze crima în termeni de cost-beneficiu, și să fie încurajat de faptul că retribuția socială a crimei sale va fi modică.

De la Koestler învățăm că nu trebuie să pedepsim, pentru că „a te răzbuna pe o ființă umană este la fel de absurd cum ar fi să te răzbuni pe o mașină care are o pană”. „Dacă pedepsim criminalul” – spune Koestler – „ar trebui să îl pedepsim și pe tatăl alcoolic, mama prea tolerantă și, de asemenea, – de ce nu?, – bunicii, ș.a.m.d., tot lanțul cauzal pînă la șarpele din paradisul terestru”.

În plus, Koestler pune la îndoială liberul arbitru al persoanei într-o tiradă cu baze teozofice. Dacă granița între „răspundere” și „lipsa răspunderii” este fluidă, așa cum susține Koestler, un răspuns inflexibil la asasinat, așa cum este pedeapsa cu moartea, este nepotrivit. Singura mică problemă cu acest argument ar fi următoarea: ca să existe o reacție socială la infracțiune și, implicit, la infractor, trebuie să prezumăm existența răspunderii acestuia. În lipsa acestei prezumții, orice sistem penal trebuie considerat dizolvat. În afara unor cazuri limită, minoritate sau alienație, nici un sistem juridic nu poate admite ca un adult sănătos să probeze că este de fapt iresponsabil.

Așa cum se observă, discuția se poartă continuu pe terenul relației cu doi termeni, relația dintre asasin și stat. Iar dacă obiectivele sociale ale pedepsei cu moartea nu rezistă la o analiză atentă, statului i se opune, în plus, „teoria mîinilor curate”. Este o analogie cu o veche teorie juridică din Common law. Ca să te adresezi justiției, trebuie să fii, în cazul pe care îl invoci, inocent. Acest clean hands este un obstacol moral pe care autorii noștri îl opun statului, reprezentant imperfect al victimelor. Statul nu poate fi în nici un caz un izvor al dreptății absolute. Statul este vinovat pentru că nu este suficient de paternalist.

Reflecțiile lui Albert Camus, de fapt pledoaria sa aboliționistă, se plasează în siajul lui Koestler: „Astăzi împărtășesc total convingerile lui Koestler, pedeapsa cu moartea ne murdărește societatea, iar susținătorii ei nu o pot motiva rațional”. Vis-à-vis de motivele care nu se pot susține rațional, Camus, ca și Koestler, face risipă de talent, nu și de argumente originale. Impresia sa este că „marele argument” al celor care susțin pedeapsa capitală este caracterul ei exemplar.

Caracterul exemplar aparține sferei politicilor publice, însă dacă acceptăm că în relația asasin-victimă-stat poziția dominantă ar trebui să aparțină victimei, acest caracter exemplar ar trebui să rămînă marginal. Însă, pe teren moral, să afirmi că execuția capitală este „cel mai premeditat dintre asasinate”, așa cum face Camus, înseamnă să desconsideri distincția dintre uciderea unei ființe nevinovate (de care se face răspunzător asasinul) și uciderea unui vinovat (imputabilă statului). O frază din discursul lui Camus merită cu prisosință citată: „Contrar multor iluștri contemporani, nu cred că, prin natura sa, omul este un animal social”. Dacă această observație cuprinde măcar un sîmbure de adevăr, atunci, fără îndoială, devine dificil să susții rațional nu doar pedeapsa cu moartea, ci, în general, orice pedeapsă.

În fine, nu vreau să îl omit pe strămoșul legilor penale actuale din Europa și al practicilor administrative orientate spre răufăcători. Pe cel care a izolat în centrul politicilor publice din Europa relația cu doi termeni răufăcător/societate: Cesare Beccaria, un jurist din secolul XVIII.

Cei care îl consideră fondatorul științei penale moderne nu greșesc. Am cunoscut mari admiratori ai scriiturii lui Beccaria, impresionați probabil de „stilul elevat” pe care italianul l-a urmărit: „un stil ce va îndepărta vulgul neluminat și impulsiv”. Pe mine mă uimește la Beccaria neobișnuita sa concizie, cea care creează impresia de expunere fragmentară metodică. Cele mai importante idei se opresc în apropierea punctului din care au început. Beccaria este, structural, ceea ce am numi astăzi o persoană preocupată de ingineria socială. Italia, care a exportat în Evul Mediu și Renaștere străluciți arhitecți, condotieri, pictori, sculptori, fondatori de știință politică durabilă, a exportat cu Beccaria principii penale izvorîte din ceea ce el numește „ardoare morală”. În chestiunea pedepsei capitale, Beccaria susține o obligație fără nuanță: „cu toții datorăm compasiune asasinilor pentru că sunt ființe umane”.

În ce mă privește, teza contrară mi se pare mai solidă: „cu toții datorăm compasiune victimelor pentru că umanitatea lor nu dispare prin moarte”. M-aș fi așteptat ca Beccaria să enunțe măcar un posibil conflict de obligații morale și să își justifice preferința pentru asasin. Însă așa ceva nu este de găsit la autorul nostru, dintrun motiv foarte clar. Pentru el „unica și adevărata măsură a infracțiunii este prejudiciul adus națiunii”. Alt­ fel spus, pentru reformatori ca Beccaria singura victimă care contează este o victimă abstractă, națiunea. Astfel, națiunea cumulează calitatea de victimă a infracțiunilor și judecător. Nu este firesc ca poziția legislatorilor și a judecătorilor să fie fragilă? Deși cartea se numește Despre infracțiuni și pedepse, pe Beccaria îl interesează în realitate să construiască o „teoremă a pedepselor”, o listă de concepte pe cît de clare, pe atît de lipsite de precizie. Pînă la urmă lipsa de precizie s-a dovedit a fi condiția necesară pentru succesul lor în timp.

Ar fi trebuit probabil să spun ceva mai mult despre pedeapsa cu moartea în America, acolo unde încă există. Îi trimit pe cei interesați la o excelentă sinteză a situației actuale din Statele Unite, din perspectiva unui judecător federal, Alex Kozinski.[2]

Însă nu doresc să închei fără să amintesc un argument important împotriva pedepsei cu moartea. De fapt, mai curînd, o rezervă importantă: faptul că o eventuală eroare judiciară nu ar mai putea fi îndreptată. În primul rînd, riscul erorii judiciare este mai scăzut într-un proces adversarial (cum există în America), decît într-un proces inchizitorial (cum au, cu rare excepții, europenii). În al doilea rînd, în America există numeroase căi de atac (statale și federale) care întîrzie executarea pedepselor. Condamnatul este plasat mult timp în așa numitul „culoar al morții”. Posibilitatea de a descoperi eventualele fapte noi sau probe noi este extinsă. Este firesc ca întîrzierea execuțiilor să provoace frustrări rudelor victimelor. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că menținerea prelungită a condamnaților pe culoarul morții ar putea reprezenta tratamente inumane și degradante.[3]

În fine, pedeapsa închisorii pe viață ar putea fi oare o alternativă rezonabilă la pedeapsa cu moartea? Din păcate, în Europa această întrebare este căzută deja în desuetudine. Aceeași Curte Europeană a Drepturilor Omului s-a opus acestei alternative tradiționale. Cu 16 voturi la 1 Curtea a condamnat din nou Regatul Unit pentru violarea articolului 3 din Convenția Europeană.[4]

Reclamantul Vinter a fost condamnat la pedeapsa închisorii pe viață. A fost eliberat după un număr de ani și a comis un al doilea omor cu intenție. A pretins apoi o nouă reexaminare a pedepsei de condamnare pe viață, care i-a fost de această dată refuzată. Curtea de la Strasbourg a fost inspirată de o teorie a Tribunalului constituțional german, pe care o citează. Conform judecătorilor de la Karlsruhe, statul nu poate face din autorul unei infracțiuni un obiect al prevenirii criminalității în detrimentul dreptului său constituțional de a reprezenta o valoare în societate. În concepția acestor judecători, nici un asasin, oricît de odios, nu poate fi privat de orice speranță de a-și dobîndi libertatea.

Gîndirea umanistă a judecătorilor germani și europeni mi-a adus aminte de povestea tînărului criminal nerușinat (chutzpah), pe care o evocă, în alt context, în articolul citat, Alex Kozinski. După ce și-a asasinat ambii părinți, tînărul a solicitat judecătorului compasiunea la care era îndreptățit orice orfan. Vi s-ar părea astăzi imposibil ca un judecător european să decidă că un orfan trebuie tratat cu o umanitate corespunzătoare, indiferent de circumstanțe?


[1] V. Arthur Koestler, Albert Camus, Reflecții asupra pedepsei cu moartea, Humanitas, București, 2008. Volumul include Arthur Koestler, Reflectii asupra ștreangului (1956) și Albert Camus, Reflecții asupra pedepsei cu moartea (1957). Pentru Cesare Beccaria am folosit volumul Despre infracțiuni și pedepse (1764), Humanitas, 2007.
[2] V. Alex Kozinski și Sean Gallagher, Death: The Ultimate Run – On Sentence, Case Western Reserve Law Review 46 (1), p. 1-32.
[3] V. Soering c. Regatul Unit, Hotărârea din 7 iulie 1989.
[4] V. Vinter e Altri c. Regatul Unit, Hotărârea din 9 iulie 2013.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția august 2021