Succinte considerații pentru sistematizarea, simplificarea și modernizarea reglementărilor STATUTULUI profesiei juridice a executorului judecătoresc în România

Marin Voicu

Motto: “Nu există justiție și dreptate înfăptuită fără ca hotărârile judecătorești să fie executate”

Sumar
1. Introducere
2. Liniile directoare pentru aplicarea Recomandării Consiliului Europei-CEPEJ-Rec (2009) 11 din 17.12.2009
3. Textele relevante din Legea nr. 188/2000, actualizată
3.1. Dispoziții generale
3.2. Statutul profesiei juridice de executor judecătoresc
4. Dispoziții din Codul de procedură civilă
5. Texte din propunerea unui proiect de lege, ediția 2020, trimisă de UNEJ la Ministerul Justiției
5.1. Obiectul, natura funcției și actele executorului judecătoresc
5.2. Statutul profesiei juridice de executor judecătoresc și rolul ministrului justiției
5.3. Răspunderea disciplinară și ”Buna reputație”
5.4. Controlul profesional
6. Succinte observații asupra CALITĂȚII unora din prevederile Legii nr. 188/2000 și din Schița de proiect legislativ-2020
6.1. Observații de tehnică legislativă și de calitatea redactării
6.2. Statutul profesiei juridice de executor judecătoresc
6.2.1. Autonomia limitată și dependența substanțială de puterea executivă, exercitată de Ministrul Justiției
6.2.2. Profesia de executor judecătoresc nu este consacrată normativ, ca liberală și independentă
6.2.3. Rolul, funcțiile și actele executorului judecătoresc, în raport cu cele ale judecătorului. Incompatibilitățile și interdicțiile comune. Discriminarea executorului judecătoresc în raport cu celelalte profesii juridice
6.2.4. Jurisprudența (izolată) a ICCJ-Secția CAF privind funcția de executor judecătoresc, considerată ”întreprindere”
6.3. Profesia de executor judecătoresc – profesie (ne)juridică, (ne)liberală și (ne)independentă, (ne) recunoscută, ca atare, de lege
6.3.1. Rolul executorului judecătoresc în reglementarea NCPC și a Legii nr. 188/2000
6.3.2. Rolul activ al executorului judecătoresc – sarcină instituită prin art. 627 (1-2) NCPC
7. Scurte observații privind reforma radicală a statutului și a competențelor executorului judecătoresc, denumit ”Comisar de justiție” în Franța, prin Ordonanța nr. 728/02.06.2016, în curs de implementare
7.1. Statutul comisarilor de justiție (foștii ”huissieri de justice” – executori și ”commissaire – priseur judiciaire” – evaluatori judiciari)
7.2. Competența
7.3. Organizarea profesiei
8. În loc de concluzii

***

1. Introducere

1.1. Profesia de executor judecătoresc este reglementată prin Legea nr. 188/2000, principalele sale dispoziții normative fiind asemănătoare cu cele din Franța, Belgia, Luxemburg, Regatul Țărilor de Jos (Olanda), iar Statutul UNEJ a intrat în vigoare la 12.06.2001[1].

Începând cu 26.05.2000, România a devenit la cel de-al 17-lea Congres internațional al executorilor judecătorești de la Atena, membră a Uniunii internaționale a executorilor judecătorești, ale cărei obiective principale sunt:
– reprezentarea membrilor săi în organizațiile internaționale;
– colaborarea cu asociațiile profesionale naționale;
– îmbunătățirea normelor procedurale naționale și a tratatelor internaționale;
– promovarea de idei, proiecte și inițiative, de natură a contribui la evoluția, afirmarea și modernizarea statutului independent al executorilor judecătorești, cu aportul major al Consiliului științific al UIHJ, creat la 21.06.2008 și format din 12 juriști specialiști în drept internațional.

1.2. Legea nr. 188/2000 a fost modificată și completată, succesiv, prin mai multe ordonanțe de urgență și legi (cu obiect multiplu de reglementări), accentuându-se statutul ”sui generis” al executorului judecătoresc, acela de dependență substanțială față de puterea executivă, prin autoritatea ministrului justiției fără a o consacra și garanta ca profesie liberală și independentă (?!).

Așadar, în sistemul Legii nr. 188/2000, profesia de executor judecătoresc nu este liberală și nu se bucură de o independență protejată prin lege, ci, doar de o autonomie profesională în efectuarea actelor de executare silită, sub controlul judecătoresc, în condițiile legii și sub controlul profesional-administrativ al Ministrului Justiției.

Pe de altă parte, numeroase texte din lege, rămase încremenite în ”vitrină” și în tiparul contextual din anul 2000, după peste două decenii de prăfuire, sunt deficitare, repetitive, contradictorii și în dezacord cu starea și statutul actual al executorului judecătoresc în Statele naționale membre ale UE.

1.3. ”Cum statuarea instanței europene[2], potrivit căreia dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în privința uneia dintre părțile procesului, a dobândit valoarea de axiomă, statul era dator să își creeze sau, după caz, să își dezvolte ceea ce, în limbajul aceleiași instanțe, trebuie să constituie un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin, astfel încât într-un stat care respectă preeminența dreptului, HOTĂRÂRILE SĂ FIE EFECTIV PUSE ÎN EXECUTARE ȘI ÎNTR-UN TERMEN REZONABIL.

Executarea unei hotărâri judecătorești este, prin urmare, înțeleasă ca făcând parte integrantă din proces, ea având vocația de a defini, împreună cu accesul la o instanță de judecată, accesul la justiție.

Noul Cod de procedură civilă, receptând aceste principii, le-a consacrat în cuprinsul art. 626: ” Statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea, în mod prompt și efectiv, a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămați au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit”. Întrucât executarea silită depinde, în mare măsură, de statutul și prestația executorului judecătoresc, s-a făcut[3], pe bună dreptate, observația că executorul a devenit un pilon important și indispensabil al statului de drept” (I. Deleanu, ”Tratat de procedură civilă”, vol. III, 2013, p. 236).

Printr-o hotărâre (definitivă la 21.02.2011), în cauza Flavia și Dalia Șerban c. României (dosar nr. 38446/2004), Curtea Europeană face o amplă evaluare a jurisprudenței sale și afirmă viguros principiile aplicabile în procedura executării silite:

– par. 52: ”Curtea repetă faptul că executarea unei hotărâri emisă de orice tip de jurisdicție trebuie privită ca parte a noțiunii de ”proces”, prevăzută de art. 6 din Convenție (Hornsby c. Greciei, 19.03.1997 ”Reports of Judgments and Decision 1997-II). Cu toate acestea, dreptul de ”acces la o instanță nu impune statului obligația de a participa la punerea în executare a fiecărei hotărâri cu caracter civil,  fără  să se țină cont de circumstanțele cauzei (Sanglier c. Franței, nr. 50342/99, 27.05.2003). Statul are obligația pozitivă de a organiza un sistem de executare silita și a hotărârilor care să fie eficient atât în drept, cât și în fapt și care să asigure executarea fără întârziere (Fuklev c. Ucrainei, nr. 71186/01, 7.06.2005). Atunci când autoritățile au obligația de a acționa în vederea executării unei hotărâri și nu o fac, în acțiunea lor se poate angaja răspunderea  Statului în baza art. 6 par. 1 din Convenție (Scollo c. Italiei, 28.09.1995, Series A no. 315-C);

– par. 53: ”Curtea nu este chemată să decidă dacă ordinea legală internă a unui Stat este capabilă să garanteze executarea hotărârilor emise de instanțe. În fapt, este datoria fiecărui  Stat să se înzestreze cu instrumentele legale adecvate și suficiente pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor pozitive impuse Statului (Ruianu c. României, nr. 4647/97, 17.06.2003). Singura sarcina a Curții este să examineze dacă măsurile aplicate de autoritățile române în prezenta cauză au fost adecvate și suficiente. În cazuri, precum cel de față, care necesită o acțiune din partea unui debitor persoană fizică, Statul, ca posesor al forței publice, are obligația de a depune diligențe pentru a asista creditorul în procesul de executare silită a  hotărârii judecătorești (Fociac c. României, nr. 2577/02, 3.02.2005)”.

1.5. Relativ la încălcarea art. 6 (1) din Convenție, dreptul la un proces echitabil și într-un timp rezonabil, Curtea Europeană are o bogată jurisprudență privind tergiversarea executării silite, statuând, repetat, ”în lumina jurisprudenței sale în materie, termene pentru a stabili intervalul maxim, acceptabil de executare, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1, la 6 luni, de la momentul devenirii executorii a hotărârii în cauza” (par. 44, Hotărâre în cauza Simaldone, Italia), iar ”întârzierea în finalizarea litigiului și executarea integrală a hotărârii este analizată  ca o atingere a dreptului de proprietate al reclamantului (Hotărârea în cauza Burdov. C. Rusiei)[4].

2. Liniile directoare pentru aplicarea Recomandării Consiliului Europei-CEPEJ-Rec (2009) 11 din 17.12.2009

2.1. ”Principii şi obiective ale executării silite:

1. ”procedeele de executare trebuie să fie efective şi echitabile.

2. executarea trebuie să stabilească un echilibru între nevoile reclamantului şi drepturile pârâtului,

3. procesul de executare ar trebui să fie suficient de flexibil, încât să-i ofere agentului de executare un spaţiu de manevră suficient, pentru a ajunge la o soluţie cu pârâtul și a garanta imparţialitatea agentului de executare şi protejarea intereselor reclamantului şi ale terţilor,

4. rolul agentului de executare ar trebui să fie definit explicit prin lege (de exemplu, gradul de autonomie); acesta poate avea, de exemplu, un rol de „mediator post-judiciar” în faza de executare”.

5. dacă agenţii de executare îşi exercită profesia sub formă liberală, statele membre ar trebui să vegheze la menţinerea unei concurenţe suficiente între aceştia şi a competenţei geografice clar, definite.

2.2. Agenţii de executare. Calificări cerute:

1. pentru o bună administrare a justiţiei, calitatea executării trebuie să fie garantată. Statele membre ar trebui să acrediteze ca agenţi de executare doar candidaţii care deţin un nivel de exigenţă şi de formare profesională la înălţimea complexităţii misiunilor acestora. O formare profesională de înalt nivel este importantă pentru administrarea justiţiei şi pentru sporirea încrederii părţilor în sistemul lor jurisdicţional.

2. agentul de executare ar trebui, în aceeaşi măsură, să fie supus unui sistem de formare profesională continuă obligatorie.

3. Organizarea profesiei şi statutul agentului de executare

1. în vederea unei bune administrări a justiţiei este necesar ca profesia de agent de executare să fie organizată sub formă de organizaţie profesională ce reprezintă ansamblul profesiei și reprezentativitatea, iar

2. statele ar trebui să definească foarte clar statutul agenţilor de executare, și ca obiectiv să pună la dispoziţie un profesionist de proximitate independent, calificat, responsabil, disponibil, motivat şi eficient.

4. Drepturi şi obligaţii

1. Agenţii de executare, definiţi prin legea naţională, ar trebui să fie responsabili pentru conducerea operaţiunilor de executare, în cadrul competenţelor atribuite prin lege. Statele membre ar trebui să întrevadă posibilitatea ca agenţii de executare să fie singurii competenţi să:

– execute hotărârile judecătoreşti şi alte titluri executorii sau acte sub formă executorie;

– realizeze ansamblul de proceduri de executare prevăzute de legea statului în care profesează.

2. Agenţii de executare ar trebui, dacă este cazul, să poată, exercita şi activităţi secundare compatibile cu funcţia lor, astfel încât să garanteze şi să facă să fie recunoscute drepturile justiţiabililor, având ca obiectiv accelerarea procesului judiciar sau relaxarea tribunalelor.

3. Dacă îşi exercită profesia sub formă liberală, agenţii de executare ar trebui să fie obligaţi să deschidă un cont care nu poate fi poprit, pentru a depune fondurile percepute în contul clienţilor lor. Aceştia ar trebui, în plus, să fie obligaţi să aibă o asigurare care să le garanteze responsabilitatea civilă. Agenţii de executare ar trebui să beneficieze de compensaţii sociale.

5.Termene pentru procedurile de executare.Termene rezonabile şi previzibile:

1. termenele necesare procedurilor de executare ar trebui să fie rezonabile, iar statele membre nu ar trebui să impună termene limită arbitrare pentru efectuarea executării.

2. statul membru ar trebui să stabilească criterii clare şi precise privind natura rezonabilă a perioadei, ce poate varia în funcţie de natura cauzei şi tipul de acţiune solicitată.

3. având în vedere importanţa predictibilităţii termenului de executare în ceea ce priveşte siguranţa părţilor, statele membre ar trebui să ia în considerare aplicarea unor baze statistice accesibile părţilor, care să le permită calcularea duratei pentru diferitele măsuri de executare posibile.

6. Proceduri disciplinare şi sancţiuni

1. Nerespectarea legilor, a reglementărilor sau a regulilor de deontologie de către agenţii de executare, chiar şi în afara ariei activităţii lor profesionale, ar trebui să atragă sancţiuni disciplinare, fără a aduce atingere sancţiunilor civile şi penale finale.

2. Procedurile disciplinare ar trebui să fie conduse de către o autoritate independentă. Statele membre ar trebui să considere punerea în aplicare a unui sistem de filtrare prealabilă a cauzelor dilatorii.

3. Sancţiunile ar trebui să facă obiectul unei liste explicite, care să evidenţieze o scară de măsuri disciplinare în funcţie de gravitatea faptelor. Excluderea ar trebui să privească doar situaţiile cele mai grave (ar trebui să se aplice principiul proporţionalităţii între abatere şi sancţiune)”.

3.Textele relevante din Legea nr. 188/2000, actualizată

3.1. Dispoziții generale (Cap. I, ar. 1-9):

Art. 1 ”Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel”.

Art. 2 (1) – ”Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public”.

(2) ”Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”.

Art. 4 – ”Coordonarea și controlul activității executorilor judecătorești se exercită de către Ministerul Justiției”.

3.2. Statutul executorului judecătoresc

Art. 16 – (1) ”Executorul judecătoresc este numit de ministrul justiției, în circumscripția unei judecătorii, în baza cererii celui interesat și după verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 15”.

Art. 18 – (1) ”După numirea în funcție executorul judecătoresc va depune jurământul în fața ministrului justiției și a președintelui Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sau a reprezentanților acestora” (?!).

Art. 48 (1) – Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani”.

(2) ”Pentru suspendarea din funcție sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcției de specialitate din Ministerul Justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești”.

Art. 53 (1) – ”În îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor sale, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale și alte acte de procedură, cu formele și în termenele prevăzute de lege”. (text identic cu art. 656 NCPC)

Art. 62 (1) – Controlul profesional se exercită de Ministrul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, și va avea în vedere:

a) organizarea și funcționarea camerelor executorilor judecătorești și a birourilor executorilor judecătorești;

b) calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești;

c) comportarea executorilor judecătorești în raporturile de serviciu, cu autoritățile publice și cu persoanele fizice și juridice.

4. Unele dispoziții din NCPC-Cartea a V-a – (”Despre executare silită”), privind Statutul executorilor judecătorești

Art. 626 – ”(Rolul statului în executarea silită) – Statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămați au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit”.

Art. 627 – ”Rolul activ al executorului judecătoresc.

(1) În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.

(2) Dacă socotește că este în interesul executării, executorul judecătoresc îi va cere debitorului, în condițiile legii, lămuriri în scris în legătură cu veniturile și bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum și pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligația sa, arătându-i consecințele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare”.

Art. 652 (1) – ” Executorul judecătoresc

(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel …”

Art. 653 – ”Recuzarea și înlocuirea executorului judecătoresc.

(1) Executorii judecătorești pot fi recuzați numai în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 42 și următoarele NCPC relativă la judecători”.

5. Schița de proiect de lege-ediția 2020 trimisă de UNEJ Ministerului Justiției.

 5.1. Obiectul, natura funcției și actele executorului judecătoresc.

Art. 2 (1) ”Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public.(2) Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”.

Art. 9 (3) – ”Executorul judecătoresc îndeplinește acte și proceduri la cererea persoanelor interesate, în condițiile legii”.

5.2. Statutul profesiei de executor judecătoresc și rolul ministrului justiției

Art. 12 – Incompatibilitățile – aceleași ca la judecători?!

Art. 16 – ”Ministrul Justiției actualizează anual Tabloul  posturilor executorilor judecătorești prin Ordin (?!), la cererea Uniunii”.

Art. 29 – ”Executorul judecătoresc este numit în funcție de Ministrul Justiției, la propunerea Consiliului Uniunii, însoțită de cererea celui interesat”(?).

Art. 30 – ”După împlinirea vârstei de 75 de ani executorul judecătoresc poate continua, dacă are certificat medical”.

Art. 74 (3) – ”Ministrul Justiției emite ordinul de suspendare din funcție a executorului judecătoresc”.

(2) – Acțiunea în răspundere disciplinară se exercită de Ministrul Justiției.

Art. 78 (1) – ”Ministrul justiției formulează acțiune disciplinară” (repetitiv).

5.3. Răspunderea disciplinară și ”Buna reputație”.

Art. 79 (1-2) – ”Verificările referitoare la ”bună reputație” a executorilor judecătorești în funcție se fac de …” în vederea formulării ACȚIUNII în verificarea bunei reputații… (?!)”

(4) ”…Consiliul de disciplină adoptă hotărârea privind constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii de către executorul judecătoresc a condiției de bună reputație”. Hotărârea  definitivă se trimite Ministrului Justiției pentru emiterea Ordinului de încetare a ”calității” de executor judecătoresc (?!).

5.4. Controlul profesional.

Art. 83 – ”Controlul profesional se efectuează de Ministrul Justiției”.

Art. 93 (1) – ”În îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor sale, executorul judecătoresc întocmește încheieri, procese verbale și alte ACTE DE PROCEDURĂ…”

6. Succinte observații asupra CALITĂȚII unora din prevederile Legii nr. 188/2000 și din Schița de proiect legislativ-2020.

6.1. Observații de tehnică legislativă și privind calitatea redactării.

Atât de ”lege lata”, cât și în propunerea de PROIECT, numeroase texte (articole întregi sau aliniate) ”suferă”, substanțial, de un serios deficit de tehnică legislativă, fiind în discordanță cu cerințele imperative din Legea nr. 24/2000, dar și cu exigențele de claritate, acuratețe lingvistică și, chiar, de expresivitate.

6.1.1. Conform art. 2 (2) din Legea nr. 24/2000: ” (2) Normele de tehnică legislativă definesc părțile constitutive ale actului normativ, structura, forma și modul de sistematizare a conținutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea și republicarea actelor normative, precum și limbajul și stilul actului normative”.

Textul art. 8 prevede că:

”(3) Dispozițiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; aceste situații trebuie să rezulte expres din redactarea normelor”.

”(4) Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor”.

6.1.2. Așadar, normele din Legea nr. 24/2000 impun o serie de criterii obligatorii pentru elaborarea, redactarea și adoptarea unui act normativ, a căror respectare este esențială pentru asigurarea sistematizării și unificării legislației, dar și a conținutului și formei juridice, pertinente fiecărui act normativ.

6.1.3. Unele texte inadecvate, confuze sau repetitive ori expresii generice, nedefinite.

a) În lege și în proiect sunt prevăzute expresii precum: ”serviciu de interes public”, ”act de autoritate publică”, ”forță probantă prevăzută de lege (art. 2 din lege), ”buna reputație” și altele, ceea ce impune introducerea unei secțiuni preliminare intitulată ”Înțelesul unor termeni și expresii”;

b) În lege și în proiect sunt repetați termenii ”profesie”, ”funcție” pentru executorul judecătoresc, dar, în art. 79 (2) apare cuvântul ”calitate” (”Ordinul de încetare a calității de executor judecătoresc”);

c) În art. 48 din lege se prevede că numai pentru sancțiunile ”suspendării sau excluderii din funcție este obligatorie cercetarea disciplinară”, iar pentru celelalte sancțiuni disciplinare nu este obligatorie o asemenea procedură (?); de altfel, tot textul alin. 2 nu are o redactare adecvată;

d) Există texte repetitive, precum art.76 (2) și 78 (1) din proiect: ”Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției” și, ”ministrul justiției formulează acțiune disciplinară” (?), prerogativă de care consider că ar trebui absolvit ministrul justiției, căruia să-i rămână doar numirea și încetarea exercitării funcției de executor judecătoresc (admiterea și ieșirea din profesie);

e) Relativ la ”BUNA REPUTAȚIE”, introdusă în proiect – art. 79, fără a fi definită clar și previzibil, pare excesiv a se introduce o procedură disciplinară specială și distinctă, finalizată cu o hotărâre a Consiliului de disciplină de ”constatare a îndeplinirii/neîndeplinirii de către executorul judecătoresc a condiției bunei reputații”, hotărâre care se trimite ministrului justiției pentru ”emiterea ordinului de încetare a calității (?) de executor judecătoresc” (?!);

f) Așadar, textul propunerii UNEJ pentru o nouă lege trebuie, reexaminat cu atenție și interdisciplinar, sistematizat și simplificat, eliminându-se normele inadecvate, confuze, repetitive, imprevizibile și asigurând, astfel, calitatea juridică și de tehnică legislativă, în deplină concordanță cu importanța funcției de executor judecătoresc în societate (depășind condiția de ”Act constitutiv” al unei SRL?!).

6.2. Statutul profesiei juridice de executor judecătoresc, atât în Legea nr. 188/2000, cât și în propunerea de proiect, definirea acestuia, a profesiei și a funcției exercitate, admiterea în profesie, actele îndeplinite, răspunderea disciplinară și încetarea exercitării profesiei, nu sunt concepute, elaborate și redactate armonios și coerent, dar, mai ales, nu atestă clar natura și funcțiile executorului judecătoresc ca profesie liberală și independent (chiar și sub autoritatea administrativă a Ministrului justiției”.

Textele citate relevă un grad ridicat de dependență față de puterea executivă, limitându-se la calificarea de ”statut al unei funcții autonome” (?!) (art. 2 alin. 1 – propunere proiect).

6.2.1. Deși, întreaga activitate profesională face parte din Faza a II-a a procesului civil, procedură reglementată în ”Cartea a V-a ”Despre executarea silită” (art. 622-914 NCPC-292 de articole) și în numeroase texte din Legea nr. 188/2000, iar executorul judecătoresc îndeplinește toate ACTELE DE PROCEDURĂ  reglementate în ”NUMELE ELGII”,  statutul său este unul ”infirm”, limitat la o condiție minimă de ”autonomie profesională”.

6.2.2. Dacă judecătorul CONDUCE procesul civil, adică întreaga procedură, în faza de judecată și în căile de atac, find însărcinat cu un ROL ACTIV pronunțat (art. 22 NCPC), executorul judecătoresc (ca un adevărat ”baby judge”) CONDUCE procesul execuțional cu atribuții similare cu cele ale judecătorului (încheieri, s.a.) și este împuternicit cu un ROL ACTIV apropiat (art. 627 NCPC), în faza a II-a a procesului civil, desăvârșind înfăptuirea justiției, prin executarea deplină a hotărârilor și a celorlalte titluri executorii, ca un vector al finalizării actului de dreptate.

6.2.3. Deși, pentru admiterea în profesia de executor judecătoresc (art. 15-16 din Legea nr. 188/2000) sunt instituite aceleași condiții (studii juridice superioare, examen, buna reputație, etc.), ca și pentru admiterea în magistratură sau în profesia de avocat, funcția de executor judecătoresc este absentă din lista largă a funcțiilor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 303/2004 prin statutul judecătorilor și procurorilor (pentru accesul în magistratură) și în art. 86 (1) – vechimea în magistratură: ”Constituie vechime în magistratură, aplicabilă și persoanelor prevăzute la art. 82 alin. (1) și (2), perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător, procuror, judecător la Curtea Constituțională, judecător financiar, procuror financiar, consilier de conturi în secția jurisdicțională a Curții de Conturi, auditor de justiție, personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), magistrat-asistent, grefier cu studii superioare juridice, avocat, notar, asistent judiciar, consilier juridic, personal de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cadru didactic din învățământul juridic superior acreditat”.

Pe de altă parte, Legea nr. 188/2000 și propunerea de proiect prevăd aceleași incompatibilități și interdicții pe care le instituie Legea nr. 303/2004 pentru judecători și procurori, de care, însă, nu ”beneficiază” și avocații și celelalte funcții/profesii înscrise în ”lista” din art. 33 și 86 (1) al acestei legi (?!).

6.2.4. În acest context legislativ, se pare că și denumirea funcției de ”executor judecătoresc” nu este adecvată conținutului și actelor îndeplinite de acesta, ca un adevărat ”judecător executor” sau ”magistrat executor”, căruia îi lipsește doar roba de magistrat/avocat.

Cu privire la  statutul executorului judecătoresc și la natura atribuțiilor și a activităților sale este greu de înțeles ”diagnosticul” dat de ICCJ-Sectia CAF prin decizia nr. 1691 din 31.03.2016, care a confirmat (”copiat” considerentele Consiliului Concurenței (decizia nr. 58/18.10.2012 a Plenului), reținând, în esență, că ”BEJ este o întreprindere”, iar ”UNEJ o ”Asociere de întreprinderi” sau ”Asociație profesională”, ce exercită o funcție de interes public și o ”activitate economică”, care intră în sfera normativă a art. 101 din Tratatul de Funcționare a UE-TFUE privind regimul concurențial din piața serviciilor (?!).

Iată mostra de ”arătare” din decizia ICCJ:

”Aplicabilitatea art. 101 din Tratat în cazurile de concurență se întemeiază pe o analiză grefată pe criterii și condiții specifice, astfel cum au fost clarificate în jurisprudența instanțelor europene, sinteza acestora fiind redată în Comunicarea Comisiei Europene-Orientări privind conceptul de efect asupra comerțului din art. 81 și 82 din  Tratat (denumită în continuare Comunicarea Comisiei).

