7,790 citiri

Relația dintre avocat și clientul său. În ce condiții avocatul poate fi subiect activ al infracțiunii de trafic de influență?

poza 2
Relația dintre avocat și clientul său a fost, rămâne și va fi una complexă, delicată și contradictorie. Cel mai adesea pentru client avocatul bun este numai cel care câștigă procesul, indiferent care ar fi mijloacele pe care le folosește. Pe el nu-l interesează competența, talentul, munca, preocuparea, numai rezultatul contează.

Clientul vrea să fie sigur de finalul procesului și pune întotdeauna aceleași întrebări, dincolo de orice problemă juridică: ați mai câștigat în cauze anterioare cu același obiect? Care sunt raporturile dumneavoastră cu avocatul advers? Cunoașteți pe judecător? Și aceasta din urmă revine cu cea mai mare insistență! Unii eludează cu dibăcie răspunsul, dar cu riscul de a genera îndoiala și suspiciunile, care pot merge până la ruperea contractului de asistență juridică. Alții, mai prudenți și pentru a-și păstra procesul, se joacă cu cuvintele, admit că îl cunosc pe judecător, subînțeles, minciună acceptabilă, precum orice avocat cunoaște judecătorul în fața căruia pledează. Alții se laudă cu o asemenea relație, ceea ce liniștește temerile și facilitează cererile de onorarii, căci clientul plătește mai ușor când se cunoaște judecătorul. În fine, pentru unii cunoașterea judecătorului este singurul lor fond de comerț. Așadar, multe dintre aceste situații evocă până la a implica problema traficului de influență, a graniței – fluide – dintre acesta și exercitarea în limite legale a profesiei.

Răsfoind presa juridică de altădată, într-un articol cu titlul Traficul de influență. Elementele acestui delict, semnat de E. Petit, consilier onorific la Înalta Curte de Casație, publicat în „Dreptul” din 24 decembrie 1939, găsesc interesante considerații și importante concluzii referitoare la condițiile în care avocatul putea deveni subiect activ al infracțiunii de trafic de influență în perioada interbelică.

Cum în prezent asistăm la o înmulțire cvasiexponențială a cauzelor având un atare obiect, mi s-a părut potrivit să evoc o asemenea temă și să formulez câteva aprecieri pertinente. Să prezentăm, mai întâi, spre ușurarea și justificarea comparației, textele aferente. Potrivit art. 291 C. pen. 2014, subiectul activ „are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public”, în timp ce art. 252 din Codul penal – 1936 stipula că acesta săvârşeşte fapta „prevalându-se de trecerea sau influența reală sau presupusă ce are asupra unui funcționar public”.

În ambele reglementări, solicitarea ori primirea de daruri, oferirea ori promisiunea trebuie să fie anterioare intervenției propuse.

În lucrările preparatorii și dezbaterile parlamentare aferente adoptării Codului penal Carol al II-lea (1936) s-a subliniat faptul că avocații nu se puteau face vinovați de delictul de trafic de influență decât atunci când acela care îi remunerează se prevalează de trecerea lor politică sau relațiile personale pe lângă un funcționar public. Cu titlu de exemplu, invocăm (din lucrarea C.G. Rătescu ș.a., Codul penal Carol al II-lea adnotat, Editura Socec, București, 1937, vol. II, Partea specială) câteva comentarii exprimate în dezbaterile parlamentare:

H. Aznavorian: „Persoanele a căror profesiune este aceea de a da oamenilor mediațiunea lor pe lângă autorități nu intră în cadrul prohibitiv al acestui text de lege. Doctrina este în același sens. Nu schimbăm nimic în această privință” (p. 145). Nu poate fi subiect activ avocatul al cărui demers „constituie un serviciu profesional din categoria celor care intră în ordinea lor profesională”, el răspunzând penal „în cazuri în care nu s-ar putea explica intervenția profesionistului pe lângă autorități, căci nu intră în cadrul profesiunii lui, nici că era necesară această intervenție, pentru cunoștințele lor profesionale, pentru abilitatea lui profesională, sau că soluția găsită de el în mod excepțional determina acest demers” (p. 146); Valeriu Pop, ministrul justiției: „acel care rămâne în cadrul drepturilor și îndatoririlor sale profesionale… chiar dacă ar primi un onorariu foarte mare, nu poate să fie acuzat că a săvârșit trafic de influență” (p. 147).

