Timpul dat debitorului este, de fapt, al creditorului

Radu Rizoiu

Poate că cea mai mare invenție a dreptului (privat) este forța obligatorie a promisiunii făcute. Trecerea de la „actul de vorbire” cu caracter de transmitere de informații la „actul juridic” care „are putere de lege” [art. 1270 alin. (1) NCC] este un salt conceptual pe care astăzi îl ignorăm în cea mai mare parte. Cuvintele au devenit, astfel, magice; fiecare dintre noi suntem astăzi un șaman care poate să conjure forțele Universului. În loc să desenăm o pentagramă, scriem niște cuvinte pe o hârtie, ne semnăm (cu pixul, nu cu sânge) și invocăm astfel un demon – spiritul încrederii.

Omul este (poate) singura ființă care poate să prevadă viitorul și să-și amenajeze faptele următoare. „Cum îți așterni, așa vei dormi” arată că omul își construiește în prezent acțiunile din viitor. Orice om are abilitatea „de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile” [art. 211 LPA]; el este în stare „de a-și da seama de urmările faptei sale” [art. 1205 alin. (1) NCC]. Aceste cuvinte complicate ascund un adevăr simplu: omul este stăpân pe viitorul său. Orice individ are la el globul de cristal prin care vede în viitor: uneori mai încețoșat, alteori mai clar; uneori mai departe, alteori mai aproape; uneori mai exact, alteori mai iluzoriu, în funcție de „experiența sa de viață” [CCR 82/2003; CCR 1287/2009].

Dreptul însuși este construit în jurul acestei idei de stăpânire a timpului (de către oameni): Statul se gândește cum va fi bine („ca să nu fie rău”) și stabilește traseul de urmat, delimitând „pârtia” cu reguli; Administrația amplasează observatori pe traseu care să răspundă la întrebări sau să-i aducă pe cei rătăciți înapoi pe pistă; Instanțele (re)trasează limitele drumului atunci când lipsește banda de marcaj. Drumul acesta nu se întinde însă în spațiu, ci în timp – este calea evoluției (societății) umane. La fel fac și indivizii atunci când își propun să cooperez între ei: fixează traseul propriei lor deveniri. Legea spune că traseul lor „privat” este la fel de corect ca și traseul „public” câtă vreme nu depășește limitele generale [art. 11/1169 NCC].

Cele mai multe înțelegeri între oameni (și aproape toate înțelegerile dintre corporații) încearcă să manipuleze timpul: se spune astăzi ceea ce se va întâmpla în viitor. Suntem cu toții „omul de la Meteo”, doar că încercăm să avem o acuratețe mult mai bună a predicției. Pentru asta este nevoie în primul rând să avem încredere în celălalt; trebuie să presupunem că el nu vrea să ne înșele [art. 14 alin. (2) NCC]. Încrederea este baza construcției societății umane; fără încredere dreptul nu ar exista, iar contractele (cu executare amânată în timp) nici atât. Totul s-ar rezuma la schimburi imediate (do ut des).

Încrederea nu apare ca atare în drept. Ea este deghizată în structura drepturilor subiective numite astfel „de creanță”. Tot ea (sau mai degrabă opusul ei – neîncrederea) stă la baza existenței garanțiilor „destinate să asigure îndeplinirea unei obligații patrimoniale” [art. 2323 NCC] „dacă [debitorul] nu o execută” [art. 2280 NCC]. Garanțiile sunt, deci, un supliment nutritiv pentru încrederea naturală. Cu cât omul are mai multă încredere în celălalt, cu atât va fi dispus să-i acorde credit. Iar creditul se măsoară nu numai în cuantum, ci și în timp. Creditul este o măsură a timpului „ce ni s-a dat” de către celălalt; este ca o baterie care păstrează timpul. Poate de aceea relațiile de familie durează toată viața [art. 963 NCC]. În mod sigur de aceea în toate celelalte cazuri timpul depinde de încrederea care s-a construit între părți [art. 2162 alin. (1) NCC].

Dificultatea cu gestionarea încrederii este că este un produs extrem de volatil; este precum nitroglicerina: ea se fabrică greu și se pierde repede (de regulă, cu mare zgomot). De aceea trebuie ținută în recipiente speciale și manipulată cu grijă. Legea oferă un recipient de zi cu zi construit din forța obligatorie [art. 1270 alin. (1) NCC] și garanția comună [art. 2324 NCC]. În multe situații, însă, (mai ales când părțile nu se cunosc personal) acest recipient nu este suficient și i se adaugă protecții suplimentare, construite de părți – garanțiile contractuale (personale sau reale). În toate aceste cazuri, încrederea se conservă cât timp recipientul în care se află nu are scăpări. Când el se defectează, încrederea se disipează rapid și dispare.

Am văzut că încrederea (I) este o funcție de măsurare a timpului (t): cu cât este mai mare încrederea în altă persoană, cu atât individul primește mai mult timp pentru executarea obligației asumate: t = f(I). Unui prieten îi poți da împrumut „până când va avea resursele necesare” [art. 2162 alin. (2) NCC], unui străin îi acorzi mai puțin timp, „ținându-se seama (…) de situația părților” [art. 2162 alin. (1) NCC]. Dacă străinul dorește mai mult timp, trebuie să ofere garanții care să înlocuiască încrederea (naturală). Garanțiile devin astfel un „adjuvant” al încrederii, o încredere sintetică/artificială. Încrederea totală (care stă la baza contractului) va fi suma încrederii naturale și a celei artificiale: Itotal = Inatural + G. Cu cât garanția (G) este mai solidă, cu atât încrederea (totală) crește (chiar dacă încrederea naturală este redusă sau inexistentă). Ca să mă asigur că-mi aduci înapoi bicicleta, îți rețin telefonul… Deci funcția de timp devine: t = f(I+G)

În drept, timpul este cel mai adesea exprimat prin modalitatea termenului (T) [art. 1411 alin. (1) NCC], așa cum încrederea este exprimată prin (dreptul de) creanță (C) [art. 1164 teza finală NCC]. Putem deci rescrie relația de mai sus ca: T = f(C). Acum se poate înțelege de ce durata termenului este afectată de încredere, de calitatea creanței. Atunci când creanța devine nesigură, încrederea scade (vertiginos), iar termenul o urmează [art. 1417 alin. (1) NCC]: dacă C → 0, atunci T → 0. Termenul se evaporă, dispare prin accelerarea timpului [art. 1418 NCC].

Dacă introducem și garanțiile în ecuație, atunci: T = f(C+G). Deși calitatea creanței a scăzut, timpul a fost afectat doar în măsura în care garanția nu este suficientă (pentru a acoperi toată valoarea creanței). Cât timp garanția este îndestulătoare, termenul nu este afectat. Nu contează că se constituie alte garanții (prin ipoteză, de rang subsecvent) [art. 2384 alin. (2) NCC] [art. 2396 alin. (3) NCC]. Când însăși garanția este afectată, atunci Itotal se reduce și creditorul poate cere o despăgubire [art. 2375 NCC] sau o completare a garanției [art. 166 alin. (2) NCC]. În definitiv, aici nu este vorba neapărat de o autonomizare a garanției de raportul obligațional principal [HP 60/2017, §97], ci doar un efect al reducerii încrederii totale. În primul caz, despăgubirea (plătită de debitor) reduce cuantumul creanței cu suma cu care s-a redus valoarea garanției, iar ecuația se menține. În al doilea caz, garanția suplimentară complinește reducerea garanției inițiale și lucrurile reintră în normal.

În acest peisaj, creditorul are o armă de temut: el poate reseta timpul dacă își pierde încrederea. De fapt, este același lucru ca și în cazul tipic al decăderii debitorului din beneficiul termenului. Să ne amintim că acolo creditorul putea să solicite exigibilitatea anticipată „atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, [debitorul] diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului” [art. 1417 alin. (1) teza finală NCC]. Specificul textului special este acela că fapta debitorului trebuie doar să-i fie imputabilă.

Încrederea (naturală) este un sentiment, ea este o măsură eminamente subiectivă. Încrederea artificială generată de acordarea unei garanții este doar un surogat. Ea are o aparență de obiectivitate, mai ales atunci când are la bază o garanție „reală”, precum ipoteca. Eficiența ei depinde însă de posibilitatea creditorului (ipotecar) de a avea acces la valoarea încapsulată în obiectul ipotecii. În momentul în care accesul la valoarea ipotecii este pus sub semnul întrebării, încrederea generată de existența ipotecii dispare.

Există așadar două componente ale încrederii artificiale: unul obiectiv dat de valoarea bunului ipotecat și unul subiectiv dat de șansele creditorului de a extrage acea valoare. Oricare dintre aceste elemente va afecta sentimentul de încredere în felul său. Valoarea ipotecii are un grad mai ridicat de obiectivitate, raportându-se la valoarea (de lichidare a) bunului/dreptului ipotecat; posibilitatea de valorificare este un procent probabilistic care depinde de mijloacele pe care le are la dispoziție creditorul: Iartificial = Vipotecă x Pexecutare.

Valoarea ipotecii trebuie menținută de către constituitor [art. 2374 NCC]. Neîndeplinirea acestei obligații dă dreptul creditorului să treacă la executarea ipotecii [art. 2396 alin. (1) teza I NCC]. În definitiv, el a acceptat să dea credit pentru că știa că orice neexecutare este „acoperită” de valoarea ipotecii, iar executarea acesteia era garantată de stat.

Posibilitatea de executare este mai degrabă o chestiune care ține de posibilitățile creditorului. În special în materia ipotecii mobiliare, executarea (silită) se poate face direct de către creditor, utilizând mijloace proprii. (Atunci când se recurge la executarea silită conform Codului de procedură civilă, art. 675 alin. (1) pct. 3 NCPC oferă un alt text de ajutor. De precizat că art. 2396 NCC este un text special și prin raportare la art. 1417 NCC, și raportat la art. 675 NCPC.) Prin urmare, el este cel mai bine poziționat să evalueze în ce măsură posibilitatea de executare a fost afectată. Pentru a reduce însă riscul ca un creditor să ia decizii iraționale sau cu rea credință, legea impune două condiții. În primul rând, se impune un standard obiectiv: tipul de acțiune culpabilă trebuie să fie descris de părți în chiar contractul de ipotecă [art. 2396 alin. (1) teza finală NCC]. În al doilea rând, reducerea șansei de executare trebuie să fi una care să rezulte în mod rezonabil [art. 2396 alin. (2) NCC].

Este indiferent dacă obligația garantată este scadentă sau nu; important este că s-a redus încrederea creditorului în șansa sa de a-i fi plătită datoria (principală) la scadența ei normală. Aceasta pentru că, în cazul creditului real, încrederea creditorului este dată mai degrabă de siguranța de a-și obține oricând plata din valoarea bunului ipotecat decât de cunoașterea personală a (seriozității) debitorului său. Așadar, dacă bunul ipotecat își reduce valoarea sub valoarea datoriei ipotecare sau dacă șansa creditorului de a avea acces la acea valoare se reduc, atunci încrederea (ca produs între cele două valori) se va reduce, iar efectul este accelerarea scadenței.

Aceste afectări pot fi de natură materială sau juridică. Ele trebuie dovedite de către creditor [J. Iași, civ., sent. nr. 16688/2013]. De exemplu, atunci când constituitorul își conduce mașina ipotecată în mod nesăbuit și nu îi face reviziile periodice, valoarea acesteia se reduce în mod natural. În același fel, dacă debitorul pleacă cu autoturismul ipotecat într-un stat eșuat, în care șansele de a urmări (silit) bunul este redusă, posibilitatea de executare se reduce. De partea cealaltă, constituirea unor drepturi ale unor terți asupra bunului ipotecat pot afecta valoarea acestuia. În principiu, alte garanții (ulterioare) nu pot avea acest efect [art. 2420 NCC]. De aceea, astfel de evenimente nu pot genera accelerarea scadenței tocmai pentru că nu afectează valoarea ipotecii de rang preferat [art. 2396 alin. (3) NCC]. Cu toate acestea, uneori, ipotecile ulterioare pot dobândi rang privilegiat [art. 2425 NCC], iar alteori permit creditorului ipotecar de rang subsecvent să determine o executare intempestivă [art. 2454 NCC] care să reducă valoarea de lichidare a bunului ipotecat. În aceste situații, interdicția din alin. (3) nu va fi operantă [art. 173 LPA].

Rezultă din toate acestea că art. 2396 NCC nu este atât de excentric precum pare la prima lectură. El se încadrează perfect în mecanismul încrederii (artificiale) generate de acordarea de garanții și explică efectele diminuării acestei încrederi prin aceea că determină reducerea termenului de plată.

Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM