Ființa umană este un etern și de neîntrecut narator. Din cele mai vechi timpuri ea și-a constituit mituri care i-au dat un sens vieții, structurat cotidianul și a adunat indivizii și popoarele în jurul unei viziuni comune asupra lumii. Aceste istorii, transmise din generație în generație, călăuzesc generala și permanenta noastră căutare de sens, explicând regulile universului și locul pe care îl dețin oamenii în cadrul său. Până acum, în cea mai mare parte a timpului istoric aceste legende au alimentat religiile care, uneori, le-au convertit faptele și exprimat înțelesurile în texte sacre. Dar iată că, de mai bine de 1000 de ani, marile religii au încetat să le mai reînnoiască. Progresiv, lumea juridică a preluat oarecum rolul revelației religiilor spre a oferi, prin intermediul procesului, relatări care instituie reguli predominant morale. Cauzele aduse în fața tribunalelor urmează, de altfel, aceeași cale precum a construcției mitului: faptele sunt simplificate, e înlăturat ceea ce nu servește ori prisosește tezei apărate și părțile devin purtătoare de mesaje care le depășesc semnificațiile cadrului concret și se manifestă adesea ca emblematice prin regula pe care încearcă să o enunțe și care e mult mai amplă decât miza reprezentată în concretul dat.

Aceeași ființă umană este, prin definiție, un „animal social” care are nevoie spre a fi ca atare de reguli menite să fie cât mai precise și riguros respectate. Cine le edictează și cum se asigură prescripțiile lor rămâne o altă dilemă, la fel într-o permanentă încercare de deslușire.

1. Pentru a exprima apariția, conceperea și evoluția regulilor „cele mai juste și universale” menite să permită tuturor să trăiască mai bine, de la primele mituri și până la contemporaneitate, Francesca Trop a ales să prezinte „concluziile” a 24 de procese care, în aprecierea sa,  „au schimbat lumea” și a propulsat-o spre progres, pe care le-a comentat și ilustrat în cartea sa Ces grandes procès qui ont changé le monde (Les éditions du passage, 2021), răspândite pe toate continentele și desfășurate de-a lungul timpului, fiecare dintre ele și în felul său făcând să avanseze societatea. Principala și fundamentala întrebare la care s-a căutat răspuns într-o primă etapă a fost aceea de a vedea de unde vin regulile, cum se configurează și se exprimă ele. Într-o simplă și fatalmente reducționistă formulare, omul, fiind prin excelență un „animal social”, din imperativul de a trăi împreună, a supraviețui, prospera și asigura descendența, a apărut nevoia de reguli care să fie enunțate, recunoscute și împărtășite de către toți. Așadar, justiția și ordinea nu sunt chestiuni de voință ori de hazard, ci fructul unui scop comun de a conviețui, de protecție și de partaj. Dacă grupul trebuie să aibă și să respecte drepturi, atunci se ridică imediat și problema libertății și drepturilor fiecăruia, dar și întrebări precum: în numele cărei autorități cineva poate să le impună limite? de ce să se accepte a li se supune? De-a lungul unei importante părți a istoriei conducătorii au fost învestiți cu puteri magice ori divine, așa încât a se supune șefului echivala cu cea datorată lui Dumnezeu. Din momentul în care am știut că oamenii trebuie să dezbată ce este justiția, proximitatea sa cu religia și-a pus amprenta asupra răspunsului la întrebarea: cine enunță, administrează regulile și împarte dreptatea?

2. Două conflicte cu dezlegări divine, prezentate în Vechiul Testament, sunt întemeietoare pentru problematica de față. Mai întâi, izgonirea omului din Rai cu semnificațiile sale. Potrivit mitului fondator al lui Adam și Eva, umanitatea se naște dintr-un păcat originar, urmat de judecata divină, apoi de o condamnare. Nimic mai adevărat din moment ce istoria sa se termină prin judecata de pe urmă. Condamnarea de către Dumnezeu stabilește că, de la origine, oamenii sunt supuși legilor, unui ordin superior, o justiție de drept divin gravată în conștiința lor de la care nu se pot sustrage. Dimpotrivă, Binele și Răul nu există în absența lui Dumnezeu. Legenda biblică introduce, de asemenea, ideea de responsabilitate individuală, întrucât Adam și Eva au gustat din fructul cunoașterii, întreaga lor descendență deținând astfel capacitatea de a distinge binele de rău. Fiecare e dotat cu liber arbitru și e în măsură a alege de a face sau nu fiecare act, urmând propriile-i convingeri. Umanul este din acest moment responsabil de gesturile sale și va fi judecat în consecință… Nesupunerea lui Adam și a Evei nu semnifică însă că toți oamenii sunt răi de la natură; dimpotrivă, întrucât el a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este o ființă fundamental bună, chiar dacă susceptibilă să cedeze tentației. Din această idee a decurs noțiunea prezumției de nevinovăție aflată în centrul sistemului juridic. În același timp, cuplul format de primii doi oameni oferă un ideal familial urmat și astăzi. Dar rolul jucat de Eva în alungarea din Rai a acreditat imaginea femeii supuse, slabe, tenace și înșelătoare care a justificat timp de milenii discriminarea sistematică față de „sexul slab”. În fine, Adam și Eva ilustrează dubla natură a ființei umane compusă, deopotrivă, din trup și suflet. De la originile sale acest „animal social”, aspirând la divin, se află cu înfrigurare în căutarea justiției.

3. Un alt litigiu tranșat prin intervenția divină și relatat în Vechiul Testament este cel al lui Cain și Abel. Descriind originea violenței care însoțește dintotdeauna omul, legenda în cauză prefigurează mai multe principii fundamentale  ale sistemelor de drept occidentale întemeiate pe lecțiile trase din „primul omor” din istoria umanității. Mai întâi, intervenția directă a lui Dumnezeu pentru a judeca și pedepsi pe Cain fără să fi fost solicitat, ne arată că o asemenea faptă e interzisă din ordin superior. A lua viața nu este o problemă între doi indivizi. În același fel astăzi, cercetarea și pedepsirea infracțiunilor (crimelor) sunt de resortul unui alt gardian al legilor, sistemul de justiție. Cea de-a doua învățătură se referă la interdicția de a-și face singur dreptate prin violență, și cu atât mai mult pentru omucidere.

Nu trebuie cedat nici urii și nici dorinței de răzbunare, indiferent de intensitatea lor. Se impune deci surmontarea resentimentelor și dominarea impulsurilor violente. Statul care organizează justiția deține monopolul folosirii forței și aplicării pedepsei. O ideea poate și mai importantă care se degajă din acest context conflictual este aceea că fiecare e ținut de a nu face rău altora. Tuturor ne incumbă responsabilitatea fraților și surorilor, precum Cain trebuia să aibă grijă de Abel. Ea se află la baza „răspunderii civile delictuale”, instituție juridică fundamentală a sistemului nostru de drept. Nu în ultimul rând, se poate observa să Dumnezeu nu e un judecător inflexibil, întrucât el ascultă cu deschidere apărarea lui Cain, dă dovadă de înțelegere, revine asupra gravității judecății, acceptă să îmblânzească pedepsirea sa, și îi acordă chiar protecția sa. Se întrevede astfel principiul reținerii circumstanțelor atenuante care reclamă o diminuare a pedepsei. Așadar, normele de justiție enunțate atunci prin această scurtă legendă privind originile violenței rămân de actualitate.

4. Trecând în planul filosofiei și în contextul Greciei antice, întâlnim un alt caz rămas drept punct cardinal în concepția despre lege și justiție a lumii, respectiv cel al lui Socrate, care și-a consacrat întreaga sa viață misiunii fundamentale de a-și ajuta concetățenii să-și descopere și afirme spiritul critic pentru a-și afla propriul adevăr și a accede la veritabila înțelepciune. Timp de 20 de ani a cutreierat Atena spre a învăța în mod gratuit virtutea de a se cunoaște pe sine însuși. Dar a deranjat astfel pe mulți, inclusiv persoane importante care s-au considerat insultate de susținerile lui și în 399 î.e.n. este arestat, i se intentează un proces și, la vârsta de 70 de ani, acuzat de tulburarea ordinii publice, de a nu recunoaște zeitățile cetății și a corupe tinerii, este judecat și condamnat la moarte, pedeapsă pusă în executare prin otrăvire cu cucută. El s-a supus necondiționat verdictului, refuzând ajutorul de a evada și apărând ideea că o societate nu poate exista decât dacă cetățenii săi respectă regulile comune și forța hotărârilor pronunțate, inclusiv pe cea de condamnare la moarte.

În procesul său, Socrate, considerat ca părinte al filosofiei occidentale, apără o serie de idei cu profunde rezonanțe juridice până astăzi. El apără mai ales pe cea potrivit căreia un ideal de justiție locuiește în fiecare persoană; orice individ este capabil să recunoască ceea ce este just atunci când își examinează în mod serios viața și se întreabă asupra deciziilor sale. Această perspectivă va fi dezvoltată câțiva ani mai târziu de Aristot, un elev al lui Platon, și reluată în secolul al XIII-lea de Toma d’Aquino, în reflecția asupra dogmei Bisericii catolice. S-a arătat, pe bună dreptate, că judecarea lui Socrate ilustrează convingerea că justiția constă în a plasa regulile societății deasupra oricărui interes personal. Acceptând să bea cupa de cucută, filosoful se supune sentinței pronunțate împotriva sa și confirmă superioritatea ordinii publice asupra individului și a virtuții asupra vieții. Pentru el evadarea și fuga de judecare și de pedeapsă ar fi constituit un act împotriva justiției și ar fi însemnat însă negarea învățăturii căreia i-a consacrat întreaga viață!

5. Cel mai important proces din istorie, prin simbolul și urmările sale pentru umanitate rămâne, fără îndoială, cel din 7 aprilie 30 al lui Iisus din Nazaret judecat de prefectul roman Pontiu Pilat. De altfel, protagonistul său a marcat atât de mult cultura occidentală încât a făcut din data nașterii sale anul 1 al calendarului nostru. Faptul că a avut loc un proces judiciar, după toate canoanele/regulile juridice ale timpului, constituie în sine un mesaj civilizațional fondator. Apoi, judecata lui în cele din urmă de un tribunal roman, adică de reprezentanții oficiali ai „inventatorilor” dreptului în sens occidental, desfășurarea sa, încercările disperate ale magistratului de a respecta legea, replicile, subterfugiile procedurale la care se recurge și întrebarea esențială rămasă pururea fără răspuns (ce e adevărul?) condamnarea sub presiunea mulțimii și în interesul menținerii ordinii publice și, în fine, inaugurarea noii căi a justiției, care se va impune peste timpuri printr-o eroare judiciară evidentă, conștient acceptată și cu valoarea de avertisment permanent pentru cei chemați să împartă dreptatea, ne oferă imaginea unui cadru complex, cu rolul determinant civilizațional.

Considerat ca banal pentru epocă, el va bulversa ordinea mondială prin urmările sale. Condamnarea și executarea ui Iisus, urmate de mărturisirile învierii și înălțării sale la cer, vor da naștere unei noi religii, creștinismul, care va revoluționa gândirea occidentală, iar crucea martiriului său a devenit simbolul cel mai cunoscut din lume. Dacă religia romană a timpului era compusă atunci de o miriadă de zei capricioși și imprevizibili, creștinismul afirma existența unui dumnezeu unic, creatorul lumii (a tuturor „celor văzute și nevăzute”) și gardianul ordinii morale. Cu o vocație și deschidere universale el enunța că toate ființele umane sunt create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și guvernate de legile divine. Fiecare primește un suflet nemuritor și liberul arbitru.

Anunțând existența unei împărății care nu este terestră, pe Pământ Iisus introduce conceptul, pe atunci necunoscut, al unei separări între religie și stat. Câteva secole mai târziu, Biserica va redacta regulile dreptului canonic, exprimând în mod juridic regulile mântuirii sufletului. Aplicabile întregii creștinătăți, acestea din urmă au unificat dreptul societăților europene în mișcare și inspirat legile lor. Printre altele, creștinismul a introdus noțiunea iertării păcatelor (vinovățiilor) prin pocăință și confesiune. Din această practică va decurge conceptul de vinovăție (mens rea) care constituie cheia de boltă a dreptului penal. De asemenea, dogma creștină, inspirată de Iisus, va redefini justiția plasând individul în centrul societății: întrucât fiecare e fiul lui Dumnezeu, fiecare viață umană e sacră, toate sufletele sunt deci egale în fața lui. Din această idee se vor configura drepturile persoanei, respectiv drepturile umane fundamentale pe care le poate pretinde oricine, ca de pildă, dreptul la viață, la securitate, integritate și libertate. Aceste drepturi și valorile morale aferente vor determina, în cele din urmă, abolirea sclavajului și claselor feudale și vor genera pentru civilizație declarațiile universale ale drepturilor omului.

