Mai antiamericani ca americanii?

Valentin Constantin

În vara acestui an, un eveniment a depășit fluxul de știri și comentarii despre pandemie, cea care va împlini în curînd doi ani: retragerea combatanților americani și a asociaților lor din Afganistan. Operațiunea s-a încheiat la data la care scriu, 31 august a.c., iar știrile despre virusul chinezesc și mutațiile sale se vor replia. Faptul brut pe care s-a construit emoția necesară interesului public a fost „entuziasmul” cu care afganii încercau să‑și părăsească țara pe calea aerului. Apetitul lor pentru emigrare a fost constant în ultimii ani, ca și cel al sirienilor și al irakienilor. De această dată, presa l-a ridicat la rangul de „dezastru umanitar”. Afganii nu sunt însă în situația sirienilor. Dacă în Siria se putea vorbi de un dezastru provocat de un război civil, în Afganistan dezastrul era provocat de memorie. Memoria colectivă a occidentalilor era răvășită de amintirea guvernării talibanilor din intervalul 1996-2001. În prezent, însă, talibanii erau angajați într-un război civil „de catifea”, cu multiple negocieri și cu angajamente publice care dădeau impresia că se transformaseră în actori statali raționali.

În acest text nu voi vorbi despre Afganistan. Nu sunt specialist nici în Afganistan, nici în Irak, nici în Somalia și nici în alte state eșuate pe calea războiului civil. Voi vorbi însă despre criza din Afganistan în calitatea ei de nouă temă antiamericană.

Pe vremea administrației Trump, rar găseai un publicist român care să nu aibă complexe de superioritate față de Donald Trump. Era suficient să declari că Donald Trump nu trebuie confundat cu Statele Unite ca să poți spune apoi aproape orice despre politica externă americană. Era un alt mod de a spune „mizeria care urmează este un pamflet”, cunoscuta mantră a jurnaliștilor care invocă o impunitate liminară. Sigur că Președintele Statelor Unite reprezintă Statele Unite și angajează acest stat în relațiile internaționale. Prin urmare, discursul ostil lui Donald Trump viza Statele Unite. După schimbarea administrației, antiamericanismul nostru a luat o scurtă pauză de respirație.

Despre antiamericanii din America am publicat un eseu în anul 2005, în revista Idei în dialog[1]. În 2005, modelul antiamericanului era lingvistul Noam Chomsky. În anii care au urmat, limbajul politic din America s-a înăsprit și se părea că politicienilor nu le pasă de efectele pe care noul limbaj le puteau produce asupra terților. La un moment dat, citind principalele publicații frecventate la noi, aveai impresia că asiști la o competiție al cărei scop era acela de a produce juisări cît mai durabile inamicilor.

Să nu vă imaginați că antiamericanii noștri sunt pro-ruși, sau că sînt în mod deschis anti-NATO, sau că îi prețuiesc în mod deosebit pe francezi ori pe germani, pe care s-ar baza, eventual, la vremuri de restriște. Și asta deși o parte mai citesc, probabil, neverosimilul Le Monde și versiunea sa festivă Le Monde Diplomatique și mai citează din cînd în cînd institute franceze obscure de relații internaționale.

Antiamericanismul de la noi are rădăcini în psihologie, nu în teoria relațiilor internaționale. Antiamericanii doresc binele Americii la pachet cu binele umanității. Totuși, ca și la francezi, și la noi termenul „antiamerican” a intrat în dicționare în calitate de unic termen care se referă la o națiune. Nu există în dicționare antirus, antichinez sau antibulgar.

În acest punct, cred că este util un scurt inventar de idei flaubertiene din presa culturală din a doua jumătate a lunii august, prezentate într-un limbaj nota nostrum. Pentru unii, retragerea din Afganistan este comparabilă cu retragerea din Vietnam sau, mă rog, cu retragerea aureliană. Ea reprezintă o „stupidă și ruinătoare retragere a apărătorilor lumii libere”, care a lăsat „populația afgană dezamăgită și abandonată”. Sau: a fost o „retragere ineptă, precipitată și haotică decisă de Președintele SUA, Joe Biden”. Mai mult, „unii au văzut în retragerea din Afganistan nu numai semnul înfrîngerii Americii, ci și dovada lipsei de perspectivă a unei alianțe militare precum NATO”. Tout court, „în Europa mulți au senzația că America a căzut de pe piedestalul său moral”.

Ce își imaginează analiștii noștri? În primul rînd, că retragerea americanilor din Afganistan a fost, nici mai mult, nici mai puțin, „înfrîngerea Vestului pe unul din teatrele-cheie al unui război global între lumea liberă, condusă de americani, pe de-o parte, și, pe de alta, între o versiune de totalitarism și colectivism”. Mai contează că nu există nici un război global împotriva totalitarismului? A existat cîndva o cursă a înarmărilor, colorată de confruntări armate la periferia sistemului de state, numită Război Rece. În 1989, fosta URSS s-a retras din cursă și, pînă acum, Statele Unite nu s-au confruntat încă cu o super-putere comparabilă. Statele Unite nu au purtat un război în Afganistan, ci au declanșat în anul 2001 represalii armate pe care analiștii noștri le confundă cu războiul. Represaliile s-au transformat într-o operațiune care se numește, în limbaj ONU, peace keeping, urmată de peace building, adică de trecerea de la un regim de ocupație temporară la autoguvernare.

Cred că Statele Unite sînt singurele în măsură să evalueze rezultatul represaliilor, însă într-o operațiune de represalii pot fi înfrînți doar atunci cînd se inversează cursul evenimentelor și ai devenit obiectul represaliilor părții adverse. Evident, nu este cazul. Însă aici falsul este ceva mai adînc. Pentru ca „lumea liberă” să fie condusă în mod efectiv de americani, statele bogate din lumea liberă ar trebui să contribuie financiar în mod ponderat, de exemplu, în funcție de PIB-ul fiecăruia. Evident, nu este cazul. Lumea „liberă” nu participă la nici un război global pentru că „lumea liberă” s-a obișnuit după 1945 cu statutul de free rider în relațiile internaționale.

În al doilea rînd, se impută Statelor Unite că Afganistanul nu este pacificat. Ar fi putut fi pacificat? Experții în relații internaționale ne învață că pentru succesul operațiunilor de peace keeping sînt relevante trei variabile: numărul facțiunilor interne, numărul de state cu interese în statul de referință și geografia statului. Probabil că în Afganistan ar putea fi relevantă și structura producției agricole.

Este clar că în Afganistan există prea multe facțiuni și există prea multe state care au interese în zonă. Iar situația geografică, trebuie să recunoaștem, este excepțională. Așadar, răspunsul la întrebare nu este prea complicat. Așa cum spunea cineva, „Afganistanul este casa unei rețele complexe de grupuri etnice și tribale cu o lungă istorie de rivalitate și animozitate mutuală”[2]. Oare statele naționale se pot clădi pe structuri tribale antagoniste? Oare talibanii vor putea reuși pacificarea Afganistanului? E greu de crezut, pentru că talibanii nu sînt doar o mișcare islamică care a lichidat un stat secular. Asta i-ar fi putut face general acceptați în țară. Însă talibanii sînt și o mișcare etnică, a paștunilor. Iar paștunii au dat Afganistanului o monarhie care a fost debarcată în 1973[3]. Mai mult, în teritoriu este prezent și activ așa-numitul stat islamic, inamic al talibanilor, iar în Nord există triburile tadjice și uzbece, de asemenea adversare ale talibanilor.

În al treilea rînd, sînt răspunzătoare Statelor Unite pentru calitatea guvernării pe care au sprijinit-o? În cursul acestui an, Joe Biden credea cu tărie în capacitățile armatei afgane. O considera „mai bine antrenată, mai bine echipată și mai competentă în termeni militari decît talibanii”. Mi-a venit în minte această declarație atunci cînd armata competentă „s-a dizolvat”. M-am întrebat cum este posibil ca un regim politic să își ascundă atît de bine „calitățile” încît nici măcar Președintele Statelor Unite, care avea un acces aparent nerestricționat la informațiile locale, să nu-i bănuiască limitele. După știința mea, singurele regimuri politice capabile să-i seducă pe cei care le monitorizează sînt regimurile extrem de corupte. Acest tip de regimuri politice posedă mecanisme atît de sofisticate de apărare încît pot prezenta un negru antracit în tonuri trandafirii. Capacitatea de a disimula a fost cu atît mai remarcabilă cu cît a înșelat mai mulți actori. În ultimii ani, Afganistanul a fost cutreierat de agenți și experți ai ONU, organizația care revendică capabilități în materie de peace building. În acest proces sînt incluse mai multe acțiuni care au ca scop instaurarea unei administrații civile decente. În plus, numeroase organizații nonguvernamentale internaționale au fost prezente pe teren. Nimeni nu a vorbit în mod serios despre o administrație de carton.

În fine, pe cine afectează retragerea Statelor Unite și a aliaților lor din Afganistan? Retragerea îi afectează în primul rînd pe vecinii Afganistanului. Îi afectează pe pakistanezi, pe vecinii din fostele republici sovietice, pe iranieni ș.a.m.d. Cum spunea cineva, „vecinii Afganistanului nu se pot retrage pe o mare insulă”.

Mai mulți vorbesc despre cîștigurile Chnei. Nimeni nu știe cum va comunica un stat ateu cu unul care se sprijină pe religie. Deocamdată, China ar putea cîștiga dreptul de a face cheltuieli. Represaliile antiteroriste americane din Afganistan urmăreau, inter alia, lichidarea bazelor de antrenament ale teroriștilor. Ca sanctuar terorist, Afganistanul poate fi înlocuit cu Yemenul, sau cu o altă locație de același fel. Războiul antiterorist american nu a avut însă niciodată ca strategie de bază lichidarea unor baze de antrenament. Războiul declarat de Președintele Bush s-a bazat pe eficacitatea legii interne numite Patriot Act și pe o mobilizare internațională. Această mobilizare internațională a fost uneori voluntară, alteori involuntară. Pentru că Statele Unite posedă încă capacitatea de a impune extrateritorial propria legislație internă. E.g., francezii, dacă doresc ca mărfurile care se încarcă în porturile lor să fie admise în Statele Unite ale Americii, trebuie să facă un control riguros la plecarea de pe teritoriul francez. Evident că această obligație impusă de americani i-a indispus pe francezi. Însă ei au înțeles pînă la urmă că sunt nevoiți să participe la costurile luptei antiteroriste.

Ce este totuși caraghios în discursul antiamerican de la noi? Simplu: intransigenții comentatori nu percep diferența enormă dintre calitatea informațiilor pe care le culeg exclusiv din media și calitatea informațiilor la care au acces actorii statali.


[1] Titlul eseului era Meseria de antiamerican.
[2] v. Amy Chua, Tribal War – Group Identity is All, Foreign Affairs, July/August 2018, p. 28.
[3] Ibid.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția septembrie 2021