Mai mult, un argument suplimentar privind faptul că analiza incidenței art. 101 din Tratat nu poate fi efectuată prin raportare la art. 49 și art. 51 din Tratat este faptul că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene există mai multe cauza în care instanța s-a pronunțat în sensul că, dacă o activitate se afla sub incidența art. 45 primul paragraf CE (actualul art. 51 din TFUE), acest fapt nu implică în mod automat că activitatea respectivă rămâne imună la normele de concurență prevăzute la art. 81 CE și 82 CE (actualele art. 101 și 102 TFUE) – p. 16-17”.

Prima instanță a stabilit corect calitatea executorului judecătoresc de ”întreprindere” în sensul disp. art. 2 (2) din Legea nr. 21/1996 și a reclamantei intimate UNEJ de ”asociație de întreprinderi” în sensul dreptului comunitar și a constatat caracterul anticoncurențial al Hotărârii UNEJ nr. 19/2010 privind stabilirea unei taxe la intrare și instituirea unui tratament diferențiat în privința formării profesionale, aspecte necontestate de intimată” (pag. 18).

Atrage atenția, atât identitatea acestor considerente cu cele din motivele de recurs (reluate în partea întâi a deciziei), dar, mai ales, confuzia sau ignoranța privind natura  și forța actelor juridice ale UE, Curtea fixându-și soluția pe interpretarea dintr-o Comunicare a Comisiei, care ar cuprinde sinteza jurisprudenței CJUE relativă la aplicabilitatea art. 101 din TFUE (?!).

”În ceea ce privește noțiunea de întreprindere, Codul Comercial roman nu a dat o definiție acestei noțiuni. Unii doctrinari subliniază că în concepția Codului Comercial întreprinderea reprezintă o categorie de comerț obiectiv. OUG nr. 44/2008 oferă, totuși, o definiție a ”întreprinderii economice” în sensul în care aceasta reprezintă activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, iar în ceea ce privește noțiunea de ”activitate economică” același act normativ o definește ca fiind activitatea agricolă, industrial, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi  exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui profit. Din coroborarea celor două definiții, reiese că obținerea de profit este de esența întreprinderii economice, la fel cum este și în cazul  societăților comerciale  al căror scop îl reprezintă obținerea de profit” (ST. Cărpenaru, ”Dreptul comercial în condițiile noului cod civil”, în ”Curierul judiciar”, nr. 12 din 10.12.2010).

6.3. Profesia de executor judecătoresc profesie (NE)juridică, (NE)liberală și (IN)dependentă.

6.3.1. Rolul executorului judecătoresc în reglementarea NCPC și a Legii nr. 188/2000 (Prof. I.Deleanu, ”Tratat de procedură civilă”, vol.III, 2013, pg. 237, UJ).

Rolul executorului judecătoresc în spațiul executional a cunoscut o semnificativă reconsiderare în urma modificărilor impuse în planul urmăririi silite prin OUG nr. 138/2000, realizându-se regândirea statutului său ca organ de executare înzestrat cu plenitudine de competență în materie civilă. Așa fiind, s-a afirmat că el și-a redobândit, mai convingător decât înainte, vocația de organ de executare”.

”Preluând, consolidând, diversificând și nuanțând elementele care îi configurau rolul și statutul sub fosta reglementare, NCPC plasează, executorul judecătoresc în  centrul activității de executare, articulându-i încă mai puternic și mai expresiv, poziția de protagonist al urmăririi silite. Chiar dacă inițiativa executării îi aparține creditorului, după declanșarea ei, executorul judecătoresc devine personajul-cheie, el imprimând ritmul, evoluția și determinând, finalmente, destinul executării silite pe care o realizează. De pregătirea sa profesională, de măsura implicării sale în actele și activitățile de executare, de preocuparea sa pentru legalitatea executării silite și, nu în ultimul rând, de abilitatea și inspirația sa depinde, de multe ori, soarta urmăririi și cât se poate de direct, promptitudinea și efectivitatea ei”.

”Deși pusă, în mod obișnuit, în slujba unor interese individuale, activitatea executorilor judecătorești dobândește, în considerarea importanței ei pentru asigurarea accesului la justiție și a preeminenței dreptului într-o societate democratică, valențele uneia de neîndoielnică utilitate și semnificație publică. Din acest motiv, art. 2 din Legea nr. 188/2000, afirmă că executorii judecătorești sunt investiți să îndeplinească un serviciu de interes public, actul îndeplinit de executorul judecătoresc în limitele competențelor legale, purtând semnătura și ștampila acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, fiind unul de autoritate publică și având forța probantă prevăzută de lege”.

6.3.2. Rolul activ al executorului judecătoresc-sarcină instituită prin art. 627 NCPC, complementară cu cea a judecătorului din art. 22 NCPC:

”Deoarece, pe de o parte, statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv, a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, înțeleasă ca expresie a accesului la justiție, iar pe de altă parte executorul judecătoresc este consacrat ca figură centrală a executării, instituirea în sarcina acestuia a obligației de a avea rol activ apare ca naturală”.

Promptitudinea și efectivitatea executării silite, înțelese ca opțiune fără alternativă a oricărui stat care respectă preeminența dreptului, nu ar putea fi asigurate decât, prin articularea în fază execuțională a unui rol care să îl oblige pe ”executorul judecătoresc nu doar la a aștepta, reactiv, solicitările părților, ci, complementar, și la a se manifesta diligent și intuitiv, combinând, în limitele stabilite de lege, energia și interesele părților cu buna credință, cunoștințele și experiența sa profesională” (I. Deleanu, p. 262).

Într-o asemenea ambianță trebuie înțeleasă funcția de executor judecătoresc și, în special, rolul  activ instituit prin lege in sarcina sa.

7. Scurte observații privind reforma radicală a statutului și a competențelor executorului judecătoresc, denumit ”Comisar de justiție” în Franța, prin Ordonanța nr. 728/02.06.2016, în curs de implementare .

 7.1. Statutul Comisarilor de justiție, ca profesie juridică, după unificarea profesiilor de  ”huissieri de justice” (executor judecătoresc) și ”commissaire – priseur judiciaire”  (evaluator judiciar).

7.1.1. Începând cu iulie 2022 profesiile de ”evaluator judiciar” (900) și de ”executor judecătoresc (4600), vor fuziona, formându-se o nouă profesie juridica, aceea de comisari judiciari.

Prin Ordonanța nr. 728/2016 s-au reglementat modalitățile de acces la această nouă profesie, Institutul Național al Huissierilor de Justiție (devenit al comisarilor judiciari) publicând noua structură comună de formare a acestora, începând cu anul 2021, cu un program scurt de 60 de ore și de practică, precum și un master 2 ani în dreptul executional.

Crearea acestei noi profesii de comisari de justiție va parcurge 3 etape:

– etapa 1 (ianuarie 2019): crearea Camerei Naționale a Comisarilor de Justiție care va înlocui cele două camere – a ”huissierilor de justiție” și a evaluatorilor judiciari;

– etapa a 2-a (iulie 2022): nașterea primilor comisari de justiție, numiți în funcție de Ministrul de justiție și

– etapa a 3-a (iulie 2026): toți ofițerii ministeriali care nu au urmat cursurile și modurile de forme specifică pentru comisarii de justiție, își încetează activitatea.

7.1.2. Conform art. 1 din Ordonanța nr. 728/2016:

”Comisarii de justiție sunt ofițeri publici și ministeriali care dobândesc această calitate, în condițiile fixate prin lege”.

Textul art. 5 prevede că ”comisarul de justiție poate exercita profesia, cu titlu individual sau într-o  entitate datată cu personalitate juridică, cu excepția formelor juridice care conferă asociaților calitatea de comerciant”.

7.2. Competența comisarilor de justiție .

Potrivit art. I par. 1-9 și II, par.1-6 din Ordonanță, Comisarii de justiție au competența de a:

”1. – pune în executare deciziile judiciare și celelalte titluri ca acte cu formă executorie;

2. – efectua inventarierea, vânzarea la licitații publice de bunuri, conform deciziilor judiciare;

3. – semna acte și a face notificări;

4. – îndeplini măsuri conservatoare, după deschiderea unor succesiuni,  în condițiile prevăzute de NCPC;

5. – asigură serviciul de audiențe la Curți și tribunale;

6. – elibera și pune în executare titlul prevăzut de art. L 131-13 din codul monetar-financiar, în caz de neplată a CEC-ului;

7. – pune în aplicare procedura simplificată a recuperării creanțelor mici;

8. – constata starea furnizorilor și întocmește inventarul acestora;

9. – asistă grefierul șef al judecătoriei în misiunea sa de verificare a conturilor de tutela și altele.

Comisarii de justiție își exercită competența în circumscripția Curții de Apel în care își are sediul oficial și, în mod excepțional, pot efectua acte pe întreg teritoriul național”.

Așadar, ”comisarul de justiție” are competențe multiple, pe un larg câmp de atribuții, inclusiv de mediere, expertize, evaluări de bunuri și altele, având un ”ADN propriu”, specific unei noi profesii ambițioase…” (Nicolas Moretton, președintele Camerei naționale a evaluatorilor judiciari, în ”Le monde du droit”, 23.03.2018).

7.3. Organizarea profesiei (art. 14-18)

În circumscripția fiecărei Curți de Apel, va funcționa o Cameră regională a comisarilor de justiție, iar o Cameră Națională este constituită pe langă Garde des sceaux (Ministerul justiției), care veghează la buna desfășurare a activităților profesionale de către comisarii de justiție și prezintă anual, Guvernului și Parlamentului rapoarte.

Conform art. 21 din Ordonanță:

”Camera națională a comisarilor de justiție garantează responsabilitatea profesională pentru actele pe care comisarii de justiție le îndeplinesc în această calitate, iar  acțiunea în responsabilitate  contra comisarilor de justiție, pentru pierderea sau distrugerea actelor care le sunt încredințate în cursul executării sau la semnarea unui act se prescrie în termen de 2 ani”.

Interesantă este dispoziția din art. 19 (1) din Ordonanță care prevede că: ”Comisarii de justiție sunt plasați sub supravegherea procurorului Republicii de pe lângă tribunalul judiciar în circumscripția căruia își au sediul”.

8. În loc de concluzii  

8.1. Sistematizarea, simplificarea și, mai ales, modernizarea reglementărilor privind Statutul profesiei juridice de executor judecătoresc, în acord cu preocupările din Statele naționale membre ale UE este o sarcină strategică a UNEJ și a corpului executorilor judecătorești.

8.2. Definirea legală a profesiei de executor judecătoresc, ca profesie juridică, liberală și independentă și limitarea substanțială a gradului de dependență față de Ministrul justiției (care-i afectează statutul) este o soluție care nu împiedică natura de serviciu public și de acte de autoritate, îndeplinite în procedura de executare silită, confirmată de Recomandarea Consiliului Europei-CEPEJ 2009 (11) din 17.12.2009, art 31.

8.3. Trăsăturile multiple, complementare funcției de judecător, susțin temeinic calificarea ca profesie juridică a profesiei de executor judecătoresc și includerea acesteia în lista profesiilor din art. 33 și a activităților ca ”vechime în magistratură” din art. 86 (1) din Legea nr. 303/2004, alături de ”grefieri cu studii juridice superioare”, avocați, notari și alții.

8.4. Proiectul noii reglementări a profesiei de executor judecătoresc poate fi structural îmbunătățit, sistematizat și pus în acord cu exigențele modernizării acestei profesii, cu normele de tehnică legislativă și cu tendințele din celelalte state europene.

Este necesară introducerea principiilor fundamentale ale procesului civil execuțional și dezvoltarea principiilor înscrise în art.  6 al. 1 NCPC, art. 21 al. 2 din Constituție și art. 6 (1) din CEDO privind dreptul la un proces echitabil și într-un timp rezonabil, reluându-se cu majuscule norma din art. 6 al. 2 NCPC care prevede că: ”Dispozițiile din al. 1 se aplică în mod corespunzător și în FAZA EXECUTĂRII SILITE” a procesului civil”.

8.5. Denumirea de ”magistrat executor”  (precum ”magistrat asistent” la ICCJ și CCR) pare mai expresivă, în raport de rolul, funcțiile, competența și atribuțiile prevăzute în NCPC și în Legea nr. 188/2000 (chiar aceea de ”comisar de justiție”, preluată de la francezi, nu ar fi nepotrivită).

8.6. În ambianța dezbaterilor de mare amplitudine din Europa, relativă la codificare

– codul european al contractelor, codul european al afacerilor, codul de procedură civilă al UE, s.a.

–  se configurează cu un interes special, diferite proiecte spre un viitor cod execuțional civil european sau un ”drept comunitar al proceselor de executare silită”, (I. Deleanu, p. 240), care va putea ordona și cuprinde toate normele diseminate în Regulamente și Directive sau în alte acte internaționale, în materie.


[1] Succintă retrospectivă asupra apariției, evoluției și statutului profesiei de executor judecătoresc în România. Funcția de ”Portărel” și ”Corpul portăreilor” a apărut în 1865, după intrarea în vigoare a primului Cod de procedură civil în România, fiind reglementată prin legea  de organizare judecătorească din 1865 ca statut de funcționar public pe lângă Tribunale, parte din Ordinul judecătoresc.
Prima lege specială de organizare a serviciului portăreilor din 16.03.1902, adoptată după ”reforma Dissescu” a procedurii civile din 1900, a stabilit statutul acestora de ”agenți judecătorești” împărțiți în două clase, activitatea și competența, drepturile și îndatoririle fiind prevăzute în Regulamentul serviciului portăreilor.
În 1947, în cadrul marii reforme a justiției, s-a adoptat noua lege de organizare judecătorească fiind înlocuiți portăreii cu funcția de executori judecătorești, constituiți, în calitate de funcționari auxiliari ai judecătoriilor, statut menținut până în 1992, când prin art. 110 din noua lege de organizare judecătorească nr. 92/1992, s-a prevăzut că: ”Pe lângă tribunale și judecătorii vor funcționa executorii judecătorești, care vor efectua executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii și vor îndeplini orice alte atribuții date prin lege”.
Regulamentul de organizare și funcționare al instanțelor judecătorești prevedea un capitol distinct privind activitatea și statutul executorilor judecătorești, ca personal auxiliar al instanțelor judecătorești, care a rămas în vigoare până la abrogarea dispusă prin Legea nr. 188/2000.
[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 17.06.2003, în cauza Ruianu contra României, în M.Of. nr. 1139 din 2.12.2004. Dezlegarea dată în cuprinsul acestei decizii nu este însă singulară, ea fiind atât precedată, cât și urmată de alte hotărâri ale Curții, citată de prof. I.Deleanu, în ”Tratatul de procedură civilă”, vol. III, 2013, UJ, p. 237-238.
[3] I. Leș, Competența executorului judecătoresc în viziunea Proiectului Codului de procedură civilă și a dreptului comunitar, în Revista română de executare silită, nr. 1-2/2008, p. 9.
[4] Marin Voicu: ”Procedura executării silite în jurisprudența CEDO”, în vol. ”Starea justiției” (2014-2017), UJ, 2018, p. 249-257, capitolele:
– Executarea silită, parte integrantă a procesului civil”;
– Dreptul la un proces echitabil în procedura executării silite”;
– Durata excesivă a procedurii de executare silită”;
– Nelegalitatea actelor de procedură întocmite de executorul judecătoresc-încălcarea dreptului la un proces echitabil”.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO
Președintele Asociației ”Themis-Casația” a foștilor judecători ai ÎCCJ