« Partea I
1. Preliminarii
Dacă în prima parte a acestui studiu au fost evidențiate câteva dintre construcțiile juridice discutabile ale actualului Cod civil, în cele ce urmează ne propunem o analiză mai aplicată a unora dintre cele mai reprezentative reglementări ale obligațiilor civile, privite în contextul proiectelor europene, cu specială privire la Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor și a regimului general de probă a obligațiilor. Chiar dacă actualul Cod civil a preluat (de multe ori, tale quale) o serie de soluții din alte codificări, dreptul francez rămâne totuși un reper fundamental pentru cultura noastră juridică, motiv pentru care reforma Codului civil francez nu poate rămâne nimănui indiferentă.
2. Abuzul de drept
Înainte de a analiza reglementarea avansată abuzului de drept de actualul Cod civil, se impun câteva considerații care țin de istoria acestuia.
Teoria abuzului de drept s-a născut ca reacție împotriva absolutismului drepturilor civile. Cel care avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis Josserand[1], potrivit căruia „drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreționar ad nutum; fiecare dintre ele are rațiunea sa de a fi, misiunea sa de îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acționăm în această direcție. Altfel, vom deturna dreptul de la destinația sa, vom abuza comițând o greșeală de natură a angaja răspunderea”[2].
Fiind considerat un exercițiu greșit al drepturilor subiective, abuzul de drept a fost calificat de doctrina și jurisprudența de drept civil drept faptă cauzatoare de prejudicii, cea care declanșează mecanismul răspunderii civile delictuale.
Potrivit aceluiași autor, chiar și „prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleiași finalități, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepție”[3]. Este teoria care face loc concepției obiective despre abuzul de drept, fundamentând răspunderea titularului pe destinația antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o asemenea atitudine ține tot de voința autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea de risc. În concepția autorului, abuzul și riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care vin să asigure echilibrul drepturilor individuale[4].
Toate explicațiile clasice se raportează la exigențele morale care impun reacția dreptului față de conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat, fie cu intenția malefică de a prejudicia pe altul, fie printr-o conduită greșită, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă orice persoană prudentă și diligentă. Prin urmare, premisa oricărei analize o constituie fapta ilicită care trebuie sancționată.
Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil franceze, Marcel Planiol, susține că teoria este fără sens pentru că „dacă am dreptul să fac un act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut, iar dacă am dreptul de a mă abține, nu mi se poate imputa greșeala de a-l fi omis”[5] (feci sed iure fecit). Potrivit aceluiași autor, “oamenii își petrec viața vătămând pe alții, viața însăși fiind o luptă perpetuă și universală” (les hommes passent leur vie à se nuire les uns aux autres; la vie des sociétés est une lutte perpétuelle et universelle).
Potrivit aceluiași autor, „omul abuzează de lucruri, nu și de drepturi” și deci, abuzul de drept „este o logomanie; el nu constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit și deci nu trebuie să fim păcăliți de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul” (le droit cesse où l’abus commence).
Privit din această perspectivă, abuzul de drept este o veritabilă contradictio in terminis, (în franceză, oxymoron – figură de stil care reunește două cuvinte aparent contradictorii, care are sens doar la figurat, precum sintagma „tăcere elocventă”).
Aceeași concepție este preluată și de o parte a doctrinei noastre interbelice potrivit căreia „cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit, dar în acest caz este necontestat că a ieșit din domeniul exercițiului dreptului său și a încălcat drepturile terțului păgubit”[6].
Preocuparea privind limitele de exercitare a drepturilor subiective este o constantă a dreptului civil și ea este chiar mai veche decât teoria abuzului de drept. Astfel, unul dintre celebrele adagii atribuite jurisconsultului roman Ulpian[7], fixate de posteritate ca repere fundamentale în drept este qui suo iure utitur neminem laedit[8]. O serie de alte adagii ilustrează cu puterea evidenței preocuparea de a restabili echilibrul în conflictul dintre drepturile subiective. Expresii precum summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie o nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgență față de cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate atât actele juridice încheiate prin fraudă cât și toate consecințele lor subsecvente, sau male enim nostro iure uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru, pentru a ne referi doar la câteva, reprezintă repere ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor subiective.
În dreptul roman, abusus nu avea conotație peiorativă, nefiind asociat cu intenția malefică (animus nocendi), ci reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanței acestuia.
Regula neminem laedit qui suo iure utitur a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind, ori exacerbată, ori contestată. Adepții absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale quale, deformându-i înțelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoașterea dreptului de a leza pe altul[9]. Potrivit art. 2 din Declarația franceză a drepturilor și libertăților de la 1789 „scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune”. În concepția revoluționarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor individuale.
Doctrina de drept civil a reacționat, afirmând că o asemenea interpretare ar antrena „consecințe absurde suprimând principiul răspunderii civile”[10] și că, reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: „cel care exercită dreptul său cu prudență și atenție nu va fi responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia”[11].
Sub presiunea jurisprudenței, teoria abuzului de drept a intrat în terminologia juridică de uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept. Deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, a rămas ca un reper important în evoluția teoriei abuzului de drept.
Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referință vizând regula morală în obligațiile civile, are în vedere abuzul de drept ca „o greșeală care constă într-un exercițiu anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia”[12], concepție dominantă în doctrina clasică franceză de drept civil[13] care fundamentează abuzul de drept pe răspunderea civilă delictuală.
O primă idee pe care o considerăm importantă, este că abuzul de drept, așa cum este văzut de doctrina franceză, cea care l-a teoretizat și ale cărei soluții au fost preluate în dreptul nostru, poate fi săvârșit, atât cu intenție, cât și din imprudență sau neglijență.
În dreptul românesc, prevederile legale de referință pentru abuzul de drept au fost cele de la art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 1 din acest act normativ, „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistă”, în timp ce art. 3 alin. 2 al aceleași reglementări prevede că drepturile civile „pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social”.
Deși au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste prevederi și-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au în vedere, în mod expres, exercitarea dreptului cu intenția vătămării altuia, ci doar exercitarea dreptului în alt scop decât cel avut în vedere prin recunoașterea lui, deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, adică o concepție finalistă. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei noastre de drept civil, preocupată în exces de imperativul sancționării conduitei culpabile a făptuitorului, privește abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenției păgubitoare de care a fost animat titularului dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de prejudicii. Or, cum se știe, fapta cauzatoare de prejudicii, potrivit concepției clasice, poate fi săvârșit cu intenție, cât și din imprudență sau neglijență. O explicație posibilă poate fi împrejurarea că art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se raportează la scopul exercitării dreptului, ceea ce presupune intenția.
Autoarea unui dicționar de dreptul consumului vede abuzul de drept ca fiind „exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalității recunoașterii legale a respectivului drept ori a scopului economic / social în vederea căruia a fost consacrat prin lege”[14]. Aceeași concepție o regăsim și la un alt autor potrivit căruia abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în „exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv civil”[15].
Și mai tranșant, profesorul Corneliu Bîrsan susține că un drept este exercitat abuziv „doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană”[16], exprimări care evidențiază concepția potrivit căreia „prin finalitatea sa, abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sancționată”[17].
Pe acest aspect, doctrina interbelică subliniază că abuzul de drept este „o culpă în înțelesul art. 998”[18] C. civ. pentru că „jurisprudența nici n-ar putea proceda altcumva, căci nu are la îndemână alt mijloc pentru a legitima o condamnare la daune”[19].
Sunt și definiții prin care se afirmă concepția obiectivă despre abuzul de drept, care este definit ca o „încălcare a bunei-credințe”[20], văzută ca standard de conduită abstract. Într-o altă formulă „drepturile subiective sunt ocrotite de lege dacă nu sunt exercitate împotriva destinației lor economice și sociale”[21], autorii afirmând că „abuzul de drept nu poate fi identificat cu delictul civil”[22], în timp ce alții preferă un enunț general, singura formulă căreia nu i se poate aduce vreun reproș, prin care se afirmă că abuzul de drept este „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”[23].
În ce ne privește, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepția obiectivă despre abuzul de drept, apreciind că sancțiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe imperativul sancționării conduitei titularului, ci mai ales privit din perspectiva victimei cel al reparării prejudiciului injust suferit de victimă. Oricât de blamabilă ar fi exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv, ea nu interesează dreptul, decât dacă printr-o asemenea conduită cauzează altuia un prejudiciu. Condiționarea sancțiunii abuzului de drept doar de existența intenției rău-făcătoare a titularului antrenează două consecințe grave pentru victima, care, deși este nevinovată, se vede sacrificată, prin refuzul oricărei protecții în fața unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de dreptate; în al doilea rând, sarcina impusă victimei de a dovedi intenția malefică a făptuitorului, de cele mai multe ori, obscură, este excesivă.
Revenind la definițiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenția de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două modalități distincte de înfăptuire sub semnul aceleași intenții malefice, făcând inutilă distincția clasică dintre concepția subiectivă și cea obiectivă în această materie. Una este „exercitarea dreptului cu intenția de păgubi pe altul”, și alta este „exercitarea dreptului în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credință de către titular, cu (prin) încălcarea finalității dreptului ci de exercitarea cu intenție sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost recunoscut. Or, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-credințe poate fi săvârșită și din culpă. Și aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula culpa lata dolo aequiparatur, dar și pentru că, așa cum in lege Aquilia et culpa levissima venit, principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raționat și în materia abuzului de drept (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).
Contrar definițiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenției de a leza pe altul, majoritatea autorilor noștri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârșește atât cu intenție cât și din culpă[24], iar jurisprudența tinde să se detașeze de concepția subiectivă privind exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalități care, raportate la noțiunea de vinovăție introdusă de noul Cod civil la art. 16, n-ar putea fi săvârșite decât din culpă, o culpă abstractă raportată la buna-credință. Odată ce am convenit că și exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua-credință devine aproape inutil.
Buna-credință a dobândit în perioada interbelică principalul instrument de temperare a libertății de voință și de evitare a abuzului de drept, sub influența curentului solidarist, temă care avea mai apoi să ia amploare concomitent cu mișcarea de protecție a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” părea să devină un nou slogan[25], așa cum și celebra formulă a lui Alfred Fouillé, qui dit contractuel dit juste, avea să fie înlocuită cu cea care ne spune că entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit[26], formulă care legitimează intervenția judecătorului în contracte pentru restabilirea echilibrului contractual încălcat. Încet dar sigur, buna-credință capătă virtuți noi nebănuite. Abandonarea autonomiei de voință ca fundament al contractului s-a făcut prin instituirea unui set de reguli de conduită contractuală, toate subsumate conceptului de bună-credință, văzută ca instrument de moralizare a acestuia, menit să asigure justiția contractuală.
Dar ce este buna-credință?
Întrebarea este una capitală la care încă nu avem un răspuns pe deplin satisfăcător, și aceasta pentru că acest concept face parte din acele noțiuni care sunt mai greu de definit, decât de înțeles. O definiție, oricare ar fi ea, presupune un efort de generalizare, de identificare a tot ce este esențial și repetabil în mulțimea de fenomene care alcătuiesc sfera noțiunii de definit. Or, dacă raportăm aceste cerințe logice la noțiunea de bună-credință, vom vedea că o definiție care să includă, în mod sintetic, toate formele de manifestare a acesteia, în cadrul diverselor instituții ale dreptului, este aproape imposibil de dat, în condițiile în care acest concept se află astăzi în plin proces de expansiune în dreptul civil. Așa se explică de ce mulți dintre autorii care abordează subiectul constată că buna-credință este un concept flu, deci fără contur, „o normă deschisă al cărui conținut se adaptează contextului”[27], deși nu ezită să constate că lipsa unei definiții legale a acesteia poate pune în cauză „previzibilitatea și securitatea juridică”[28].
Dacă ne raportăm la literatura noastră juridică, deși avem lucrări care înfățișează pe larg și minuțios accepțiunile noțiunii de bună-credință, ele nu mai sunt în totalitate actuale, tocmai pentru că noțiunea de definit se află într-o continuă evoluție.
Încercând a surmonta asemenea dificultăți, ne exprimăm opinia că noțiunea de bună-credință este susceptibilă, atât de o definiție generală, dintr-o perspectivă globală, dar și de definiții speciale în care vor trebui evidențiate consecințele pe care ea le produce în diversele zone ale dreptului unde își găsește aplicarea. Apoi, trebuie avut în vedere că, așa cum vom vedea, în actualele reglementări, întâlnim buna-credință, raportată la individ, deci subiectivă, cât și ca standard de conduită, buna-credință obiectivă. Este ceea ce doctrina numește teoria bipartită a bunei-credințe[29].
Când este vizată buna-credință ca valoare individuală, situată în planul lăuntric al ființei, ea ar putea fi definită, după noi, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea conformității actelor și faptelor unei persoane cu dreptul și morala. Este deopotrivă, o apreciere, dar și o validare a unei atitudini sau fapt, care acoperă atât existența lăuntrică, dar și pe cea exterioară, relațională a subiectului de drept. Buna-credință este expresia firească a naturii umane și de aceea este prezumată de lege care nu face decât să consacre un postulat parajuridic. Este o atitudine psihică, starea care procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conștiinței de sine, chiar dacă este sau nu eronată. Ea transcende planul ontologic al erorii, situându-se în cel al valorizării pentru că evidențiază conștiința conformității cu imperativele unei ordini morale. Privită ca valoare morală, buna-credință interesează dreptul doar când este eronată, numai atunci atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficiul putativității, dobândirea fructelor, a proprietății bunurilor mobile etc.
Tot astfel, aparența în drept, deși este error communis, în sensul de invincibilă, produce efecte juridice ridicând la rangul de stare de drept o situație de fapt. Atunci când buna-credință este credința eronată, dreptul consimte la blocarea sau atenuarea acțiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a acțiunii unui alt reper fundamental al dreptului, echitatea. În ce privește buna-credință obiectivă, ea este văzută de autorul monografiei mai sus citate ca „sinonimă cu loialitatea”[30], în timp ce alți autori o văd ca o „activitate onestă, loială și de totală încredere reciprocă la încheierea și executarea actelor juridice”[31].
Doctrina franceză definește buna-credință în contracte ca fiind „un comportament sincer, loial și onest”[32]. Cum acest concept s-a aflat în plină evoluție în ultimii 30 ani, a devenit astăzi un panaceu universal prezent în toate instituțiile dreptului civil, conținutul ei s-a apreciat substanțial, supralicitându-i-se virtuțile. Departe de a se limita doar la calitățile mai sus evidențiate, buna-credință ca normă de comportament, este astăzi un sumuum de îndatoriri[33] pe care orice om diligent, rezonabil și echilibrat și le asumă. În contracte, ea are o funcție de completare a clauzelor convenite de părți în cadrul interpretării acestora.
