Preludiul trist al vremurilor bune

Valentin Constantin

Momentul în care scriu aceste rînduri este cel al unei „certitudini pandemice”. Noua Zeelandă și Australia au recunoscut oficial, adică prin înalți funcționari ale căror declarații angajează de obicei statele, că strategia „zero Covid” a eșuat. Închiderea granițelor în Noua Zeelandă și un lockdown strict nu au fost măsuri suficiente. Au fost însă necesare? Răspunsul la această întrebare a fost deja contaminat de preferințe politice.

Noua Zeelandă pare departe de imunizarea de turmă. „Antipozii” lor au un procentaj de vaccinare comparabil cu al nostru: 48%. Scepticii declarați în Noua Zeelandă sînt aproximativ 20%. În legătură cu pandemia, și pentru noi și pentru ei, întrebarea este dacă ne vom mai relua viața de dinainte. Cînd o vom relua? Cred că, la un moment dat, fără să putem spune cu precizie cînd s-a întîmplat, vom constata că am realizat imunitatea de turmă la noi și dincolo de frontiere, indiferent dacă procentele de imunitate vor fi de 70%, 80% sau 90% din populație. Cifrele îi vor include pe cei imunizați prin infecții reale și pe cei la care vaccinurile au „amorsat” sistemul imunitar.

Persoanele care au crezut că sistemul nostru sanitar își va ameliora semnificativ prestațiile în pandemie n-au decît să vorbească despre schemele de tratament, despre creșterea capacităților tehnice, despre noi promoții de specialiști, despre prizele electrice din spitale, ș.a.m.d. Eu nu cred că, ceteris paribus, sistemul este reformabil cu ideile prezente pe piață după 1989.

Din acest motiv, vreau să vorbesc doar despre alte consecințe în care cred și pe care cred că le cunosc. De exemplu, despre protestele împotriva măsurilor administrative, proteste bazate pe invocarea unor drepturi fundamentale sau, dacă doriți, a unor drepturi ale omului. Se numesc drepturi ale omului cele din declarațiile internaționale sau din tratate. Iar drepturi fundamentale, cele din constituții.

Drepturile de bază din tratate și constituții au același conținut. O diferență notabilă este aceea că, prin acțiunea Curții de la Strasbourg, garanția europeană a drepturilor este mai solidă decît cea oferită de Curtea Constituțională.

Veți spune că drepturile fundamentale au fost invocate în stradă uneori excesiv, în calitate de drepturi absolute, forță pe care ele nu o posedă în realitate. Veți spune că au fost invocate de politicieni pe care s‑ar putea să nu îi prețuim, deși posedă semne de reprezentativitate. În fine, veți spune că a clama drepturile și atunci cînd este cazul, dar și cînd ni se pare că nu este cazul, va duce, inevitabil, la devalorizarea lor.

Formal, drepturile noastre sînt înscrise în Constituție. Însă ele au apărut acolo printr-un proces de aculturație. Ele nu reprezintă osatura ideii de libertate cu care noi am traversat ultimele secole. Cel pe care îl considerăm cel mai mare erou politic a reglementat servitutea pentru majoritatea populației Valahiei în epoca în care în lumea vorbitoare de engleză se organiza apărarea drepturilor fundamentale în frunte cu habeas corpus.

Nu este, deci, surprinzător că drepturile aculturate nu au fost pretinse frecvent în stradă sau că nu sînt făcute cunoscute de media. Există o țară în care drepturile fundamentale sînt în centrul dezbaterilor publice și unde nu plictisesc publicul? Da, țara se numește Statele Unite ale Americii. La noi sînt importuri care nu pot influența prea mult balanța ideilor pentru că sînt enunțuri prea generale și prea abstracte ca să poată reține atenția. Evocarea drepturilor în pandemie este importantă, pentru că ajută la internalizarea lor. Poate că un drept ne aparține doar atunci cînd am încercat să îl apărăm.

Ultima consecință a pandemiei la noi care merită, cred, atenție a fost apariția Marelui Plan. Să ne înțelegem, Marele Plan nu este planul Marshall. Este un construct european inerent birocratic și nu promite efecte economice care să fie pomenite peste ani. Ce este interesant în legătură cu Marele Plan? El a pătruns în centrul luptei pentru putere și a potențat culoarea locală a politicii. Uneori, bătăliile politice produc rezultate care nemulțumesc toți actorii. Așa s‑a întîmplat și cu Marele Plan. Insatisfacția grupurilor și a principalilor actori politici s-a consacrat la noi sub numele de criză.

Mass-media, care se simte aici parte a echilibrului politic, găzduiește din nou, cu titlu de soluții politice benefice pentru țară și popor în caz de criză, două inepții alternative: guvern de tehnocrați sau guvern de uniune națională. Termenul „tehnocrat” implică o putere nepartizană și o persoană-Hercule al unui domeniu non-politic (știință, tehnologie, organizare). Problema tehnocraților români este că ea cuprinde persoane care aparțin unei elite invizibile. O elită posibilă, dar foarte puțin probabilă. Să fie tehnocrați reprezentanții noștri la organizațiile internaționale tehnice? Cei care tac la reuniunile internaționale, dacă nu au un mesaj pregătit de acasă? Cei care acceptă să nu fie retribuiți pentru misiunile lor și care se mulțumesc, ca și șoferii de TIR, cu diurna în valută? Sau personajele care se reunesc în clădirile Academiei în cenacluri mixte de pensionari? În centrul utopiei se află presupoziția că un guvern „de specialiști” ar poseda o autoritate proprie, distinctă de autoritatea celor care l-au mandatat.

Cea de-a doua idee, a posibilității unui „guvern de uniune”, are două fațete. Pentru realiști (pentru „vulturi”) reprezintă un armistițiu acceptabil. Pentru „idealiști” (pentru „porumbei”) întreține iluzia că toate interesele (formulate și implicate, indirecte și pe termen mediu) pot fi satisfăcute. Așadar, șerpașii partidelor se retrag de bunăvoie în taberele de iarnă, analizează contracte și pregătesc în liniște ascensiunile sau prăbușirile viitoare. Am uitat că „guvernele de uniune națională”, deși în mod inevitabil provizorii, sînt forme de guvernare totalitară, incompatibile cu ideea de democrație liberală. Mai contează?

Însă în acest moment al pandemiei mi-am spus că poate nu ar strica să amintesc un aspect internațional care, deși este cît se poate de vizibil, este totuși, după părerea mea, pe nedrept ignorat. M-am întrebat: de  ce în centrul atenției internaționale a rămas urgența climatică? Ar fi putut o altă temă să devină la fel de puternică, dacă nu cumva mai puternică? Există ceva care ar putea părea la fel de urgent? O chestiune care, nerezolvată, ar putea părea cel puțin la fel de distructivă prin comparație cu efectul cumulativ al poluării?

Mă gîndesc la una dintre găurile negre ale interdependenței. Dacă doriți, al unei interdependențe asimetrice. Aproape toate statele lumii desfășoară pe teritoriile lor activități industriale sau experimente științifice care implică riscuri și pentru alte state, în general vecinii. Sînt riscuri care nu-și consumă consecințele înlăuntrul frontierelor lor, ale căror efecte nu sînt absorbite sau reținute pe teritoriul lor național. Riscuri ale căror efecte nu sînt anihilate de cel care le-a produs. Și sînt riscuri care nu sînt asigurate.

Ceea ce este într-adevăr cu adevărat grav este faptul că nu poate fi angajată în mod efectiv o răspundere internațională a statului pentru activitățile purtătoare de mari riscuri. Pînă la dezastrul de la Cernobîl, se întîmpla ca o fabrică sau o exploatare minieră să polueze masiv apele unui lac sau ale unui rîu. Pagubele majore le suportau uneori vecinii. Un petrolier eșua în apele teritoriale ale unui stat, sau utilizatorii spălau rezervoarele în apropierea apelor teritoriale străine, sau, în fine, obiecte spațiale se prăbușeau pe teritorii terestre. Erau, totuși, riscuri de mici dimensiuni. De aceea, statele tranșau conflictele diplomatice prin arbitraje internaționale. Hotărîrile arbitrale erau, desigur, executate voluntar.

Dintr-o dată, explozia de la Cernobîl a produs efecte de o gravitate excepțională. Prejudiciile nu puteau fi reparate. Pe de-o parte, nu existau norme juridice internaționale care să constrîngă fosta URSS. Pe de altă parte, erau prejudicii greu cuantificabile, pe care statul care le-a produs nici măcar nu avea capacitatea materială de a le acoperi.

Pandemia de dimensiuni planetare accentuează problema prejudiciilor. Dacă presupunem că virusul a plecat dintr-un laborator, atunci răspîndirea lui în întreaga lume reprezintă cel mai mare efect transfrontalier al unei activități care implică riscuri. Spre deosebire de efectele climatice probabile ale poluării, de exemplu, în cazul virusului Sars-Cov-2 sîntem în prezența unor efecte actuale. Sîntem în prezența unor consecințe reale (pierderi uriașe de vieți omenești și pierderi economice gigantice), dar și în prezența unor consecințe care vor putea fi măsurate abia în viitor.

Ca și în cazul altor prejudicii rezultate din activități care implică riscuri, a fost controversată îndeplinirea obligațiilor de informare și colaborare care îi revin statului pe teritoriul căruia s-a produs catastrofa. Lipsa unor mecanisme juridice care să antreneze răspunderea internațională este perfect explicabilă: societatea de state este o societate prin definiție descentralizată. Asta înseamnă că nu există echivalentul unui legislativ, nici al unui executiv, și nici un sistem judiciar obligatoriu. Activitățile care implică riscuri transfrontaliere sînt protejate de suveranitate. Nu există limitări, pentru că nu le permite suveranitatea: par in parem non habet imperium.

Ce-i de făcut? După părerea mea, răspunderea internațională este imposibil de angajat, mai ales în ipoteza în care este implicată o mare putere. Cred însă că printr-un efort internațional bine articulat ar putea fi limitate și controlate activitățile care implică riscuri. Deși problema răspunderii nu apare încă în discursul public, nu mă îndoiesc că marile puteri sînt deja preocupate de noile riscuri transfrontaliere. Și, ca întotdeauna din 1945, putem avea încredere în coerența acțiunilor lor.

Pînă cînd lucrurile se mai limpezesc, o să repet versurile unor străini: O să vină vremuri bune/ Și nu sînt departe/ Vremuri bune sînt, demult, demult, demult, demult, pe drum.

Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția octombrie 2021