6. Dintre celelalte procese, considerate drept cruciale pentru istorie și justiție și prezentate ca atare în lucrare, mai reținem pe al Ioanei d’Arc (din 1431) personaj care a devenit un model pentru cei care, purtați de o cauză mare, se înalță peste regulile societății căreia îi aparțin în vederea îndeplinirii misiunii cu care se simt învestiți, cel al lui Galileo Galilei (1633) unde prin separarea faptelor de opinii se constituie fundamentul gândirii științifice, iar știința modernă îl consideră pe acesta ca unul din principalii săi pionieri, sau celebrul, prin puternicul său ecou purtat de media și consolidat prin cinematograf, Proces al maimuțelor (1925) care a ridicat chestiunea primordială: dacă Dumnezeu nu l-a creat pe om, atunci de ce oamenii ar trebui să acționeze în mod moral? Cine are autoritatea de a defini ceea ce este bine sau rău? O lectură mai riguroasă a scrierilor lui Darwin ne arată că cel care domină nu e cel mai puternic, ci cel mai bine adaptat la mediul său; pentru un animal social, precum ființa umană, capacitatea de a distinge binele de rău și de a resimți empatia reprezintă mijlocul esențial de supraviețuire.

7. În orice caz, mai ales în Evul Mediu occidental, s-au născut și au încercat să capete răspuns întrebări de genul: ce drepturi sunt de apărat? Cine să decidă? Este de preferat să se adapteze societatea la om ori mai degrabă omul la aceasta? Ce libertate să se acorde individului într-o societate care depinde de constrângeri și structuri pentru a dura și a avansa? Prin urmare, regulile sunt fixate pentru totdeauna ori pot fi făcute să evolueze? Totodată, în cadrul proceselor se adaugă preocuparea definitorie de a căuta ceea ce este just. Este perioada în care administrația justiției, așa cum o cunoaștem astăzi, începe a prinde formă, a se organiza și a se uniformiza gradual pe continentul european. Biserica, a cărei putere se întindea asupra întregii Europe, a jucat astfel un rol determinant în reflecția asupra justiției și în elaborarea regulilor. O tranziție de la religie spre dreptul laic s-a angajat atunci, fără a se șterge, totuși, trecutul său moral religios, așa încât sistemele noastre juridice actuale își prelungesc rădăcinile lor în morala creștină. În același timp, influențele asupra legilor și percepțiilor asupra justiției au rămas evidente pentru totdeauna, așa cum ne-o arată și o serie de procese care au marcat istoria. Este cazul, spre exemplu, al așa-zisei „controverse de la Valladolid” (1550–1551), respectiv procesul unei teorii potrivit căreia umanitatea e divizată în rase de valoare inegală, apreciat de mulți ca prima dezbatere asupra drepturilor persoanei. După cum se știe, ca stare de fapt, la cinci ani după sosirea lui Columb în America (1412), colonii s-au înfruntat cu o penurie de forță de muncă; autohtonii, care nu puteau fi forțați să lucreze în virtutea unei decizii regale, fuseseră decimați în mare parte de masacrele și bolile de proveniență europeană. Atunci, ocupanții s-au îndreptat spre sclavii africani a căror aducere pe noul continent s-a intensificat rapid ca urmare a cererii pieței. Ca atare, în America milioane de negri au devenit sclavi în următoarele trei secole.

Se înscriu acestei perspective tranzitorii și alte procese-reper, precum: Cauza Dreyfus (1894), Vrăjitoarele din Salem (1692–1693), procesele de la Moscova din 1936–1938, al națiunii Maida (2004, Canada) și bineînțeles Marele Proces de la Nürnberg (1945–1946).

8. Ultima categorie de procese cruciale prezentate de autoare în lucrare încearcă să răspundă la întrebarea: drepturi pentru cine? Cu alte cuvinte, cine poate să beneficieze de justiție și cum se poate asigura natura sa universală? O atare problemă animă viguros dezbaterea publică în special de la mijlocul secolului al XX-lea. Cauzele judiciare aferente acestei teme aduc în atenție persoane care, victime ale unei opresiuni, au suscitat un interes social deosebit prin recursul la tribunale pentru a denunța în mod public injustițiile suferite și spre a-și valorifica drepturile lor. Pe fundalul discuțiilor teoretice a continuat desigur, dilema găsirii, identificării depline și respectării exigențelor justului. Regulile morale oscilează între două aspirații opuse: pe de o parte, supraviețuirea  individului care, pentru a trăi în grup, trebuie să facă proba empatiei și bunăvoinței față de alții, iar, pe de alta, supraviețuirea grupului care se întemeiază pe apărarea împotriva agresiunilor exterioare și prudența față de ceea ce este diferit. Dorința de a se deschide către altul și de a evolua coabitează fără încetare cu teama schimbării și voința menținerii ordinii stabilite. O tendință spre mai mare deschidere pentru altul se degajă cu putere din confruntările judiciare; ea se traduce printr-o acceptare a caracterului unic al fiecăruia, iar numărul de categorii de persoane care pot să beneficieze de protecția justiției nu a încetat să crească. Aparțin acestui grup procese, precum: Susan B. Anthony (1873, S.U.A.), cauza Bobigny (Franța, 1972), cazul Nelson Mandela (Africa de Sud, 1963), Recunoașterea unui al treilea gen (India, 2014) sau dosarul cimpanzeului Cecilia (Argentina, 2016). Acesta din urmă marchează, într-un plan mai larg, deschiderea unui nou capitol al frontului judiciar : contenciosul pe teme ecologice și procesul de mediu. În același timp, plasarea sa între „procesele care au schimbat lumea” constată o realitate și prevestește evoluții judiciare pe măsură. El se referă la cazul relativ cunoscut în urma mediatizării, constând în cererea în justiție de „habeas corpus”, introdusă de o asociație pentru apărarea animalelor, AFADA, de punere în libertate a maimuței respective, aflată în izolare de circa 19 ani și care era comparată cu un sclav. Instanța argentiniană a admis acțiunea, cunoscută în dreptul englez și promovată pentru apărarea libertății ființelor umane și a conferit, astfel, în premieră, unui animal statutul de „persoană neumană”. Judecătorul a declarat că cimpanzeul e dotat cu drepturi fundamentale până atunci acordate numai persoanelor umane. El a estimat că marile gorile nu pot fi considerate ca simple obiecte, așa cum prevedea legea până în prezent. S-au invocat, ca argument de drept comparat, prevederile art. 515-14 din Codul civil francez potrivit cărora animalele sunt „ființe vii dotate cu sensibilitate” și că trebuie respectată bunăstarea lor. De asemenea, în hotărârea judecătorească respectivă s-a precizat că „Nu e vorba de a le acorda aceleași drepturi precum cele ale ființelor umane; este vorba de a accepta și înțelege, odată pentru toți, că sunt ființe sensibile, având o personalitate juridică cu drepturile fundamentale printre care cele de a naște, de a trăi, de a se dezvolta și de a muri „într-un mediu adaptat speciei lor”. În plus, magistratul a concluzionat, citând din operele lui Kant, Buddha și Gandhi, printre altele, că „recunoaștem grandoarea unei națiuni și progresul său moral din modul în care ea tratează animalele sale”.

La fel ca autoarea lucrării, mulți au considerat că o atare hotărâre marchează o schimbare majoră în relația între umani și alte specii; în acest mod „specismul” care afirmă superioritatea rasei umane asupra animalelor este denunțat ca imoral. În consecință, nu mai e vorba de a ști dacă umanii au dreptul de a oprima animalele întrucât le-ar fi superiori din rațiuni divine sau biologice, ci relația este studiată de acum înainte sub unghiul empatiei: animalele fiind susceptibile de suferințe, merită să fie protejate. Omului îi revine, deci, să facă legi spre a le ocroti. Procesul argentinian se înscrie într-o nouă tendință mondială fondată pe echilibrul între formele de viață. În acelaşi context de preocupări vizând recunoașterea unor drepturi naturii în ansamblul ei sau componentelor sale, instanțele din mai multe state au recunoscut statutul de subiect de drept mai multor specii de animale, cu principala consecință de a putea fi reprezentate în justiție.

8.1. La o primă vedere am asistat astfel la apariția pe rolul instanțelor a preocupării ecologice și nașterea jurisprudenței de mediu. Însă, pentru multă vreme judecătorul european avea să rămână mai reținut în efortul de inovare presupus de ineditul demers judiciar decât cel american, de exemplu, iar jurisprudența de profil a pătruns treptat și destul de sfios în pretoriul izvoarelor de drept. Spre a stimula „justiția de mediu” s-au diversificat și intensificat, mai ales după anul 2000, inițiativele pertinente, în frunte cu cea de formare adecvată a magistraţilor – procurori și judecători – inclusiv din perspectiva dimensiunilor europene și internațională a problemei.

În plan concret, contenciosul de mediu astfel provocat și susținut, aflat acum în plin avânt, și-a scris propria-i istorie, lista cauzelor-simbol cuprinzând hotărâri precum cele privind: admisibilitatea de către Curtea Supremă din Filipine, la 30 iulie 1993, a acțiunii în numele generațiilor viitoare; ce a Consiliului de Stat francez, din 15 februarie 2006, prin care a fost condamnat portavionul Clemenceau de a nu fi eliminat azbestul (asociația Ban Asbestos); a Curții Supreme a S.U.A., din 2 aprilie 2007, prin care s-a impus Agenției Naționale de Mediu să reglementeze gazele poluante cu efect de seră; a Curții administrative de apel din Nantes, din 1 decembrie 2009 (reiterată la 23 decembrie 2014), de angajare a responsabilității statului pentru poluări difuze (Asociația stop mareelor negre); a Curții de Apel din Paris, de la 30 martie 2010, și Curții de Casație a Franței, din 25 septembrie 2012, care a admis existența prejudiciului „ecologic pur” în cauza Erika (relativă la poluarea mării și a litoralului); a curților de district din Haga (24 iunie 2015) și supreme a Olandei (decembrie 2019) prin care s-a ordonat statului olandez să-și reducă emisiile de  gaze cu efect de seră conform exigențelor Acordului de la Paris privind clima (2015) etc. Și, desigur, enumerarea ar putea continua cel puțin până la epuizarea menționării celor peste 1500 de cauze de contencios climatic inventariate în ianuarie 2021 la nivel mondial și nenumăratelor procese aferente celui de mediu, mai general aflate pe rolul instanțelor lumii.

9. Înmulțirea proceselor de mediu reflectă, înainte de toate, o încredere sporită în judecător, decurgând din independența sa, a cărei lipsă e adeseori imputată altor decidenți în materie; ea se întemeiază și pe existența și funcționarea mecanismelor procesuale, caracterizate prin contradictorialitate  și transparență sporită, precum și pe calitatea sistemului juridic în general de a prezenta garanțiile de coerență relativă, de stabilitate ori rigoare, care nu se întrunesc ca atare, ori în așa măsură în privința altor sisteme, ca de exemplu cele politice și economice. Nu în ultimă instanță, dezbaterea juridică ocupă un loc privilegiat în dialogul social general, preocupările mass- media și discursul public generând o presiune suplimentară asupra comportamentelor și atitudinilor, deopotrivă individuale și colective. Ca rezultat al unor atari percepții, implicații și evoluții, este de așteptat la structurarea unei jurisprudențe de mediu reprezentative, cu o dinamică proprie, coerentă, atotcuprinzătoare capabilă să ofere, în cadru general, predictibilitate și eficiență suplimentare.

10. Dar nu putem încheia în cheie ecologică acest periplu istoric asupra rolului procesului judiciar în istorie și a participanților la înfăptuirea sa la promovarea justiției fără a ne referi la o apariție românească remarcabilă în materie Oratorie și procese celebre (Editura „Universul Juridic”, București, 2021) datorată avocatului și profesorului universitar Alexandru Țiclea. Aceasta vine în continuarea tradiției „retoricii și a marilor procese” inaugurată de profesoara noastră a tuturor Sanda Ghimpu, primul decan al Facultății de Drept a Universității Ecologice din București.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române