Astfel, în faza precontractuală buna-credință implică obligația de confidențialitate, instituită de noul Cod civil la art. 1184, obligația de informare, obligația de a nu negocia fără intenția de a încheia contractul[34]. Pentru faza de executare a contractului, părțile sunt îndatorate să manifeste aceeași loialitate, confidențialitate, cooperare și obligația de a minimiza propriul prejudiciu ca urmare a neexecutării obligațiilor[35]. Tot în această fază, adaptarea contractului este văzută ca funcție a bunei-credințe, operație care se face atât în cazul tipic al impreviziunii, reglementată de noul Cod civil în art. 1271, cât și în alte situații, cum este cazul leziunii (art. 1222 alin. 3), erorii ca viciu de consimțământ (art. 1213), situații în care părțile trebuie să aibă o poziție rezonabilă și să restabilească echilibrul contractual afectat.
Proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor evocă principiul bunei-credințe în toată evoluția contractului, așa cum o face și noul nostru Cod civil. Această abordare moralizatoare a contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul veacului trecut de René Demogue, potrivit căruia contractul ar fi „o mică societate unde fiecare lucrează cu un scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, ca la oricare societate civilă și comercială”[36]. Noua viziune solidaristă capătă uneori accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credințe în contracte să se vorbească despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei „legături puternice de sociabilitate și prietenie”[37] între părți, legătură asimilată iubirii… „o iubire ca de frate”.
Civiliști de prestigiu nu ezită să-și manifeste rezerve față de această „nouă orientare paternalistă doar pentru una dintre părți”[38], ce se vrea a fi „un drept al relațiilor contractuale inegale”, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, ajungând să dicteze propria-i lege.
Cu ironia specifică francezilor, Jean Carbonnier constată că „într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie…”[39], iar alții afirmă că „a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”[40] și că realitatea ne înfățișează interese ale părților, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un „menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părților, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism.
Oricât de seducătoare ar fi asemenea idei generoase, ele rămân expresii ale unei reverii contractuale, care țin de domeniul romantismului juridic, rupte de realitatea care ne înconjoară, o realitate în care interesele sunt tot mai divergente, departe de a putea fi vreodată conciliate prin apelul la buna-credință a contractanților. „Civismul contractual” este o stare de spirit care își are sorgintea în precepte morale situate în afara dreptului. Altruismul, decența, coerența, sunt virtuți individuale, tot mai rar întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative și mai puțin calitative. Ele sunt posibile dar nu pot deveni obligatorii decât dacă vor fi instituite prin norme imperative ale legii și nu de un principiu cu contur neclar. Respingerea noii teorii sociale despre contract a făcut să se vorbească despre „o nouă criză a contractului”[41].
În realitate, dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative: asigurarea interesului pe care îl au părțile care se leagă prin contract și sancționarea oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat. Este sensul unei formule de referință din doctrina franceză potrivit căreia „contractul obligă pentru că este util, dar numai în măsura în care este just[42]. Voința părților produce efecte doar „în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”, așa cum prevede art. 1169 C. civ. În aceste condiții în care forța juridică a contractului este conferită de lege, mult dezbătuta temă a solidarismului contractual menită a explica esența contractului, văzut ca un nou fundament al acestuia, capătă valoarea unei dezbateri preponderent teoretice. Solidarismul continuă să fie o concepție filosofică, politică, socială, un reper esențial pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noștri în general, și un alt mod de a vedea contractul, orientat nu doar către voința părților ci preocupării de a răspunde nevoii de echilibru, de evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El rămâne un deziderat, o aspirație către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni et aequi. Dacă este excesiv să cerem contractanților să se iubească precum frații, este legitim totuși să le cerem a fi rezonabili, să nu-și exercite drepturile în mod abuziv, să accepte adaptarea contractului iar atunci când n-o fac, să le impunem o astfel de soluție prin norme ale dreptului obiectiv și nu prin apelul la o fraternitate iluzorie.
Ajunși la acest punct, ne-am putea întreba: întotdeauna buna-credință este prezumată? Reaua-credință a titularului de drept trebuie întotdeauna supusă probațiunii?
Chiar dacă un răspuns afirmativ este de natură să submineze autoritatea regulii bonna fides praesumitur, el totuși se impune în actuala stare a dreptului civil, tot mai preocupat de protecția juridică a terților. Fără a ne propune un inventar al acestor situații, evocăm prevederea de la art. 85 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin care se instituie o prezumție de fraudă în dauna creditorilor pentru actele juridice încheiate de debitorul supus procedurii de insolvență. Deși nu se extinde și la terțul dobânditor sau la subdobânditori, această prezumție face inoperant in casu principiul bunei-credințe prezumate. Și exemplele ar putea continua. Din această perspectivă, prevederea de la art. 2805 din Codul civil Quebec potrivit căreia „buna-credință se prezumă întotdeauna, mai puțin când legea impune în mod expres să fie dovedită” are o totală acoperire și în dreptul nostru. Deși noul Cod civil preia întocmai concepția dreptului civil al Quebec privind abuzul de drept, nu-și însușește această prevedere.
2.1. Reglementare
Art. 15. Abuzul de drept. Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
2.2. Comentarii critice
2.2.1. Mai întâi, opțiunea legiuitorului român de a trata laolaltă interpretarea legii și exercitarea drepturilor civile este discutabilă. Preocuparea autorilor acestor texte a fost aceea de a se alinia tendinței generale a proiectelor europene de codificare a dreptului privat care plasează buna-credință în cadrul dispozițiilor generale, așa cum o găsim înscrisă în art. 1.7, printre „prevederile generale” din Principiile Unidroit sau în art. 1:101 din Principiile Lando, ca o îndatorire generală, numai că asemenea proiecte vizează dreptul contractelor, unde buna-credință este un principiu de conduită contractuală, în timp ce Codul civil din Quebec, modelul actualei reglementări, plasează enunțul privitor la abuzul de drept în cadrul Persoanelor și anume în materia „folosinței și exercițiului drepturilor civile” și nicidecum la interpretarea legii.
Într-o succesiune logică a enunțurilor, recunoașterea drepturilor și libertăților civile ar fi trebuit să fie premisa de la care se pleacă pentru ca, prin norme subsecvente, să se prevadă condiția sub care asemenea drepturi și libertăți sunt ocrotite și garantate, adică tocmai exercitarea lor cu bună-credință, urmând ca abia apoi să fie instituită interdicția abuzului de drept. Toate aceste aceste norme privesc persoanele și nicidecum interpretarea și efectele legii civile.
2.2.2. Dacă tot au preluat aidoma definiția legală de la art. 7 C. civ. Quebec, potrivit căreia „aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi”, autorii Codului civil ar fi trebuit să aibă în vedere și faptul că reglementarea împrumutată este plasată în cadrul Persoanelor, și nu în cadrul interpretării și efectelor legii civile. Singurul aport al legiuitorului român privește doar urmarea exercițiului abuziv al dreptului, anume vătămarea sau păgubirea altuia, și acela discutabil, pentru că:
– spre deosebire de sensul termenului „vătămare” din limbajul comun, care vizează îndeosebi leziunile fizice, în limbaj juridic, vătămarea poate fi, în egală măsură, atât morală, cât și patrimonială. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „a vătăma” înseamnă, atât a dăuna sănătății, cât și a cauza pagube. O asemenea distincție între vătămare și păgubire n-o mai regăsim reluată în niciun alt text normativ subsecvent. Dimpotrivă, potrivit art. 175 C. pr. civ., nulitatea actului de procedură este condiționată de o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată.
2.2.3. Autorii textului au preferat și de această dată forma negativă a enunțului care dispune că “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul…” contrar normelor privind tehnica legislativă care impun forma afirmativă a dispozițiilor legale, fapt care impunea raportarea la „orice drept”.
2.2.4. Enunțul potrivit căruia niciun drept „nu poate” fi exercitat abuziv, este eronat. Or, dimpotrivă, tocmai pentru că drepturile subiective pot fi exercitate (slavă Domnului!) și abuziv, o asemenea conduită trebuie sancționată. Codul civil nu este o biblie care să ne recomande cum trebuie să ne comportăm. El emite dispoziții legale imperative, aspect care era mai bine evidențiat dacă era exprimat prin sintagma „nu trebuie”, menită să transmită neechivoc mesajul acestuia.
2.2.5. Ca și modelul avut în vedere (Codul civil al Quebec-ului), actualul Cod civil contrapune abuzul de drept bunei-credințe, văzută ca un principiu general de conduită. Deși face parte din cei câțiva termeni definiți în cadrul dispozițiilor generale privind interpretarea și efectele legii civile, alături de libertatea de a dispune, vinovăție, eroarea comună și invincibilă, buna-credință nu este definită. Potrivit normei la care ne referim, „persoanele fizice și persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”, în timp ce la alin. 2 se prevede că „buna-credință se prezumă până la proba contrară”.
După ce este fixat acest principiu de exercitare a drepturilor civile, prin alte prevederi se fac o serie de trimiteri în exces la buna-credință.
Astfel, deși la art. 1170 C. civ. se prevede că „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”, la art. 1183 alin. 2 se reia aceeași dispoziție potrivit căreia „partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe”, după care, la alin. 3 și 4 ale acestui ultim text, buna-credință este succesiv invocată în cazul negocierii fără intenția încheierii contractului precum și când partea inițiază, continuă sau rupe negocierile[43].
2.2.6. Potrivit enunțului de la art. 15 C. civ. două sunt ipotezele abuzului de drept: exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul și exercitarea dreptului în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
Acest enunț nu este însă pus în acord cu norma imediat următoare, cea de la art. 16, care definește un alt termen nou introdus, „vinovăția”[44]. Or, dacă s-a găsit a fi oportună raportarea și în dreptul civil la, ceea ce penaliștii numesc latura subiectivă a infracțiunii (idee nefericită, în opinia noastră), atunci întreaga răspundere civilă cât și abuzul de drept ar fi trebuit definite prin raportarea la vinovăție. De fapt, termenul „vinovăție”, îndeplinește un simplu rol decorativ fără să fie pus în acord cu reglementările de fond, căci, dacă ar fi existat o asemenea preocupare s-ar fi constatat că exercitarea unui drept „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” caracterizează doar intenția directă, când, potrivit art. 16 alin. 2 C. civ., prima teză, „autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin intermediul faptei”. Numai că astfel ar urma să considerăm că cel care nu urmărește rezultatul faptei, dar acceptă producerea acestuia, nu săvârșește abuzul de drept, ceea ce este evident eronat.
Dacă abuzul de drept este prezent chiar și când exercitarea dreptului este excesivă și nerezonabilă, ipoteză străină intenției și care caracterizează doar culpa, așa cum este definită de art. 16 alin. 3 C. civ., acceptarea rezultatului vătămător de către titularul dreptului n-ar putea scăpa sancțiunii, pentru că ea implică tocmai un exercițiu nerezonabil al dreptului.
3. Autonomia de voință în dreptul civil
3.1. Evoluția libertății de voință în contracte
Principiul autonomiei de voinţă, paradigmă juridică a epocii iluministe guvernată de motto-ul individualist kantian sapere aude, al cărui corolar în drept pacta sunt servanda face elogiul libertăţii individuale creatoare de drept, îşi trage substanţa din imperativul moral al respectării cuvântului dat[45].
Potrivit filosofiei individualiste care a constituit ambianţa ideologică în care a fost gândit Codul civil Napoleon şi mai apoi, după modelul său, Codul nostru civil de la 1865, omul se naşte fundamental liber astfel că nu poate fi obligat faţă de altul decât urmare a propriei voinţe. Societatea însăşi este văzută ca un contract, în condiţiile în care autorul teoriei contractului social, J.J. Rousseau aşează convenţia la baza oricărei autorităţi asupra omului. Legitimitatea oricărei obligaţii o dă voinţa, concepţie care l-a determinat pe Alfred Fouillée să afirme, nu doar “qui dit contractuel dit juste”[46] dar şi că “toute justice doit être contractuelle”. Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula “laisser faire, laisser passer“, teoria autonomiei de voinţă ne spune că nimeni nu obligă părţile să se lege juridic prin contract dar că odată ce l-au încheiat, contractul trebuie respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă normă să autorizeze producerea efectelor. Contractul este obligatoriu şi pentru judecător, “ministru al voinţei părţilor”[47], care, dacă va fi chemat să-l interpreteze, va fi obligat să se raporteze la intenţia comună a celor care l-au încheiat. Pentru aceleaşi motive, judecătorul nu putea interveni în contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat condiţiile avute în vedere la încheierea lui.
Declinul voinţei autonome începe încă de la formularea principiului pacta sunt servanda, când Portalis avea să sublinieze că libertatea de voinţă nu poate fi nelimitată, fiind supusă ordinii publice şi bunelor moravuri[48]. Influenţaţi de gândirea epocii, autorii Codului civil francez n-au preluat întocmai teoria autonomiei de voinţă, astfel că enunţul de la art. 1134 C. civ. fr. are în vedere “convenţiile legal formate”, formulă preluată de Codul nostru civil la art. 969, care, illo tempore, sugera că forţa obligatorie a contractului n-o dă voinţa părţilor, ci doar legea în conferă această valoare acordului de voinţă. La puţină vreme s-a putut constata cum liberalismul transpus în drept avea să reprezinte o veritabilă utopie sau chiar “o himeră”, ceea ce a făcut ca, acestor jaloane primordiale ale voinţei în dreptul contractului, schiţate doar sumar, să li se adauge, de-a lungul celor două veacuri de evoluţie socială, tot mai multe limite şi condiţionări impuse de o serie de imperative morale, din ce în ce mai nuanţate, ceea ce a făcut ca însăşi denumirea principiului să fie contestată.
Doctrina sfârşitului de secol XIX a repudiat concepţia individualistă despre contract, constatând că, în condiţiile acumulărilor de capital, părţile din contract nu mai sunt egale, că partea mai slabă a contractului are nevoie de protecţie juridică. Contractul nu mai apare ca expresie a raportului de forţe ci ca o uniune de interese echilibrate, instrumente de cooperare loială şi de executare cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate. Ordinea publică şi bunele moravuri sunt tot mai des invocate printr-o serie de reglementări imperative. Excesele individuale sunt nivelate astfel de intervenţia judecătorului în contracte menită a restabili echilibrul prestaţiilor. Această nouă orientare avea însă nevoie de o nouă teorie care s-o legitimeze. Astfel şi-a făcut loc solidarismul contractual.
Deşi se consideră că doctrina solidaristă, s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ideea solidarităţii între oameni, intrată târziu în vocabularul juridic, este cu mult mai veche. Ea “s-a născut cu aproape cinci secole înainte erei noastre”[49], traversând timpurile sub diverse forme de exprimare. Teoretizarea ideii de solidaritate a fost mult accelerată după descoperirea, în urmă cu peste 300 ani a celulei, ca formă fundamentală de organizare a materiei vii[50], descoperire care a fost transpusă în analizele politice şi sociale printr-o viziune organicistă, de către Auguste Comte, cel care vedea societatea ca un organism viu iar indivizii care o compun ca pe organele şi celulele acestuia.
Curentul solidarist în gândirea politică este îndeobşte legat de personalitatea omului politic Léon Victor Auguste Bourgeois, autorul lucrării “Solidarité”, apărută în anul 1896, a cărui analiză pleacă, nu de la individ ca titular al unor drepturi abstracte ci de la raporturile dintre oameni “legaţi unii de alţii în timp şi spaţiu”[51]. Dacă autonomia de voinţă, de expresie liberală, consideră că oamenii se nasc liberi şi egali, solidarismul vede oamenii inegali, de facto. Omul nu se naşte liber pentru că, trăind într-o societate dată, nu poate trăi fără ea. El devine “debitorul contemporanilor, nu doar în timpul vieţii ci se naşte debitor faţă de societate”[52]. Scopul declarat al autorului era acela de a prefigura un “vast sistem de asigurare colectivă vizând prevenirea şi mai ales repararea, prin punerea în operă a unei datorii sociale de solidaritate, a consecinţelor nefaste rezultate din survenirea unor riscuri sociale”[53]. În timp ce după Revoluţia franceză din 1789, concepţia dominantă punea politicul înaintea socialului, curentul solidarist pleacă întotdeauna de la social, fiindu-i subordonat factorul politic. Durkheim în sociologie şi Léon Duguit în drept, văd normele de drept expresii ale unor realităţi de fapt şi nu a voinţei politice a guvernanţilor. Evoluţia ulterioară a acestei doctrine n-a fost spectaculoasă, aşa cum era de aşteptat. După al doilea război mondial asemenea reflecţii au rămas circumscrise în special, discursului politic, ca simple referinţe rituale.
În drept, contestarea autonomiei de voinţă s-a făcut simţită în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, când doctrina pozitivistă pune accent pe dreptul obiectiv[54]. Raymond Saleilles, referindu-se la interpretarea în contracte, susţinea, la începutul secolului al XX-lea, că trebuie avut în vedere “scopul social al acestui instrument al solidarităţii juridice şi nu fantezia fiecărei părţi”[55] iar Louis Josserand, cel care avea să teoretizeze abuzul de drept, susţine ideea că drepturile subiective se cer exercitate conform finalităţii lor sociale[56]. Prin urmare, solidarismul transpus în drept vede contractul ca un fapt social care exprimă relaţii solidare între indivizi. Autor al unui tratat monumental privind obligaţiile în general, reper obligatoriu pentru orice abordare doctrinară a acestei materii atât de importante pentru dreptul civil, René Demogue, consideră că orice contract este încheiat sub imperiul unei necesităţi sociale[57], expresie a diviziunii tot mai accentuate a muncii. Pentru el, finalitatea dreptului nu este individul ci societatea. Dreptul trebuie să aibă în vedere, nu doar omul ale cărui drepturi trebuie respectate ci mai ales oamenii, aflaţi în situaţii juridice diverse, bogaţi sau săraci, mai ales săraci”[58]. Fundamentul forţei obligatorii a contractului nu stă în voinţă ci în utilitatea socială pe care o are orice contract[59]. Actul juridic unilateral este definit “cel la care scopul social urmărit este concordant cu voinţa individuală”[60] iar, potrivit aceluiași autor, contractul este văzut ca “o mică societate unde fiecare trebuie să lucreze pentru atingerea unui scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, precum în orice societate civilă sau comercială”. Plecând de la această analogie, Demogue se apropie de ideea unei juste repartizări a pierderilor, specifică societăţii, întrebându-se dacă n-ar fi mai echitabil ca, în cazul neexecutării contractului ca urmare a forţei majore, consecinţele prejudiciabile să fie împărţite între debitor şi creditor[61]. Întrebarea rămâne doar retorică pentru că autorul nu aderă totuşi la această idee izvorâtă din doctrina solidaristă elaborată de Bourgeois.
Tema solidarismului în contracte a fost reactualizată odată cu amploarea mişcării de protecţie a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” tinde să devină o nouă deviză[62], înlocuind celebra formulă a lui Fouillé, qui dit contractual dit juste cu cea care spune entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit[63], exprimare care legitimează intervenţia judecătorului în contracte pentru restabilirea echilbrului contractual încălcat, aşa cum se întâmplă la leziune, impreviziune, clauza penală, adaptarea contractului etc. Autorul însă recunoaşte că totuşi, “contractul n-a devenit încă locul sociabilităţii şi solidarităţii, aşa cum unii speră iar alţii se tem…, motiv pentru care, “încă nu este serios să pretintem că am intrat într-o eră a contractului-providenţă”. Alteori, noua viziune solidaristă capătă accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credinţe în contracte să se vorbească despre loialitate, colaborare etc, toate subsumate unei “legături puternice de sociabilitate şi prietenie”[64] între părţi, legătură asimilată iubirii, o “iubirea ca de frate”.
Uneori, solidarismul contractual este folosit într-un sens mai restrâns, recunoscând că termenul “fraternitate” este expresia unei viziuni prea idilice şi deci irealiste despre natura umană şi raporturile contractuale”[65].
Civilişti de prestigiu nu ezită să-şi manifeste rezerve faţă de acest nou concept, aşa cum este el uneori înţeles, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, dictând propria-i lege, astfel că mult discutata “criză a contractului”, este de fapt criza solidarismului, refuzat ca fundament al contractului”[66], în timp ce Jean Carbonnier, cu ironia care îl caracterizează, constată că “într-o perioadă în care căsătoria a devenit excesiv transformată în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie…”[67]. Autorii manualelor de obligaţii civile au poziţii nuanţate: fie resping solidarismul înţeles ca iubirea de aproapele nostru, afirmând că “a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”[68], că realitatea ne înfăţişează interese ale părţilor, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un “menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părţilor, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism. Alţi autori evită cu discreţie acest subiect, continuând a se raporta la voinţa părţilor, „o voinţă controlată, fundament al contractului”[69].
Dezbaterea este departe de a se fi încheiat. Colocviul organizat de Facultatea de Drept din La Rochelle în anul 2002 intitulat “solidarismul contractual, mit sau realitate?”, la care au participat principalii susţinători ai acestei teorii, au evidenţiat atât argumentele care o susţin cât şi pe cele care o contrazic, toate fiind ulterior publicate[70].
La argumentele deja înfăţişate, au fost alăturate şi alte rezerve formulate de profesorul Laurent Leveneur, dintre care mai importante sunt următoarele[71]:
– solidaritatea evocată de adepţii acestui curent nu are suport în realitate. Termenul ambiguu “fraternitate” ţine de o viziune idilică sau sentimentală şi deci nerealistă în raporturile contractuale;
– acelaşi autor se întreabă în ce ar consta uniunea părţilor în cazul contractului de vânzare cumpărare, principalul contract civil, în condiţiile în care interesele lor sunt structural divergente: vânzătorul şi-ar dori să vândă bunul la un preţ cât mai ridicat, contrar intereselor cumpărătorului. Aceeaşi contrarietate se manifestă şi în celelalte contracte civile cât şi în contractele între profesionişti, aşa că “dreptul contractelor trebuie conceput în funcţie de om, aşa cum este şi nu cum el ar trebui să fie”[72];
– obligaţiile precontractuale de informare pot fi autonom fundamentate, fără a avea nevoie de teoria solidarismului care să le explice. Georges Ripert, care n-a fost adept al solidarismului, menţionează, pe bună dreptate, că “fiecare parte contractantă este gardianul propriilor interese şi trebuie, prin consecinţă, să se informeze el însuşi. Nu este culpabil cel care nu dă celeilalte părţi informaţiile pe care ea însăşi le putea procura. Situaţia se schimbă doar când reticenţa devine culpabilă uneia dintre părţi, abuzând de ignoranţa celeilalte”[73];
– obligaţiile de informare şi de consiliere pe care o au părţile în cursul executării contractului, deşi pot fi calificate drept expresii ale solidarităţii care caracterizează epoca noastră, ele îşi au totuşi temeiul în prevederi exprese ale legii sau contractului;
– cerându-le contractanţilor să formeze o uniune care să aibă o ţintă comună, în temeiul bunei-credinţe, este un obiectiv mult prea imprecis. Nu se poate face drept cu concepte atât de generale şi de echivoce;
– “loialitate, solidaritate, fraternitate”, noua formulă clamată de Denis Mazeaud, reprezintă trei directive vagi care lasă loc arbitrariului în detrimentul securităţii contractanţilor. Încă din anul 1937 Eugène Gaudement avertiza că o asemenea concepţie solidaristă “riscă să suprime libertatea în convenţii şi să conducă la un socialism de stat”[74], în condiţiile în care legitimează tot mai mult intervenţia statului în spaţiul de voinţă al părţilor[75];
– autorul mai sus citat afirmă că obiectivul solidarismului de a institui “un drept al relaţiilor contractuale inegale” care să asigure protecţie părţii mai slabe a contractului este nerealist şi de aceea nu subscrie unui asemenea proiect deşi, privit în sine, este corect. El poate fi atins doar făcând apel la instrumentele clasice ale dreptului, construind o legislaţie aptă să împiedice orice abuz al puterii economice. Dacă trebuie reprimate manevrele neloiale, nu este necesară încurajarea sentimentalismului.
La toate acestea se adaugă scepticismul declarat chiar de unul dintre promotori, potrivit căruia solidarismul, nefiind perceput ca un instrument de emancipare individuală[76], contravine ideologiei drepturilor fundamentale ale omului.
Având a se pronunţa asupra esenţei contractului, doctrina de drept civil românească afirmă că “voinţa părţilor contractante nu lipseşte şi nu poate lipsi, liberă sau constrânsă, dintre fundamentele contractului; un contract este de neconceput fără să existe voinţa părţilor contractante. Esenţa contractului este alcătuită din două elemente inseparabile: voinţa părţilor contractante şi interesul contractual al fiecăruia dintre ele. Numai că părţile contractante sunt ţinute să respecte şi legea imperativă”[77].
Acest nou raport între libertatea de voinţă şi nevoia de asigurare a echilibrului contractual este o orientare pe care o regăsim în toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, preluată şi de noul nostru Cod civil printr-un set de soluţii juridice noi, atât pentru faza precontractuală cât şi pentru formarea şi executarea contractului pe care le vom analiza în cele ce urmează.
3.2. Reglementări
Art. 11. Respectarea ordinii publice și bunelor moravuri. Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
Art. 1169. Libertatea de a contracta. Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
3.3. Comentarii critice
Am reprodus laolaltă cele două reglementări pentru a motiva obiecțiunile care urmează.
3.3.1. Mai întâi, dispoziția de la art. 11 C. civ. nu are nicio legătură cu „interpretarea și efectele legii civile”, așa cum este denumit Capitolului III din Titlul preliminar rezervat dispozițiilor generale privitoare la legea civilă. Dimpotrivă, limitele libertății de voință privesc, în exclusivitate, dreptul contractelor. Orice interferență a reglementărilor care vizează aceeași materie încalcă principiul instituit la art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 (republicată) privind normele de de tehnică legislativă, potrivit căruia “În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere”.
Sub un alt aspect, nu toate condițiile contractelor încheiate de părți și conținutul acestora sunt impuse de lege, de ordinea publică sau de bunele moravuri, așa cum dispune art. 1169 C. civ. De aceea, într-o exprimare generică, vorbim de încheierea contractelor și conținutul acestora, potrivit legii.
3.3.2. Distincţiile operate de text între lege şi ordinea publică privind contractele și conținutul acestora sunt preluate din Codul civil din Quebec. Ele nu se justifică pentru că:
– întâi de toate, limitele avute în vedere pentru a marca spaţiul de exprimare a libertăţii contractuale nu sunt cele prevăzute de orice lege, cum o spune litera textului, ci doar din cele care interesează ordinea publică;
– conceptul de ordine publică, în înţeles cantitativ, încorporează toate reglementările juridice de interes public efectuate în primul rând prin legi. Separarea celor două concepte este străină gândirii juridice româneşti, idee pe care profesorul Liviu Pop afirmă, într-o manieră moderată, menajând astfel sensibilitatea autorilor, că „art. 1169 C. civ. include între limitele libertăţii contractuale şi legea, ceea ce nu era neapărat necesar, în condiţiile în care legea este inclusă în domeniul ordinii publice pozitive…”[78].
3.3.3. Enunțul de la art. 11 C. civ. este greșit redactat, pentru că nu poate fi vorba de derogarea prin convenții sau acte juridice unilaterale „de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, ci de „derogarea de la ordinea publică sau bunele moravuri”.
3.3.4. Discuţii comportă şi distincţia tradiţională între ordinea publică şi bunele moravuri, nu numai pentru că o serie de norme considerate până ieri ca ținând de domeniul bunelor moravuri, au fost preluate prin reglementări imperative și incluse în cadrul ordinii publice, dar şi pentru că ambele concepte ţin de interesul public, exprimând supremaţia societăţii asupra individului. Amploarea fără precedent a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a avut ca efect relaxarea bunelor moravuri, ceea ce a făcut ca, în ciuda reacției potrivnice a bisericii și a opiniei publice majoritare, o serie de situații, repudiate prin tradiție de bunele moravuri, precum concubinajul, homosexualitatea, practicarea prostituției ș.a. să fie tot mai tolerate. Însuși conceptul de bune moravuri s-a erodat, fiind înlocuit de sintagma “exigenţele bunei-credinţe şi normele imperative”[79]. Alteori, este invocată doar ordinea publică, concept supraordonat bunelor moravuri[80].
4. Sugestii de lege ferenda
4.1. Fiind vorba de modul civiliter de exercitare a drepturilor și executare a obligațiilor, norma n-ar trebui plasată în cadrul interpretării și efectelor legii, ci în cadrul dispozițiilor generale din materia persoanelor, ca o normă subsecventă principiului enunțat la art. 26 din Codul civil privind recunoașterea drepturilor și libertăților civile. Și cum această din urmă normă are în vedere, atât drepturile civile, cât și libertățile civile, pentru consecvența terminologică, norma pe care o analizăm ar urma să fie denumită „exercitarea drepturilor și libertăților civile”.
4.2. Pentru identitate de motive și enunțul privind abuzul de drept ar trebui plasat în continuarea primelor două norme mai sus analizate, cele care fixează cadrul general al exercitării drepturilor și libertăților civile, tot printre dispozițiile generale aplicabile persoanelor și nu în cadrul interpretării și efectelor legii civile. Includerea enunțului privind abuzul de drept printre alte definiții era potrivită doar dacă actualul Cod civil și-ar fi propus să definească principalii termeni de uz ai acestei ramuri de drept, și nu doar pe cei câțiva, fără să rezulte și criteriul selecției lor.
4.3. Cât privește enunțul propriu zis al normei de la art. 15 C. civ., propun un enunț afirmativ, în acord cu exigențele care vizează redactarea actelor normative „exercitarea excesivă și nerezonabilă a dreptului, contrară exigențelor bunei-credințe, constituie abuz de drept”.
4.4. Propun abrogarea normei de la art. 1353 C. civ. al cărui enunț este de natură să introducă o serie de confuzii între cauzele exoneratoare de răspundere și cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, acreditând, totodată, existența unui drept de a vătăma pe altul.
5. Reglementări care vizează răspunderea civilă
Răspunderea civilă este materia cea mai importantă a întregului drept civil. Este o zonă de reglementare care evidențiază, mai puțin virtuțile dreptului, cât mai ales, vulnerabilitățile acestuia. Dacă ideal ar fi ca reglementările legale să ofere soluții pentru orice rău injust cauzat unor victime inocente, repunându-le astfel in statu quo ante, așa cum își propune răspunderea civilă în ansamblul ei, mijloacele juridice de care dispune acest mecanism al dreptului, oricât de evoluate ar fi, nu pot înfăptui o asemenea misiune, pentru că multe prejudicii nu pot fi înlăturate în totalitate, la fel cum nu toate efectele cauzate victimei pot fi suprimate, cele mai multe dintre ele fiind, prin natura lor, ireversibile.
Spre deosebire de reglementarea clasică a răspunderii delictuale, unde prejudiciul nu constituia obiect de preocupare normativă, când întreaga răspundere gravita în jurul faptei ilicite care trebuie sancționată, astăzi toate codificările recente, printre care și cea avansată de actualul Cod civil, precum și proiectele europene de codificare a obligațiilor, acordă o extensie remarcabilă prejudiciului reparabil. Se confirmă astfel că prejudiciul este, nu doar o simplă condiție, inter alia, ci însăși premiza oricărei ipoteze de răspundere civilă.
Faptul că sunt supuse reglementării aspecte concrete, precum nașterea dreptului la despăgubiri, întinderea și repartiția reparațiunii, interzicerea cumulului răspunderilor, formele concrete ale acesteia, modul de calcul al despăgubirilor și alte aspecte conexe la care judecătorul este chemat să dea soluții cât mai adecvate, le conferă noilor prevederi normative un caracter eminamente tehnic. Cum însă ele privesc situații eminamente conflictuale, a căror rezolvare pune în discuție însăși eficacitatea dreptului, reglementarea lor solicită o elaborare mai exigentă decât în oricare alte zone ale dreptului. Or, privite din această perspectivă, vizând acuratețea terminologică, sistematizarea materiilor supuse reglementării, stilistica enunțurilor normative, calități esențiale pentru asigurarea accesibilității și predictibilității legii, noile enunțuri normative se dovedesc a fi insuficient elaborate, așa cum ne propunem demonstrăm în cele ce urmează.
5.1. Dispoziții generale privitoare la răspunderea delictuală
Art. 1349. Răspunderea delictuală. (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciiile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.
5.2. Comentarii critice
5.2.1. Examinând primele două prevederi ale art. 1349 C. civ., vom observa că, deşi în cadrul primului alineat sunt menţionate două îndatoriri ale persoanei (să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane), ultima fiind imperativul neminem laesi, norma următoare dispune că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire…”.
5.2.2. Același principiu enunţat la art. 1349 alin. 2 C. civ. care dispune că „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii”, este lacunar, riscând ca, interpretat doar literal, să rezulte că existența discernământului ar fi singura condiţie a răspunderii delictuale, când, în realitate, orice răspundere este activată doar când sunt îndeplinite toate condițiile sale de existență. Cum ne aflăm în fața unor dispoziții generale aplicabile răspunderii civile, s-ar fi cuvenit ca ele să prevadă și condițiile fiecăreia dintre cele două forme fundamentale ale acesteia, sau, la rigoare, să se apeleze la formula de avarie “în condiţiile legii”, aşa cum o găsim folosită la art. 1350 alin. 2 C. civ.
Pe de altă parte, dată fiind reglementarea de la art. 1368 C. civ., potrivit căreia “lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii…”, soluţie impusă de echitate şi amenajată pentru prima dată în legislaţia noastră civilă, era necesar ca această obligație subsidiară de indemnizare a victimei să fie expres menționată ca excepție de la regula instituită la art. 1349 alin. (2) C. civ.
5.2.3. Enunțul de la art. 1349 alin. 1 C. civ., potrivit căruia regulile de conduită pe care trebuie să le respecte orice persoană sunt cele “pe care legea sau obiceiul locului le impune…”, are două deficienţe:
– prima este că „legea” şi „obiceiul locului”, fiind despărţite de conjuncţia “sau”, printr-o greșită interpretare a regulilor gramaticale care vizează raportul dintre subiectul multiplu și predicat, s-a ajuns la formularea enunțului mai sus menționat. Cum însă regulile de conduită pot proveni, atât din lege, cât şi din obiceiuri, acordul trebuia făcut la plural, folosindu-se conjuncția copulativă „și” („legea și obiceiul locului le impun”);
– din faptul că legea şi obiceiul n-ar trebui opuse, rezultă şi că acordul corect dintre subiect şi predicat trebuie făcut folosind verbul a impune la plural (“impun”). S-a ajuns la acest text printr-o traducere aproximativă a enunţului normativ de la art. 1457 alin. 1 din Codul civil al Quebec-ului, potrivit căruia “orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile care, în funcţie de circumstanţe, uzanţe sau lege, îi sunt impuse”. Prin urmare, textul luat drept model nu ne spune că regulile pe care persoana trebuie să le respecte sunt cele pe care legea sau obiceiul le impun, ci doar că asemenea reguli i se impun în raport de circumstanţe[81];
– pe fond, este surprinzător cum, fiind vorba de regulile care se impun persoanei, textul normativ nu are în vedere regulile de morală sau de echitate, care sunt mai importante decât obiceiurile locului (multe dintre ele, îndoielnice). Însăși organizarea tehnică a răspunderii civile are un fundament esenţialmente moral, imperativul alterum non laedere[82].
5.2.4. Aşa cum am mai susținut[83], termenul „atingere” (în franceză, atteinte) preluat ca atare din terminologia juridică folosită de Codul civil al Quebec-ului, nu are aceeaşi rezonanţă în limba română, unde el poate desemna, atât fapte prejudiciabile, cât şi fapte care n-au cauzat un prejudiciu care să fie supus reparaţiunii. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne, fără drept, în locuința altuia, sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private, săvârșite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situații prevăzute la art. 74 C. civ. privind atingerile aduse vieții private, sunt fapte care n-au cauzat un prejudiciu efectiv titularului. Este motivul pentru care acest termen ar fi trebuit evitat în cadrul enunțului de principiu de la alin. 1 al art. 1349 C. civ., potrivit căruia „orice persoană are îndatorirea {…} să nu aducă atingere (s.n.) drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.
5.2.5. Orice răspundere se reglementează, nu „se stabilește”, cum greșit prevede art. 1349 alin. 4 C. civ”.
Apoi, nu doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte este reglementată printr-o lege specială, ci și altele, precum răspunderea pentru erori judiciare, răspunderea pentru prejudiciile ecologice etc., astfel că exceptarea unei singure răspunderi speciale nu se justifică, pentru a nu se înțelege că doar o asemenea răspundere este supusă legii speciale.
5.3. Dispoziții generale privind răspunderea contractuală
Art. 1350. Răspunderea contractuală. (1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
5.4. Comentarii critice
5.4.1. În primul rând, nu „orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat”, ci doar partea contractantă, așa cum prevede și art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia „…niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
5.4.2. Dispoziția de la art. 1350 alin. (2) C. civ. potrivit căreia „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii”, are două carențe: prima, constă în aceea că îndatoririle nu se îndeplinesc, ci doar se respectă; a doua, o constituie exprimarea repetitivă a imperativului reparării prejudiciului (persoana este răspunzătoare pentru prejudiciu și este obligată să repare acest prejudiciu).
5.4.3. Privit din perspectivă gramaticală, textul are două deficienţe:
– prima este aceea că legea şi obiceiul locului sunt despărţite prin conjuncţia adversativă „sau”, în condițiile în care regulile pot proveni, atât din lege, cât şi din obiceiuri, ceea ce impunea, fie conjuncţia copulativă „şi”, fie o simplă virgulă între ele. În condițiile în care conjuncția „sau” are atât o funcție adversativă (de excludere), cât și una copulativă (de asociere), folosirea ei în cadrul discursului normativ ar fi trebuit evitată, și nu folosită în exces, așa cum o întâlnim frecvent în cadrul enunțurilor normative ale Codului nostru civil. Cum sursa de inspirație pentru aceste reglementări a constituit-o Codul civil din Quebec, se putea adopta, și de această dată, textul acestuia de la art. 1457, potrivit căruia “orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile care, în funcţie de circumstanţe, uzanţe sau lege, îi sunt impuse”[84].
5.4.4. Privit în sine, același principiu enunţat la art. 1349 alin. 2 C. civ. care dispune că „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii”, este lacunar, riscând ca, interpretat doar literal, să rezulte că existența discernământului ar fi singura condiţie a răspunderii delictuale, când, în realitate, orice răspundere este activată doar când sunt îndeplinite toate condițiile sale de existență. Cum însă ne aflăm în fața unor dispoziții generale aplicabile răspunderii civile, s-ar fi cuvenit ca ele să prevadă și condițiile fiecăreia dintre cele două forme fundamentale ale acesteia, sau, la rigoare, să se apeleze la formula de avarie “în condiţiile legii”, aşa cum o găsim folosită la art. 1350 alin. 2 C. civ.
5.4.5. Dispoziția de la art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căreia „{…} niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile” este defectuos redactată, pentru că nu se pune problema de a se înlătura unele reguli, ci doar de a se opta pentru alte reguli. De aceea, enunțul putea fi simplificat, afirmându-se că “niciuna dintre părți nu poate opta pentru alte reguli care i-ar fi mai favorabile”.
6. Repararea prejudiciului nepatrimonial, mit, realitate sau o „utopie constructivă”[85]?
Dacă sub imperiul Codului civil anterior, repararea prejudiciilor nepatrimoniale s-a făcut în conformitate cu vechile reglementări de la art. 998 – 999, care au fost interpretate extensiv, în sensul că ele nu disting între cele două feluri ale prejudiciului (patrimonial și moral), actualul Cod civil nu-și asumă o reglementare unitară a acestora, ceea ce ar fi impus ca atât dispoziția generală de la art. 1349 alin. (2) C. civ., cât și cea de la art. 1357 C. civ. privind condițiile răspunderii pentru fapta proprie, să vizeze expres prejudiciile reparabile, așa cum sunt ele menționate de Codul civil al provinciei Quebec. Dimpotrivă, sunt avansate reglementări secvențiale și contradictorii care vizează acordarea de „despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat” (art. 253 alin. 4 C. civ.), “despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”, în cazul prejudiciului corporal (art. 1391 alin. 1 C. civ.), “despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu” (prejudiciul prin ricoșeu – art. 1391 alin. 2 C. civ.).
Modul diferit de raportare a autorilor actualului Cod civil la prejudiciile reparabile, privit prin comparație cu toate reglementările europene în această materie, rezultă din chiar definițiile avansate de dispozițiile generale de la art. 1349-1350 C. civ. celor două răspunderi (delictuală și contractuală). Deși ambele sunt inspirate de reglementările Codului civil din Quebec, redactorii textelor noastre evită nominalizarea prejudiciilor reparabile. Astfel, în timp ce, potrivit art. 1457 CCQ, „cel care răspunde de prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa este ținut să repare orice prejudiciu, corporal, moral sau material”[86], textul de art. 1349 alin. (2) C. civ. prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile”.
Același mod evaziv de exprimare normativă este prezent și la art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „Orice prejudiciu care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, fără a distinge între prejudiciile supuse reparării. Tot astfel, definind principiul răspunderii pentru fapta proprie la art. 1357 alin. (1) C. civ., textul nu distinge, nici de această dată, între felurile prejudiciilor reparabile după natura lor, deși distincția nu putea lipsi dintr-o normă cu caracter de principiu.
Nominalizarea prejudiciilor reparabile era și mai necesară la art. 1359 C. civ. care vizează „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, o reglementare nouă, cerută de imperativul reparării plenare a prejudiciilor, care nu distinge între interesul patrimonial și cel moral.
În legătură cu acest aspect, autoarea unei monografii importante rezervate prejudiciului în context european, afirmă că “Este riguroasă exprimarea la care a recurs noul Cod – „toate prejudiciile cauzate” – întrucât se deschide calea reparării oricărui prejudiciu, ori de câte ori sunt întrunite condițiile statuate de lege. Enumerarea tuturor formelor prejudiciului era imposibilă într-o dispoziție de cod”[87].
Dacă este adevărat că orice prejudiciu afectează persoana sau bunurile sale, ceea ce reprezintă un rău (damnum), pe care dreptul nu-l poate tolera, astfel că trebuie înlăturat (și nu reparat, conform distincțiilor anterior făcute), consider că discuția privește doar formele prejudiciului reparabil, menționate de toate reglementările actuale ale răspunderii delictuale, și nu „toate prejudiciile cauzate victimei”.
De aceea, chiar dacă reglementările de la art. 1387-1390 C. civ. sunt rezervate reparării prejudiciilor cauzate de vătămarea integrității corporale și a sănătății, aceasta nu poate suplini clasificarea explicită a prejudiciilor reparabile, așa cum este prevăzută atât de Codul civil din Quebec, precum și toate proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor.
În dezacord cu o apreciere recentă, potrivit căreia „textele de la alin. (1) și (2) ale art. 1381 C. civ., deși laconice, nu sunt totuși lacunare”[88], voi relua o afirmație anterioară[89], prin care am susținut că enunţul de la art. 1381 alin. (1) C. civ. vizând obiectul reparației, potrivit căruia „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, este nu doar lacunar, dar și inedit (pentru a nu spune “șocant”), elementar fiind că o mulțime de prejudicii nu pot aspira, de plano, la reparație. Deosebit de cauzele legale exoneratoare de răspundere, de clauzele de neresponsabilitate, în prezenţa cărora prejudiciile suferite de victimă nu sunt supuse reparării de către persoanele desemnate să răspundă, sunt şi numeroase alte prejudicii nereparabile, nefiind injust cauzate victimei.
Care ar putea fi adevărata explicație a acestui text, în opinia mea, evident lacunar?
Urmărind procesul de elaborare a actualului Cod civil în evoluția lui, se va putea constata că textul de la art. 1121 din Proiectul Noului Cod civil, adoptat de Senat la 13 septembrie 2004, prevedea la alin. (1) că „Reparaţia este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral”, în acord cu prevederea de la art. 1457 alin. (2) CCQ[90]. Printr-un amendament formulat de autorii care s-au succedat la elaborarea și finalizarea actualului Cod civil, acest enunț a fost modificat, cu motivarea că „prejudiciul corporal nu este o specie distinctă a prejudiciului reparabil”, el fiind un prejudiciu dual (atât material, cât și moral). Aflați în criză de timp, dată fiind urgența promulgării actualului Cod civil, condiție a aderării noastre la Uniunea Europeană, noii codificatori au ales soluția cea mai “operativă” de a amputa textul normativ menționat, păstrând doar prima parte a enunțului, în forma lui actuală, fără să reflecteze îndeajuns la implicațiile pe care avea să le genereze această “inginerie”.
Or, realitatea este alta.
Așa cum s-a remarcat, pe fondul unei „febre a reparaţiei”[91], proces determinat de logica drepturilor fundamentale ale omului și ideologia de piață liberă, tendința este ca orice frustrare a omului să fie astăzi invocată ca prejudiciu care impune un responsabil. În acest context, dacă este adevărat că vătămările corporale pot genera, atât prejudicii patrimoniale cât și morale, motiv pentru care doctrina clasică nu recunoaște prejudiciul corporal, ca specie a prejudiciului reparabil, astăzi, doctrina modernă de drept civil acordă o atenție specială prejudiciului corporal, primul dintre cele trei prejudicii reparabile, într-o ordine menită să exprime preeminența valorilor personale nepatrimoniale ale omului, cu specială privire la respectul faţă de integritatea fizică şi sănătatea acestuia.
Mai mult, există preocupări consistente de constituire a unui drept european al prejudiciului corporal, cu reglementări specifice[92], potrivit recomandărilor Rezoluției Consiliului Europei nr. 75-7 din 14 martie 1975 făcute statelor membre UE de a avea în vedere cele 19 principii referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de leziunile corporale și de deces.
Aceeaşi clasificare tripartită a prejudiciilor este avansată şi de doctrina noastră relevantă de drept civil[93]. Argumentul potrivit căruia prejudiciul corporal poate fi atât material cât şi moral, nu poate justifica refuzul de a clasifica tripartit prejudiciile reparabile. Însuşi Codul civil avansează o reglementare distinctă vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii la art. 1387-1393 C. civ., fără să-i fi rezervat o secţiune specială, așa cum s-ar fi cuvenit.
Un alt motiv posibil al evitării prejudiciului corporal, ar putea consta în intenția autorilor, parțial materializată, de a disocia ocrotirea personalității umane de instituția răspunderii delictuale. Aceasta ar putea explica și de ce definiția răspunderii delictuale de la art. 1349 alin. (2) nu nominalizează prejudiciile reparabile după natura lor, în dezacord cu cea de la art. 1457 alin. (2) CCQ mai sus citată. O asemenea supoziție este însă contrazisă de faptul că prevederile de la art. 1391 și urm. C. civ., vizând repararea prejudiciului nepatrimonial sunt incluse în materia “reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, plasată în Secțiunea a 6-a din Capitolul IV, rezervat răspunderii civile.
Un enunț cuprinzător, care include printre prejudiciile reparabile și pe cel cauzat prin vătămarea simplelor interese, este cel avansat de Proiectul Catala, potrivit căruia „este reparabil orice prejudiciu cert, care constă într-o lezare a unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”[i][94].
Aceleași reglementări le avansează și Codul civil din Quebec.
Cum însă, pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să fi fost cauzat în mod injust un prejudiciu altuia, („danno ingiusto”, sintagmă folosită de art. 2043 din Codul civil italian)[95], această condiție ar fi trebuit menționată expres în enunțul mai sus menționat.
Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în Secțiunea privind „repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, era nevoie de o reglementare expresă care să facă explicită voința legiuitorului român de a repara toate prejudiciile morale, nu doar pe cele care rezultă din încălcarea drepturilor nepatrimoniale, având în vedere că sfera prejudiciilor morale este mai largă decât cea a drepturilor nepatrimoniale.
Pentru că prejudiciile morale nu pot fi susceptibile de reparare prin plata de despăgubiri, doctrina de drept civil se raportează la “compensații bănești”, care pot oferi persoanei lezate o ușurare oarecare, pe cale indirectă, pentru suferințele îndurate sau pe care le îndură.
Așa cum am menționat în cele ce preced, singura virtute a sintagmei „compensarea prejudiciului” constă în faptul că este mai puțin discutabilă decât formula tradițională “repararea prejudiciului moral”. Deși este generalizată în doctrină și jurisprudență, “compensarea” prejudiciului nu poate fi, nici ea, un panaceu aplicabil tuturor prejudiciilor, indiferent de natura lor.
Sub un alt aspect, potrivit unei opinii de autoritate, „compensațiile bănești, deși nu sunt destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o sumă de bani, pot oferi persoanei lezate o anumită compensație (s.n.) pentru răul suferit sau o ușurare oarecare, pe cale indirectă, pentru suferințele îndurate sau pe care le îndură”[96]. Altfel spus, compensarea nu poate fi decât relativă, fiind o măsură de circumstanță, în lipsa unui alt termen mai apropiat de sensul real al operației ce se vrea a fi definită. Ea a fost calificată relativ recent drept „o utopie constructivă” generată de „mirocolul dreptului”[97]. Cum însă rigoarea limbajului juridic impune ca noțiunile de drept să fie folosite doar în sensul în care au fost consacrate de lege, invocarea ei în cazul de față contravine înțelesului său vizat dat de lege.
Sunt acestea motive pentru care voi continua să susțin că soluția juridică a prejudiciilor morale constă în „remedii adecvate”[98], raportate la situația injustă, concretă, generată victimei prejudiciate. Denumite astfel, se va evita confuzia dintre prejudiciile morale și cele patrimoniale, ceea ce ar presupune convertirea prejudiciului moral, prin definiție nefungibil, în prejudiciu patrimonial, componentă a patrimoniului, contrar uneia dintre clasificările clasice ale prejudiciilor, în prejudicii patrimoniale și prejudicii nepatrimoniale (morale).
6.1. Reglementări
Art. 253. Mijloace de apărare.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive
Art. 1391. Repararea prejudiciului nepatrimonial.
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
6.2. Comentarii critice
Am reprodus, și de această dată, atât reglementarea de la art. 253 alin. (4) C. civ. cât și pe cea de la art. 1391 C. civ. spre a se observa că, parțial, ele privesc aceeași materie, fiind criticabile pentru motivele care urmează.
6.2.1. “Repararea prejudiciului nepatrimonial” este o exprimare inadecvată. Dacă s-a ajuns să se vorbească despre o „reparare” a ceva, care prin definiţie nu poate fi reparat, este pentru că nici Codul civil francez şi nici Codul civil român, nu prevedeau, illo tempore, un alt temei pentru prejudiciile morale. Sub “presiunea faptelor” şi în lipsa unei norme speciale, doctrina şi jurisprudenţa au interpretat extensiv dispoziţiile de la art. 1382 C. civ. fr. şi art. 998 C. civ. rom., cu motivarea că aceste norme nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel moral, făcându-se apel la regula de intepretare ubi lex non distnguit nec nos distingure debemus. Era o soluţie de avarie ce avea să fie curând supusă focului încrucişat al doctrinei care a deplâns perspectiva de a preţui durerea, afecţiunea, demnitatea, onoarea etc. și de a vorbi de repararea integrală şi în natură a prejudiciului nepatrimonial.
De fapt, „reparaţia” prejudiciului înseamnă repunerea victimei în situaţia anterioară, restabilirea echilibrului afectat ca urmare a unei pierderi, a diminuării patrimoniului. În practică însă, de puţine ori are loc repararea în natură a prejudiciului şi repunerea victimei in statu quo ante, chiar şi în cazul prejudiciilor patrimoniale, unde o asemenea restitutio poate fi realizată doar când se restituie un bun mobil însuşit pe nedrept, sau în cazul obligaţiei de a face impusă făptuitorului de a aduce bunul afectat în situaţia anterioară. Dar şi în acest din urmă caz, potrivit art. 1075 C. civ. „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”, ceea ce înseamnă că, până la urmă, principiul reparării prejudiciului în natură se rezumă, de cele mai multe ori, la acordarea unei sume de bani echivalente acestuia, de fapt o compensare[99]. Apoi, repararea în natură priveşte patrimoniul victimei, şi nu valorile morale afectate.
Dacă în privinţa prejudiciilor patrimoniale se poate aspira, doar teoretic, la reparaţie prin înlocuirea, compensarea pierderii suferite, când vorbim de prejudiciile morale, o asemenea operaţie este eo ipso imposibilă, neputând fi de imaginat repararea unor valori morale precum demnitatea, onoarea, reputaţia, imaginea, intimitatea, durerea etc. Dacă totuşi, în multe cazuri, indemnizarea prejudiciilor morale poate ameliora situaţia victimei, o astfel de operaţie nu asigură reparaţia leziunii morale, putându-i doar procura consolarea, compensarea sau simpla satisfacţie.
Pe de altă parte, dacă prejudiciul moral va fi supus mecanismului răspunderii delictuale, ca orice alt drept de creanţă, el va fi convertit într-un simplu element al patrimoniului, făcând inutilă distincţia fundamentală între cele două categorii de prejudicii
Soluţia juridică a prejudiciilor morale nu poate fi reparaţia şi nici despăgubirea victimei, ci doar formula generică „remedii adecvate situaţiei injuste a victimei”, constând, fie în indemnizarea acestora, fie în alte măsuri pe care judecătorul le consideră potrivite pentru ameliorarea situaţiei injuste în care se află victima. Astfel, prejudiciile morale pot căpăta o individualitate proprie, încetând a fi considerate specii ale prejudiciilor patrimoniale şi ar putea beneficia de un tratament distinct în cadrul protecţiei persoanei, şi nu în cadrul patrimoniului acesteia.
Din această perspectivă privind reglementările, nu putem decât saluta dispoziţiile de la art. 253 C. civ., plasate în Cartea I, privitoare la Persoane. Numai că soluţiile amenajate de textele normative rezolvă parţial problematica prejudiciilor morale pentru că, pe de o parte, nu pot fi apte să “repare” leziunile morale, iar pe de altă parte, pentru că privesc doar ipotezele de încălcare a drepturilor nepatrimoniale, fără a se preocupa şi de celelalte ipoteze prin care sunt lezate şi alte valori morale care nu au ajuns încă la rangul de drepturi subiective sau simplele interese morale.
6.2.2. Sintagma “repararea prejudiciului nepatrimonial”, denumirea marginală de maximă extensie de la art. 1391 C. civ., privită în sine, lasă loc percepției că cele cinci prevederi legale ar epuiza întreaga problematică a ceea ce, impropriu este numită “repararea” tuturor prejudiciilor nepatrimoniale. În realitate, reglementarea priveşte doar două dintre prejudiciile nepatrimoniale, circumscrise vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii. Prin urmare, nu poate fi vorba decât de repararea unor prejudicii nepatrimoniale şi nu a prejudiciului nepatrimonial în general. Şi mai corect ar trebui ca norma să fie denumită reguli speciale privind anumite categorii de prejudicii[100].
6.2.3. Dacă „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, cum prevede art. 1381 alin. 1 C. civ., înţelegându-se că nu interesează natura acestuia, ne întrebăm de ce oare art. 1357 alin. 1, cel care enunţă principiul răspunderii pentru fapta proprie, nu are în vedere, în mod expres, prejudiciile nepatrimoniale, pentru a da continuitate jurisprudenţei, care, de peste jumătate de veac distinge între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, dacă, din motive încă necunoscute, nu este agreat şi prejudiciul corporal?
6.2.4. Prejudiciilor morale le sunt rezervate două reglementări paralele contrar prevederilor legale vizând tehnica legislativă[101]: unele prevăzute de art. 253 C. civ., referitoare la prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, şi altele prevăzute de art. 1391 C. civ., care vizează doar prejudiciile corporale şi pe cele privind durerea cauzată rudelor apropiate, de moartea victimei. Însuşi noul Cod civil o spune in terminis la art. 1391 care distinge între “dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept”[102] (alin. 3), drept care “va putea fi cedat…” şi “dreptul de despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol” (alin. 4), drept despre care ni se spune că “nu trece la moştenitori”[103]. Ba, mai mult, alin. 5 al art. 1391 C. civ., ne avertizează, dacă mai era nevoie, că „dispoziţiile de la art. 253-256 rămân valabile”. Chiar dacă prejudiciile corporale aspiră la o reglementare mai atentă, fiind vorba de afectarea persoanei umane în valorile care ţin de fiinţarea ei, prevederile acesteia ar fi trebuit integrate într-un cadru normativ unitar, putând fiind grupate în cadrul unor reguli speciale, aşa cum am arătat la pct. 2.
6.2.5. Formula de la art. 1391 alin. 1 C. civ. (“restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”) este o exprimare mult prea generală şi nu poate fi o formulă magică pentru a cuprinde toate situaţiile injuste în care este adusă victima unei vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Eforturile de determinare pe care le reclamă lămurirea în concret a sensului acestei sintagme menite să interpreteze textul prin extensie, ar putea adăuga la lege, fiind de aşteptat o practică neunitară.
În această materie există consens european, Comitetul European de Asigurări întocmind un nomenclator[104], care, în materia prejudiciilor corporale distinge între următoarele categorii de leziuni morale: atingerile aduse integrităţii corporale, dureri psihice, fizice sau morale (pretium doloris), atingeri vizând calitatea vieţii şi plăcerilor acesteia, reprezentat de prejudiciul de agrement în sens larg (prejudiciul hedonist), atingeri aduse activităţilor specifice timpulul liber, în special sportul, prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis), prejudiciul sexual.
Sub un alt aspect, această sintagmă, deşi folosită şi de alte legislaţii europene, este şi echivocă pentru că de cele mai multe ori starea în care este adusă victima presupune nu doar consecinţe pe plan moral dar şi în plan patrimonial. Compensarea efortului fizic se face, cel mai frecvent, prin cheltuieli care înseamnă, în primul rând pierderi patrimoniale. Bunăoară, faptul că, urmare a unui accident, victima este pusă în situaţia de a-şi procura un cărucior pentru a se deplasa, este o pierdere patrimonială. În practică, jurisprudenţa s-a pronunţat că “întrucât repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort”[105].
Într-o altă speţă s-a decis că “în cazul în care o persoană produce alteia o vătămare ce are urmări asupra capacităţii de muncă, aceasta din urmă are dreptul la despăgubiri, chiar şi în situaţia în care, ulterior, realizează la locul de muncă aceeaşi retribuţie sau chiar mai mare, dacă se face dovada că, datorită infirmităţii provocate, este nevoită să facă un efort în plus, care în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentaţie mai bogată şi medicamentaţie adecvată infirmităţii survenite”[106] sau “în cazul în care, ca urmare a unui fapt ilicit, un copil a rămas cu infirmităţi care se răsfrâng direct asupra rezultatelor la învăţătură, ceea ce atrage nevoia de a fi sprijinit de o persoană calificată, de a i se da o îngrijire medicală specială şi de a fi alimentat în mod deosebit faţă de alţi copii, toate aceste consecinţe, având un echivalent patrimonial, trebuie considerate că dau loc unei situaţii prejudiciabile, care justifică acordarea de despăgubiri materiale”[107].
Prin urmare, dacă efortul suplimentar pe care îl depune cel vătămat n-ar fi plătit, victima ar suferi, în primul rând, un prejudiciu patrimonial, astfel că expresia pe care o analizăm poate include ambele categorii de prejudicii.
6.2.6. Dispoziţia potrivit căreia “poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială” este neclară. Chiar dacă rezultă că despăgubirile privesc prejudiciul patrimonial cauzat prin încălcarea drepturilor patrimoniale, în timp ce „reparația patrimonială” ar viza prejudiciul nepatrimonial, distincția dintre cele două remedii rămâne incertă.
Că este așa, ne-o spune, in terminis, dispoziția de la art. 1386 alin. (1) C. civ., potrivit căreia repararea prejudiciului se face, printre altele, „prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”. Exprimarea ar fi fost corectă doar dacă legiuitorul ar fi distins între despăgubiri, în sensul de indemnizare a victimei, și repararea prejudiciului, prin alte măsuri socotite necesare. Or, faptul că asemenea „alte măsuri” constituie obiectul de reglementare al art. 253 alin. (3) C. civ., iar reparația vizată este exclusiv patrimonială, face ca enunțul normei să fie eronat.
6.2.7. Limitarea reparării doar a prejudiciilor morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi a celor provocate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii intră în coliziune, atât cu enunţul laconic de la art. 1381 alin. 1 potrivit căruia “orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, cât şi cu cel de la art. 1531 alin. 3, situat în cadrul reglementării răspunderii contractuale, potrivit căruia “creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
6.2.8. Dispoziția de la art. 1391 alin. 2 C. civ. privind “despăgubirea ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” este o veritabilă ciudățenie, pentru că:
– dacă enumerarea pe care o face prima parte a textului este necesară pentru determinarea rudelor cu vocaţie la despăgubiri, în privinţa celorlalte persoane care ar putea pretinde asemenea indemnizare, unde nevoia de circumstanţiere este mai mare, nu ne este oferit niciun criteriu obiectiv de determinare a lor, singura condiţie care se cere fiind aceea de a putea dovedi prejudiciul (!)[108]. Generalitatea prevederii vizând “orice persoană, care la rândul ei ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” poate determina o aplicare excesivă a prevederii legale. Doctrina franceză critică excesele jurisprudenţei prin care, având în vedere generalitatea enunţului de la art. 1382 C. civ. fr., a ajuns să indemnizeze pierderea animalului de companie sau suferinţa cauzată de anunţul eronat privind moartea unei fiinţe dragi[109];
– aşa cum este redactată, norma are aspectul unui îndemn de a strânge probe adresat “oricărei alte persoane, care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Cum altfel decât prin exhibarea durerii în public, oferind argumente celor care dintotdeauna au deplâns asemenea spectacole dezagreabile, opunându-se comercializării durerii şi afecţiunii[110]? Acordând despăgubiri doar celor care “ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, textul pare a fi mai interesat de proba durerii şi mai puţin de existenţa ei reală.
Este locul să afirmăm că deosebirile esenţiale dintre prejudiciile morale şi cele patrimoniale sunt evidenţiate şi în planul probaţiunii. Spre deosebire de prejudiciul economic, element al patrimoniului, supus probaţiunii atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Gaius, referindu-se la leziunile fizice, “corpul omului liber nu are preţ”[111]. Prejudiciul moral nu se probează, ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedusă din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului fiu poate fi cu mult mai devastator pentru părinţi decât moartea aceleiaşi persoane pentru copiii acesteia, la fel cum se poate întâmpla şi invers. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale şi nu al probării lor. Având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării…”[112].
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul nici nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a-i C. civ., pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de noul Cod civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia drepturilor personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă, o serie de nunţări care exced cadrului de faţă.
6.2.9. Codul civil are în vedere distincţia pe care doctrina o face prejudiciilor morale în prejudicii rezultând din atingerile aduse drepturilor personalităţii, denumite de doctrină “daune morale propriu-zise”, şi prejudiciile nepatrimoniale rezultate din atingerile aduse integrităţii fizice, denumite daune corporale, care se pot concretiza atât în prejudicii economice, cât şi în prejudicii morale.
O primă categorie de norme privitoare la repararea prejudiciilor morale le întâlnim la art. 253-256 C. civ. în cadrul mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, despre care textul de la art. 1381 alin. 5 prevede că „rămân aplicabile”[113], Printre ele două vizează repararea prejudiciilor nepatrimoniale, cum le numeşte noul Cod: “obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare” (art. 253 alin. 3 lit. a) şi “orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat” (art. 253 alin. 4).
Din punctul nostru de vedere, această reglementare este susceptibilă de următoarele observaţii:
a) în primul rând, plasarea prejudiciilor morale în cadrul instituţiei Persoanelor, este, indiscutabil, un semn de progres, diferenţiindu-se astfel protecţia persoanei de cea a patrimoniului, idee susţinută de marii noştri dascăli, potrivit cărora, în problema daunelor morale „nu e vorba atât de responsabilitatea civilă, ci de ocrotirea personalităţii omeneşti”[114];
b) noul Cod civil circumscrie repararea prejudiciilor morale protecţiei juridice a drepturilor nepatrimoniale, confirmând astfel teoria potrivit căreia “valorile nepatrimoniale ale omului interesează dreptul numai în măsura în care ele sunt reglementate sub forma a ceea ce îndeobşte numim drepturile subiective”[115], teză reluată tale qualeşi de alţi autori[116].
Deşi suntem de acord ca soluţia prejudiciilor morale să fie diferită de cea a prejudiciului reparabil, noi credem că există o independenţă conceptuală între dauna morală şi drepturile nepatrimoniale. Legiuitorul poate consacra mai multe sau mai puţine, mai larg sau mai restrâns asemenea drepturi, ceea ce nu poate însemna că personalitatea umană va putea fi „reglată” sau protejată după variaţii conforme cu imaginaţia acestuia. Bunăoară, împrejurarea că dreptul la viaţă n-a fost prevăzut în mod expres de Decretul nr. 31/1954, privitor la persoana fizică şi juridică, n-a putut lipsi acest drept fundamental de protecţia juridică instituită de actul normativ respectiv, el fiind un drept fundamental, un drept natural al omului.
Pe de altă parte, restabilirea dreptului încălcat nu rezolvă problema prejudiciilor morale. Încălcarea încetează, dreptul este restabilit, dar victima rămâne marcată chiar dacă se vor dispune o serie de măsuri pe care judecătorul le socoteşte necesare. Răspunsul în presă sau mass-media în genere, publicarea unei hotărâri de condamnare, retractarea publică etc, menajează onoarea rănită, demnitatea umilită, reputaţia alterată etc., dar asemenea valori morale nu se pot regenera. Ele dau adesea expresie, ori evocă numai, instinctul vindicativ, o realitate care nu poate fi ignorată[117] şi care caută să fie satisfăcut, nu prin justiţia proprie ci prin justiţia statală, adică tot o vindicaţiune privată, dar înfăptuită nu direct şi personal, ci de către societate, prin stat.
Limitarea dreptului victimei de a pretinde despăgubiri doar la ipoteza încălcării drepturilor nepatrimoniale, lasă nesancţionate prejudiciile cauzate prin lezarea intereselor morale legitime. Or, dacă, potrivit noului Cod civil, prejudiciile patrimoniale pot fi cauzate atât prin încălcarea drepturilor subiective cât şi a altor interese legitime ale persoanei[118], ne-am putea întreba de ce în materia prejudiciilor morale vătămarea altor valori sau a simplelor interese morale legitime n-ar trebui sancţionate juridic?
Chiar dacă definiţia avansată de Ihering dreptului subiectiv, ca fiind un interes juridiceşte protejat, face dificilă distincţia dintre cele două noţiuni, ele nu se suprapun decât parţial. Aşa cum reţine autorul unei monografii dedicate prejudiciului, deosebit de drepturile subiective supuse protecţiei juridice, există şi o serie de situaţii juridice denumite “infrajuridice” sau „subjuridice” care nu sunt mai puţin demne de protecţie[119]. Exemplul la care se apelează este prejudiciul afectiv (pretium affectionis), greu de calificat ca expresie a unui “drept la afecţiune” propriu-zis. Sunt şi alte prejudicii morale care, în practică, reclamă repararea, cum este cazul prejudiciului de decepţie, suferit de victima loteriei publicitare care este informată, în mod greşit, că este câştigătoarea unui premiu[120], prejudiciul suferit ca urmare a morţii unui animal de companie, a unui bun care reprezintă amintire de familie etc.
Asemenea cazuri de indemnizare a unor prejudicii morale, despre care nu se poate spune că sunt urmarea încălcării unor drepturi nepatrimoniale propriu-zise, sunt tot mai diverse şi, cu timpul, acceptate de jurisprudenţă. Astfel, dacă jurisprudenţa franceză anterioară anului 1952, nu indemniza prejudiciul prin ricoşeu pretins de unul dintre concubini ca urmare a decesului partenerului, cu motivarea că nu este cauzat de încălcarea unui drept subiectiv, astăzi, această condiţie nu mai este cerută, practica indemnizării unor asemenea prejudicii fiind general admisă, făcându-se apel la interesul legitim şi nu la un drept personal nepatrimonial propriu-zis. “Imperativul reparaţiei este dedus din dauna ca fapt juridic şi nu dintr-un drept prealabil”[121]. Se consideră că relaţia de concubinaj care este stabilă şi continuă şi care are aparenţa unei căsătorii este legitimă şi deci demnă de protecţie juridică, motivare care este tot mai extinsă, din păcate, şi în cazul concubinajului homosexual.
Autorii Codului civil ar fi putut avea în vedere orientarea Anteproiectului francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a prescripţiei, cel care îşi propune actualizarea Codului civil francez, căruia datorăm prevederile în materie ale Codului nostru civil de la 1864. Astfel, la art. 1343 al acestui proiect se prevede că “este reparabil orice prejudiciu cert constând în lezarea unui interes legitim, patrimonial ori nepatrimonial, individual sau colectiv”. Această formulă ar putea elimina discuţiile privind distincţia dintre drepturile subiective şi interesele legitime.
Soluţia Anteproiectului Catala[122], este urmarea unei dezbateri din doctrina franceză de drept civil privitoare la raportul dintre protecţia juridică a drepturilor nepatrimoniale şi răspunderea delictuală. Voci autorizate susţin ideea că “istoria prejudiciului după anul 1804, mai ales în ultimul secol, poate fi prezentată ca cea a dezintegrării sale progresive”[123]. Se are în vedere tendinţa jurisprudenţei franceze de a considera că simpla încălcare a dreptului la viaţă privată deschide dreptul la reparaţie, prejudiciul şi culpa fiind prezumate[124]. Or, această concepţie a noului Cod civil român de a condiţiona indemnizarea prejudiciilor morale de încălcarea unui drept nepatrimonial nu face decât să contribuie la, ceea ce doctrina franceză numeşte “inflaţia de drepturi subiective”[125], proces despre care nu se poate spune că reprezintă un factor de progres ci dimpotrivă, este unul de destabilizare a dreptului răspunderii civile[126];
c) ceea ce surprinde încă de la prima lectură a textelor, este lipsa de acurateţe a terminologiei folosite de noua reglementare, în cadrul căreia sunt evocate laolaltă câteva concepte cu înţeles diferit, inducând confuzii între ”drepturile personalităţii” (art. 58), “drepturile inerente fiinţei umane” (art. 61), “drepturile inerente personalităţii” (art. 1391 alin. 3).
Sub un prim aspect, ideea în sine de a se inventaria la art. 58 C. civ. drepturilor personalităţii, materie atât de delicată în substanţa ei, este cel puţin riscantă pentru că personalitatea omului nu poate fi redusă la drepturile limitativ prevăzute de text: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la propria imagine[127].
Apoi, dacă s-a simţit nevoia de a distinge între “drepturile inerente fiinţei umane” (art. 61), “drepturile strâns legate de fiinţa umană” (art. 252), “drepturile inerente personalităţii oricărui subiect de drept” (art. 1391 alin. 3), ar fi trebuit ca această distincţie terminologică să aibă acoperire în drepturile concret plasate în cadrul fiecărei categorii. Or, în ce ne priveşte, avem rezerve în a considera că drepturile privind creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică sunt strâns legate de fiinţa umană, fie şi doar pentru motivul că nu orice fiinţă umană este creatoare de asemenea opere. Cu atât mai puţin includerea în cadrul acestei categorii a “oricăror alte drepturi nepatrimoniale”. Când vorbim de protecţia personalităţii omului, nu avem în vedere aptitudinea invariabilă a persoanei de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii, ci doar valorile morale care alcătuiesc individualitatea inconfundabilă şi incomparabilă a omului. În acelaşi sens se pronunţă un distins autor de drept civil potrivit căruia “personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noţiunea tehnicã de personalitate juridicã, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea sã spunã mai mult şi anume: persoana umanã în totalitatea sa, în realitatea sa biologicã, psihologicã şi socialã[128]. Este vorba de acele “prerogative extrapatrimoniale intim ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intriseci acesteia”[129], altfel spus, “tot ce caracterizează în particular un individ”[130].
Acelaşi înţeles al personalităţii îl regăsim în definiţia dată de psihologie, potrivit căreia personalitatea este “element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”[131], precum şi de sociologie care o vede ca “expresie socioculturală a individualităţii umane”[132]. Dacă o pagubă economică este mereu aceeaşi, indiferent de victima care o suportă, o leziune morală este întotdeauna diferită de la caz la caz, în raport de personalitatea afectată a victimei. Bunăoară, ceea ce, pentru anumite persoane, distrugerea unei amintiri de familie se poate constitui într-o traumă sufletească, pentru altele, incidentul poate trece neobservat. La fel, în timp ce o cicatrice produsă ca urmare a unui accident poate constitui o tragedie pentru o actriţă celebră a cărei înfăţişare fizică este esenţială, aceeaşi urmare poate fi ignorată de o altă persoană obişnuită, mai puţin interesată de aspectul său fizic[133]. Tocmai în aceasta constă de fapt întreaga problematică a prejudiciilor morale, ele însele având o configuraţie mereu alta, fără a fi susceptibile de comparare sau de estimare pecuniară în aceeaşi manieră ca în cazul prejudiciilor patrimoniale.
Pe de altă parte, nu există un consens doctrinar şi jurisprudenţial cu privire la noţiunea însăşi de drepturi ale personalităţii, unii autori tratându-le alături de libertăţi, precum libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei etc.[134]. În acest context, folosirea cu lejeritate a acestor sintagme nu ajută eforturile de clarificare terminologică, aşa cum ar impune o bună tehnică legislativă într-o materie atât de importantă, astfel că, în locul unor liste discutabile de drepturi care ar face parte din asemenea categorii, preferabilă ar fi fost formula de a le sugera doar, printr-o trimitere exempli gratia, şi nu inventariindu-le;
d) din aceeaşi perspectivă terminologică, în timp ce art. 1391 are în vedere la alin. 3, “dreptul la despăgubirile pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii…”, art. 253 alin. 1, prevede măsuri de apărare pentru “drepturile nepatrimoniale care au fost încălcate”. Aşa cum am arătat în prima parte a studiului, când am abordat terminologia juridică a actualului Cod Civil[135], termenul “atingere” preluat din terminologia juridică a Codului civil al provinciei Quebec, este ambiguu, pentru poate semnifica, atât fapta prejudiciabilă, cât şi doar încălcarea unui drept, fără cauzarea prejudiciului motiv pentru care ar trebui evitat, cel puţin în materia răspunderii civile, pentru că el poate semnifica, atât fapta prejudiciabilă, cât şi doar simpla încălcare a unui drept, fără cauzare prejudiciului;
e) o exprimare inadecvată o întâlnim la art. 1391 alin. 4, potrivit căreia „dreptul la despăgubiri, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trecela moştenitori”. Or, este elementar faptul că drepturile nu trec pur şi simplu la moştenitor, ci se transmitacestora;
f) dispoziția de la art. 1391 alin. 2 C. civ. privind acordarea de “despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” nu este cea mai potrivită pentru că:
– dacă enumerarea pe care o face prima parte a textului este necesară pentru determinarea rudelor cu vocaţie la despăgubiri, în privinţa celorlalte persoane care ar putea pretinde asemenea indemnizare, unde nevoia de circumstanţiere este mai mare, nu ne este oferit niciun criteriu obiectiv de determinare a lor, singura condiţie care se cere fiind aceea de a putea dovedi prejudiciul[136]. Generalitatea prevederii vizând “orice persoană, care la rândul ei ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” poate genera o aplicare excesivă a acesteia. Bunăoară, doctrina franceză critică excesele jurisprudenţei prin care, având în vedere generalitatea enunţului de la art. 1382 C. civ. fr., a ajuns să indemnizeze suferinţa cauzată de anunţul eronat privind decesul unei fiinţe dragi[137];
– apoi, aşa cum este redactată, norma are aspectul unui îndemn de a strânge probe adresat “oricărei alte persoane, care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Cum altfel decât prin exhibarea durerii în public, oferind argumente celor care dintotdeauna au deplâns asemenea spectacole dezagreabile, opunându-se comercializării durerii şi afecţiunii[138]? Acordând despăgubiri doar celor care “ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, textul pare a fi mai interesat de probațiunea durerii, şi mai puţin de existenţa ei reală.
Este locul să reamintim că, spre deosebire de prejudiciul economic, element al patrimoniului, supus probaţiunii atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Gaius, referindu-se la leziunile fizice, “corpul omului liber nu are preţ”[139]. Prejudiciul moral nu se probează, ci se constată doar, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedusă din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului nepot poate fi cu mult mai devastator pentru bunicii care l-au crescut decât pentru părinții acestuia. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale şi nu al probării lor. Asfel, având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării…”[140].
Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul pare să nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a-i C. civ., pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă sau simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de Codul civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă, o serie de nunţări care exced cadrului de faţă;
g) printre măsurile de restabilire a dreptului prevăzute de art. 253 alin. 3 C. civ. figurează la lit. b “orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat(s.n.), în condiţiile în care la alin. 4 al aceluiaşi articol se dispune că „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat…”.
Două observaţii sunt inevitabile:
– ambele prevederi mai sus evocate au în vedere repararea prejudiciului suferit prin încălcarea dreptului nepatrimonial, ceea ce naşte întrebarea de ce s-a simţit nevoia ca prin alin. 4 să se reia prevederea alin. 3, lit. b din textul pe care îl analizăm?
Textele ar avea sens doar dacă prevederea de la art. 253 C. civ. alin. 3 lit. b) C. civ. ar viza doar prejudiciul patrimonial, în timp ce alin. 4 ar avea în vedere prejudiciul moral. Numai că formula “prejudiciul, chiar nepatrimonial” din primul text vine să întărească înţelesul că alin. 4 de la art. 253 vizează ambele prejudicii. Este logic să se considere că dacă reparaţia este datorată, până şi pentru prejudiciul moral, cu atât mai mult ea este impusă de prejudiciul patrimonial;
– a doua observaţie priveşte, în opinia noastră, concepţia discutabilă a autorilor textului că repararea prejudiciului cauzat ar avea ca efect restabilirea dreptului nepatrimonial atins. Dacă în privinţa drepturilor patrimoniale, se poate spune că repararea prejudiciului suferit poate conduce la un asemenea efect, în materia drepturilor nepatrimoniale o astfel de restabilire nu se realizează printr-o „reparaţie” imposibilă eo ipso. Demnitatea rănită, durerea provocată nu pot fi regenerate prin indemnizare, ea având cu totul alt efect, acela de a consola victima, de a-i procura o satisfacţie etc. Tocmai în aceasta constă dificultatea prejudiciilor morale care nu suportă acelaşi tratament juridic aplicat prejudiciilor patrimoniale. Restabilirea dreptului nepatrimonial este o problemă, iar repararea prejudiciului moral suferit de titular este o alta;
h) o repetare la fel de supărătoare o întâlnim în acelaşi text de la art. 253 alin. 3 lit. b vizând “orice măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite”, deşi dreptul victimei de a cere încetarea încălcării este prevăzut la lit. b alin. 1 al aceluiaşi text;
i) distincţia dintre „despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială” operată de textul de la art. 253 alin. 4) C. civ. este, şi ea, surprinzătoare, pentru că despăgubirea victimei nu poate avea un alt înţeles decât repararea prejudiciului suferit. Că este aşa, ne-o spune, in terminis, prevederea de la art. 1386 alin. 1 C. civ. potrivit căreia “repararea prejudiciului” se face, printre altele, “prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă[141]., prin hotărâre judecătorească”. Exprimarea ar fi fost corectă doar dacă legiuitorul ar fi distins între despăgubiri în sensul de indemnizare a victimei şi repararea prejudiciului prin alte măsuri socotite necesare. Cum însă asemenea “alte măsuri” fac obiectul de reglementare al art. 253 alin. (3) C. civ., iar reparaţia vizată este exclusiv patrimonială, enunţul normei este eronat.
6.2.10. O întrebare esenţială pentru materia prejudiciilor morale este aceea dacă, în noul context normativ, se va mai putea invoca răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 raportat la art. 1349 C. civ. pentru celelale prejudicii morale, diferite de cele cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi cele care sunt efecte ale vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii.
S-ar putea susţine că şi sub actualul Cod civil operează interpretarea tradiţională a art. 998 C.civ. potrivit căreia, în lipsa distincţiei exprese a legiuitorului, prin “prejudiciu” trebuie înţeles atât prejudiciul patrimonial cât şi prejudiciul moral (ubi lex non distinguit…) şi că, drept urmare, art. 1357 C. civ. ar reprezenta dreptul comun al răspunderii pentru fapta proprie, urmând ca prejudiciile morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale, prejudiciile corporale şi cele prin ricoşeu privind pretium affectionis, să fie reglementări speciale. Prin urmare, ori de câte ori este vorba de prejudicii cauzate într-un alt mod decât cele pentru care noul Cod civil prevede soluţiile speciale, ar urma să se aplice dispoziţiile de la art. 1357 şi urm. C. civ.
Ce s-ar putea opune acestei interpretări a textelor?
Mai întâi, voinţa explicită a legiuitorului a cărui tăcere nu are a fi evaluată în alt sens decât cel literal. În condiţiile în care discuţia privitoare la distincţia dintre cele două feluri de prejudicii este una clasică, nu s-ar putea crede că noul legiuitor ar fi lăsat să opereze, prin inerţie, aceeaşi interpretare şi în cazul noului text. Altfel spus, dacă într-adevăr ar fi considerat că prevederile răspunderii delictuale pot fi aplicabile deopotrivă celor două feluri de prejudicii, nimic nu l-ar fi oprit s-o prevadă expres.
Dar, deosebit de apelul la logică în susţinerea acestei interpretări, avem în vedere şi două argumente de text: când în cadrul altor prevederi a fost nevoie să se distingă între cele două feluri de prejudicii, legiuitorul s-a referit la “despăgubirile sau, după caz, reparaţia patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial” (art. 253 alin. 4), sugerând caracterul excepţional al unei astfel de despăgubiri; la fel, art. 1391 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, formulă care, deşi oarecum improprie, aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, vizează despăgubirile pentru prejudiciile corporale.
Aceste reglementări n-ar fi trebuit să lase locul unei asemenea întrebări într-o chestiune esenţială pentru răspunderea civilă delictuală. Teoretic, două erau opţiunile legiuitorului român în această problemă: fie să admită principiul reparaţiei prejudiciului, indiferent de natura sa patrimonială sau morală, fie să prevadă că reparaţia prejudiciilor morale are loc doar în cazurile prevăzute de lege, aşa cum dispune, de exemplu, Codul civil italian[142].. Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în secţiunea privind “repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, ceea ce înseamnă că doar pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii precum şi pentru faptele prevăzute de art. 253 C. civ. se acordă despăgubiri, era nevoie de o normă expresă care să facă explicită voinţa legiuitorului român.
[1] L. Josserand, De l’abus de droits, Éd. A. Rousseau, Paris, 1905; De l’esprit des droits et de leurs relativité, Éd. Dalloz, Paris, 1927.
[2] Idem, Cours de droit civil positif français, Éd. Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, p. 206.
[3] Ibidem.
[4] S. Carnal, La construction de la responsabilité civile, Éd. Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 2001, p. 175.
[5] M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, tome deuxième, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1909, p. 286.
[6] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Națională, București, 1929, p. 761.
[7] Potrivit acestuia praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuinque tribuere. Ele pot fi considerate trei imperative morale pe care se sprijină întregul edificiu al dreptului.
[8] O altă variantă a acestui adagiu, atribuită, de această dată, lui Gaius, ne spune nullus videtur dolo facere.
[9] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 11-e édition, Paris, 2013, pp. 798 și urm.
[10] A. Colin, H. Capitant, Cours élémantaire de droit civil français, tome deuxième, huitième edition, Paris, Éd. Librairie Dalloz, Paris, 1933, p. 187.
[11] Ibidem.
[12] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Éd. LGDJ, Paris, 1925, p. 171.
[13] Receptarea acestei teorii în legislațiile europene s-a făcut diferit. Codul civil german (BGB) îmbrățișează concepția subiectivă. Norma de la §226 dispune că „exercițiul unui drept este ilicit dacă are ca scop unic cauzarea unui prejudiciu altuia”. Sunt și reglementări care doar în aparență adoptă concepția subiectivă. Astfel, Codul civil elvețian prevede la art. 2 că „fiecare este ținut să exercite drepturile și să execute obligațiile potrivit regulilor bunei-credințe” iar la alin. 2 se prevede că „abuzul manifest al unui drept nu este protejat de lege”. Codul civil portughez dispune la art. 334 că „exercițiul unui drept este nelegitim când titularul său excede în mod manifest limitelor impuse de buna-credință sau de scopul social și economic al acestui drept”. În aceste din urmă exemple criteriul de referință nu mai este intenția titularului ci standardul obiectiv pe care îl reprezintă buna-credință și scopul declarat al dreptului exercitat.
[14] J. Goicovici, Dicționar de dreptul consumului, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 1.
[15] G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele, ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 89.
[16] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, p. 191.
[17] I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Ed. Colecția Universitaria, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 315.
[18] Termenul „culpă” evocă fapta săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă, conform terminologiei franceze.
[19] I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Socec, București, 1943, p. 93.
[20] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, București, Ed. Academiei, 1981, p. 114.
[21] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 117.
[22] Ibidem.
[23] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revizuită și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 87.
[24] I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 827.
[25] D. Mazeaud, „Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Paris, Éd. PUF, 1999, nr. 6, p. 608.
[26] Formula completă este Entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maître et le serviteur, c’est la liberté qui opprime et la loi qui affranchit. Aparține avocatului francez, prelat și orator, Henri Lacordaire (1802-1861).
[27] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Terminologie contractuelle commune. Projet de cadre commune de reference, Association Henry Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Societé de Législation Comparé, Paris, 2008, p. 247.
[28] Ibidem.
[29] D. Gherasim, op. cit., p. 24.
[30] Ibidem.
[31] I. Dogaru și colab., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002, p. 4.
[32] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, op. cit., p. 258.
[33] Le spunem „îndatoriri” pentru că ele nu sunt obligații propriu-zise. În timp ce obligația are un obiect determinat, îndatorirea privește atitudinea de loialitate, de bună-credință, de colaborare a părților, are un caracter abstract și vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau și mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se în veritabile „directive”, cum recent au fost numite de un autor francez preocupat de reforma dreptului contractelor (Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70). Altfel spus, asemenea „obligații” nu sunt datorii care se plătesc ci datorii de urmat. Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiții și modernitate a discursului juridic normativ, Dreptul nr. 12/2010. Cum însă noul Cod civil le califică „obligații”, vom respecta această terminologie.
[34] Raportarea la acest standard impus părților pentru perioada negocierilor precontractuale are ca origine teza exprimată încă din anul 1861 de Rudolf von Ihering privind culpa in contrahendo, cea care constă în încălcarea de către una dintre părți a îndatoririi de sinceritate și de bună-credință, exigențe care, pentru prima dată au fost codificate de Codul civil italian din 1942 (art. 1337: „Le parti, nello svolgimento delle trattative e nella formazione del contratto devono comportarsi secondo buona fede”). În ce privește negocierea fără intenția de a încheia contractul, art. 2.1.15 pct. 3 din Principiile Unidroit prevede că ”este de rea-credință, în particular, partea care începe sau continuă negocierile atunci când nu intenționează să ajungă la o înțelegere cu cealaltă parte”.
[35] O asemenea obligație o găsim în §254 alin. 2 din Codul civil german (BGB), art. 1227 alin. 2 Codul civil italian, art. 300 din Codul civil elen.
[36] A. Sériaux, Droit des obligations, 2 édition, Éd. PUF, Paris, 1998, nr. 55.
[37] Ibidem.
[38] Cr. Jamin, „Pledoyer pour le le solidarisme contractuel”, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, Éd. LGDJ, Paris, 2001, p. 441.
[39] J. Carbonnier, Les obligations, 22-e édition, Éd. PUF, Paris, 2000, p. 227.
[40] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 44.
[41] Cr. Jamin, D. Mazeaud, La nouvelle crise du contrat, Éd. Dalloz, Paris, 2012.
[42] J. Ghestin, L’utile et le juste dans les contrat, D. 1982. c. 1.
[43] Invocată în exces în faza precontractuală, buna-credință lipsește într-o materie importantă a contractului, interpretarea, omisiune pe care o regăsim și în Codul civil al Quebec. Dimpotrivă, Principiile Unidroit (art. 4.8 lit. c) și Principiile Lando (art. 5:102 lit. g), trimit în mod expres la exigențele bunei-credințe în cadrul interpretării în contracte.
[44] În mod paradoxal, deși introducerea termenului „vinovăție” în limbajul juridic civil a fost motivată de uniformizarea terminologiei juridice la nivelul sistemului de drept, rezultatul obținut este un veritabil haos terminologic chiar la nivelul noului Cod civil. În varianta Proiectului noului Cod civil adoptată de Senat la 13.09.2004 nu se vorbea de „vinovăție”, termenul fiind impus în forma finală a Codului, fără însă a se modifica și textele subsecvente care în mod firesc ar fi trebuit să facă trimitere la vinovăție și nu doar la culpă. Așa se explică de ce în materia răspunderii pentru fapta proprie, art. 1358 din noul Cod civil, în varianta anterioară Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, se referea la „criterii particulare de apreciere a culpei” și nu ale vinovăției, cum s-ar fi cuvenit. Tot astfel, o serie de prevederi care se refereau la culpă n-au fost modificate. Urmare a observațiilor pe care și noi le-am făcut, au fost operate câteva intervenții pe textele vizate. Au rămas încă texte nerevizuite. Un exemplu îl reprezintă prevederea de la art. 1371 C. civ. privitor la vinovăția comună și la pluralitatea de cauze. Examinând textele celor două alineate vom avea să constatăm că, de fapt ele impun criterii de stabilire a despăgubirilor în raport de contribuția cauzală a victimei, a autorului și a cauzelor de exonerare. Textul este de inspirație franceză. Numai că în dreptul civil francez greșeala încorporează fapta, în timp ce în dreptul românesc fapta este diferită de vinovăție. Or, așezând vinovăția alături de „alte cauze exoneratoare” textul are în vedere fapta autorului și nu vinovăția propriu-zisă. Tot astfel, deși denumirea marginală a art. 1547 C. civ. a fost modificată introducându-se sintagma „vinovăția debitorului”, o exprimare insolită în dreptul civil, prevederea următoare de la art. 1548 C. civ. continuă să fie denumită „prezumția de culpă”, când de fapt, în logica propusă de texte, nu poate fi vorba decât de „prezumția de vinovăție”, o altă exprimare, de această dată și mai ciudată.
[45] Considerațiile care urmează au făcut obiectul și al unui studiu intitulat Abuzul de drept – sancțiune sau remediu?, publicat pe Portalul Universul Juridic la 17 octombrie 2016.
[46] Sensul acestei formule celebre face obiect de dispută în doctrină. Dacă majoritatea autorilor consideră că ea este expresia cea mai legitimă a autonomiei de voinţă, sunt şi autori potrivit cărora acest dicton, atât de mult invocat, ar privi de fapt, contractul social, singura cale de a ajunge la justiţie şi nu contractul juridic, considerat ab initio just şi deci demn de respect absolut. În acest sens, a se vedea Cr. Jamin, Le procès du solidarisme contractuel: brève réplique, în volumul Le solidarisme contractuel, op. cit., p. 160.
[47] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Paris, 10-e édition, Éd. Dalloz, Paris, 2009, p. 32.
[48] Portalis, Discours préliminaire pronounce lors de la presentation du Conseil d’ Etat du projet de la commission du gouvernement, apud V. Pătulea şi Gh. Stancu, Dreptul contractelor, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 21.
[49] M. David, La solidarité comme contrat et comme éthique, Institut international d’études socials (Genève), coll. Mondes en devenir, Série points caudal, Imprimerie Berger-Levrault, Paris, 1982, p. 18.
[50] Celula a fost descoperită de englezul Robert Hook în anul 1665 iar teoria celulară a fost pentru prima dată enunţată de Mathias Jakob Schleiden şi Theodor Schwann în anul 1839.
[51] L. Bourgeois, Solidarité, Paris, Armand Colin, 1896, reeditată 1998, Éd. Presses Universitaires du Septentrion, p. 33.
[52] Ibidem, pp. 38-39.
[53] Ibidem, p. 25.
[54] A se vedea A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Éd. Litec, Paris, 2006.
[55] R. Saleilles, De la déclaration de volonté, Paris, Éd. Pichon, 1901, p. 229.
[56] L. Josserand, op. cit.
[57] R. Demogue, Notions fondamentales de droit privé. Essai critique, Éd. A. Rousseau, Paris, 1911, p. 169.
[58] Ibidem.
[59] R. Demogue, Traité des obligations en général, t. I, Sources des obligations, Éd. A. Rousseau, Paris, 1923, nr. 23, p. 69.
[60] Idem, t. VI, Effets des obligations, Éd. A. Rousseau, Paris, 1932, nr. 3, p. 9.
[61] Ibidem, nr. 274, p. 308.
[62] D. Mazeaud, ibidem.
[63] Pentru formula completă a se vedea nota [26].
[64] A. Sériaux, op. cit., nr. 55.
[65] Cr. Jamin, op. cit., p. 441.
[66] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Éd. Defrénois, Paris, 2009, p. 369.
[67] J. Carbonnier, op. cit., p. 227.
[68] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 44.
[69] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2007, nr. 75, p. 55.
[70] Sous la direction de L. Grynbaum, M. Nicod, Le solidarisme contractual, Éd. Economica, Paris, 2004.
[71] L. Leveneur, Le solidarisme contractuel: un mythe, in Le solidarisme, pp. 173-191.
[72] Apud Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 47.
[73] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, 4-e edition, Éd. LGDJ, Paris, 1949, p. 89.
[74] Théorie générale des obligations, 1937, p. 31, apud L. Leveneur, op. cit., p. 187.
[75] M. Mekki, L’intérêt général et le contrat, Paris, Éd. LGDJ, Paris, 2004, pp. 258-369.
[76] Cr. Jamin, Le solidarisme contractual: un regard Franco-Québécois, Themis UMontreal.
[77] L. Pop, Tratat de drept civil. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 76.
[78] L. Pop, în L. Pop, I.-Fl. Popa, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile (Conform noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 65.
[79] PECL: Art. 1:102 – Liberté contractuelle. (1) Les parties sont libres de conclure un contrat et d’en déterminer le contenu, sous réserve des exigences de la bonne fois et des règles impératives posées par les présents Principes.
(2) Les parties peuvent exclure l’application d’un quelconque des présents Principes ou y déroger ou en modifier les effets, à moins que les Principes n’en disposent autrement.
[80] Ord. fr.: Art. 1102 – Chacun est libre de contracter ou de ne pas contracter, de chosir son contractant et de determiner le contenu et la forme du contrat dans le limites fixées par la loi.
La liberté contractuelle ne permet pas de déroger au régles qui interessent l’ordre publique.
[81] CCQ – 1457 – Toute personne a le devoir de respecter les règles de conduite qui, suivant les circonstances, les usages ou la loi, s’imposent à elle, de manière à ne pas causer de préjudice à autrui.
Elle est, lorsqu’elle est douée de raison et qu’elle manque à ce devoir, responsable du préjudice qu’elle cause par cette faute à autrui et tenue de réparer ce préjudice, qu’il soit corporel, moral ou matériel.
Elle est aussi tenue, en certains cas, de réparer le préjudice causé à autrui par le fait ou la faute d’une autre personne ou par le fait des biens qu’elle a sous sa garde.
[82] G. Ripert, op. cit., p. 212.
[83] A se vedea S. Neculaescu, Noul Cod Civil, între tradiţie şi modernitate în ceea ce priveşte terminologia juridică normativă, Dreptul nr. 12/2010.
[84] CCQ – 1457, alin. (1) – v. nota [81].
[85] S. Neculaescu, Repararea prejudiciilor morale – o “utopie constructivă”, Revista de drept privat, nr. 3/2020, pp. 264-291.
[86] CCQ – 1457 – v. nota [81].
[87] C. Jugastru, Prejudiciul – repere românești în context european, Ed. Hamangiu, 2013, p. 13.
[88] Fl. Mangu, Despre formele reparației (Art. 1386 din Codul civil), Revista de drept privat, nr. 2/2020, p. 129.
[89] S. Neculaescu, Dreptul victimei la repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale. Privire critică. Drept comparat, Universul Juridic, 17 octombrie 2016.
[90] CCQ – 1457 – v. nota [81].
[91] X. Pradel, Le préjudice dans droit civil de la responsabilité, Éd. LGDJ, Paris, 2004, p. 85.
[92] Yv. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel, Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, Paris, 2000.
[93] L. Pop, Tratat de drept civil, vol. III, op. cit., p. 203.
[94] Av Projet Catala – Art. 1343 – Est réparable tout préjudice certain consistant dans la lésion d’un intérêt licite, patrimonial ou extra-patrimonial, individuel ou collectif.
[95] CCI – Art. 2043. Risarcimento per fatto illecito – Qualunque fatto doloso o colposo che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno.
[96] L. Pop, op. cit., p. 505.
[97] J.B. Prévost, Aspects philosophiques de la réparation intégrale, în Gaz. Pal. avr. 2010: „C’est le miracle du droit (en general) que de ne pas se résigner au constat impuissant d’un innefable (l’irréparable, la douleur), mais de se donner les outils tehniques pour tenter d’objectiver et de verbaliser juridiquement toutes les répercurtions du dommage dans la vie de la victimee”.
[98] A se vedea S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Șansa, București, 1994.
[99] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 300.
[100] Este formula la care s-a oprit Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi prescripţiei în denumirea Secţiunii 2 din cadrul efectelor responsabilităţii.
[101] Potrivit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori in două sau mai multe acte normative.
[102] Acest text introduce noţiunea de “drepturi inerente personalităţii” pe care n-o întâlnim în Titlul V special rezervat apărării drepturilor nepatrimoniale iar art. 252 NCC, referindu-se la “ocrotirea personalităţii umane” se referă, nu la “drepturi”, cum era de aşteptat, ci la „valori strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară, sau tehnică…” De altfel, ideea unui inventar al drepturilor personalităţii nici nu are a fi făcut, domeniul dovedindu-se impropriu pentru o atare operaţie de disecare a intimităţii individuale, atât de diferită de la o persoană la alta.
[103] Într-o exprimare juridică, se spune că dreptul “se transmite la moştenitori” şi nu “trece la moştenitori…”.
[104] Classification européene des préjudices non économiques: C.E.A.-A.R.E.D.O: Les grands principes de l’indemnisation du dommage corporel en Europe, pp. 13-14, apud Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 200.
[105] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1575/1984, în Repertoriul de practică judiciară pe anii 1980-1981, de I. Mihuţă, p. 141.
[106] Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1740/1983, R.R.D. 7/1984, p. 66.
[107] Idem, decizia nr. 311-1976, în C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, 2004, p. 109.
[108] Anteproiectul francez Catala este ceva mai precis. Potrivit art. 1379 alin. 2 “Les victimes par ricochet ont droit à la reparation de leurs prejudices économiques constant en de frais divers et pertes de revenues ainsi que leurs prejudices personnels d’affection et d’accompagnement”.
[109] X. Pradel, op. cit., p. 125.
[110] P. Esmein, La commercialisation de la douleur morale, L. Josserand, La personne humaine dans le commerce juridique, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 349.
[111] Cicatricium aut deformitas nulla fit estimatio: quia liberum corpus nulla recipit aestimationem (Digeste, IX, III,7).
[112] Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, decizia nr. 5437/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 224.
[113] Exprimarea potrivit căreia “dispoziţiile de la art. 253 – 256 rămân valabile”, este inadecvată, lăsându-se a crede că au fost operate deja modicări pe unele texte, mai puţin acestea.
[114] Tr. Ionașcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942, pp. 429–430.
[114] I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 71.
[116] Ibidem, pp. 24-25.
[117] A se vedea în acest sens S. Carval, La responsabilité civile dans sa fonction de la peine privée, Éd. LGDJ, Paris, 1995.
[118] X. Pradel, op. cit., p. 124.
[119] Idem, p. 37.
[120] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1554.
[121] Idem, nr. 1392.
[122] Avant-projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription.
[123] Idem, nr. 1306.
[124] Autorii precitaţi constată că aplicarea art. 9 din Codul civil francez privitor la protecţia dreptului la viaţă privată, independent de art. 1382, face ca răspunderea delictuală să fie absorbită de drepturile personalităţii.
[125] J. Hauser, RTDC 1996, p. 871, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, loc. cit. p. 298. Autorul vorbeşe chiar de “l’autodestruction de l’homme par l’inflation des droits subjectifs” Aceeaşi observaţie o fac şi alţi autori ( a se vedea X. Pradel, op. cit. p. 123, Yv. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 2-12). Exacerbarea drepturilor subiective a făcut să fie adus în discuţie dreptul de nu se naşte, în cazul celor născuţi cu handicap, ca urmare a culpei medicului de a nu fi evidenţiat un posibil handicap la naştere cauzat de o afecţiune a unuia dintre cei doi soţi. În cauza Perruche, Curtea de casaţie franceză a recunoscut dreptul copilului de a fi pierdut “şansa de a nu se naşte” (wrongfull life) sau şansa de a avea o viaţă normală şi dreptul de a obţine daune-interese.
[126] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 299.
[127] Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de C. Jugastru, Reflecţii asupra noţiunii şi evoluţiei drepturilor personalităţii, Analele Institului de Istorie “G. Bariţ” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom V, 2007, pp. 326.
[128] O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, Supliment 2005, p. 19.
[129] C. Jugastru, op. cit., p. 326.
[130] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. PUF, 1987, p. 679.
[131] N. Sillamy, Larousse. Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.
[132] Dicţionar de sociologie, coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babel, București, 1993.
[133] O instanţă franceză a acordat, în anul 1937, despăgubiri unei doamne din societatea pariziană pentru că cicatricea care i-a fost produsă a obligat-o, timp de 2 ani, să nu poarte rochii decoltate, considerându-se că o astfel de afectare reprezintă un prejudiciu “monden” (Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357).
[134] E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2008, pp. 15-16.
[135] A se vedea și S. Neculaescu, Noul Cod Civil între tradiţii şi modernitate în ceea ce privește terminologia juridică normativă, revista Dreptul nr. 12/2010, pp. 11-41.
[136] Anteproiectul francez Catala este ceva mai precis. Potrivit art. 1379 alin. 2 “Les victimes par ricochet ont droit à la reparation de leurs prejudices économiques constant en de frais divers et pertes de revenues ainsi que leurs prejudices personnels d’affection et d’accompagnement”.
[137] X. Pradel, op. cit., p. 125.
[138] P. Esmein, La commercialisation de la douleur morale, L. Josserand, La personne humaine dans le commerce juridique, apud Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit. p. 349.
[139] Idem nota [111].
[140] Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, decizia nr. 5437/2003, Dreptul nr. 2/2005, p. 224.
[141] Din perspectivă gramaticală, textul potrivit căruia „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victim nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților, sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească” este greșit redactat, corect fiind „…despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsa acestuia, prin hotărâre judecătorească”.
[142] CCI – Art. 2059 – “Danni non patrimoniali. Il danno non patrimoniale deve essere risarcito solo nei casi determinati dalla lege”.
Prof. univ. emerit dr. Sache Neculaescu
Membru titular fondator al Academiei de Științe Juridice din România