Cu titlu de comentariu la art. 252, reputatul jurist penalist I. Ionescu-Dolj remarca, la rândul său, faptul că „Persoanele a căror profesiune e aceea de a da indivizilor mediațiunea lor pe lângă autorități, nu cad sub sancțiunea legii.

Prin urmare, avocatul care ia onorarii mari, fie din cauza onorabilității sale, fie din cauza cunoștințelor sale profesionale și a conștiinței cu care își îndeplinește datoria, nu poate cădea sub sancțiunea legii.

Numai când, în încheierea convențiunei ce a făcut cu partea, s’a avut în vedere «influența politică» sau «relațiunile personale», va cădea sub sancțiunile legii.

Deci pentru existența delictului nu importă remunerația, sau quantumul ei, ci cauza convențiunei, motivul e acel care o determină” (p. 148).

La aceste considerații, E. Petit mai adăuga, în articolul mai sus citat, următoarele: „Avocatul, spre a se face vinovat de delictul de trafic de influență, trebuie să «se prevaleze» sau, cu alte cuvinte, să se laude față de client că se bucură de o trecere specială pe lângă funcționar. Căci, dacă clientul este acela care vine la dânsul având acest gând ascuns și nu i-l destăinuiește, delictul nu poate exista, oricât de mare onorariu ar primi avocatul. Onoarea profesională a avocatului consistă tocmai din încrederea pe care o au clienții în capacitatea și pregătirea lui, calități care sunt în raport direct cu cuantumul onorariilor ce i se oferă”.

Și în cazul prevederilor art. 291 C. pen. 2014 „influența” trebuie înțeleasă în contextul unei relații existente la nivel individual între subiectul activ și funcționarul public, așadar, în afara cadrului determinat normativ prin regulile care guvernează, pe de o parte, exercitarea profesiei subiectului activ (avocatul), iar, pe de altă parte, exercițiul funcției publice de către funcționarul în discuție. Orice interacțiune legală între avocat și funcționar presupune în mod natural influențarea reciprocă a celor doi (altfel ea nu s-ar putea realiza), însă nu această influență generală inerentă exercitării profesiei de avocat, respectiv funcției publice, este avută în vedere de textul incriminator, ci o influență care nu se poate explica prin natura activității care face obiectul acestei interacțiuni, ci prin elemente aparținând unui context extralegal (cunoștință personală, prietenie, relații politice, etc.). Numai această influență particulară poate constitui obiectul unui trafic incriminat de legea penală în vedere apărării integrității funcției publice.

În contextul dispoziţiilor art. 291 C. pen. 2009 această concluzie este susţinută şi de cerinţa existenţei unei promisiuni a subiectului activ în sensul determinării funcţionarului public să se comporte într-un anumit fel în legătură cu îndatoririle sale de serviciu. Influenţa normală exercitată de către un subiect asupra unui funcţionar public în cadrul interacţiunii legale nu poate fi niciodată considerată ex ante ca o condiţie suficientă pentru conduita ulterioară a acestui funcţionar, astfel încât subiectul să poată lega această conduită de propria sa prestaţie. În cazul special în care acest subiect exercită profesia de avocat, el poate invoca faţă de un terţ propria diligenţă şi, în raport cu circumstanţele cazului, chiar certitudinea legală a conduitei funcţionarului, atunci când condiţiile prevăzute de lege pentru această conduită ar fi îndeplinite, iar diligenţa sa ar acoperi îndeplinirea totală sau parţială a acestor condiţii, inclusiv aducerea lor la cunoştinţa funcţionarului căruia i se solicită, pe acest temei, conduita respectivă. Toate acestea sunt însă categorial diferite de promisiunea determinării conduitei funcţionarului, câtă vreme tocmai de natura unei astfel de promisiuni ţine exercitarea unei influenţe particulare asupra funcţionarului, de natură a-l determina pe acesta – nu ca titular al unei funcţii publice, ci ca individ uman particular – la o anumită conduită. La rândul ei, această conduită devine explicabilă in concreto nu prin reglementările legale aplicabile în cauză, ci abia prin această influenţă particulară extralegală.

Din această perspectivă de lege lata și cu reconsiderările istorice cuvenite ar trebui să privim posibilitatea ca avocatul să devină subiect activ al infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 291 C. pen.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat