Succinte considerații relative la prioritatea dreptului Uniunii Europene în materia civilă și de procedură civilă în raport cu dreptul intern: art. 4-5 NCC și art. 3-4 NCPC vs. art. 148 din Constituție și art. 3-4 și 6 din TUE / art. 288 TFUE

Rezumat:

După aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs o anumită reconfigurare a efectelor dreptului unional asupra dreptului național instituindu-se și o prioritate în raportul dintre aceste două sisteme juridice.

Noua ordine juridică a UE, este stabilită în Tratatul[1] de la Lisabona. Chiar dacă, în mod oficial, Tratatul nu consacră expres supremația dreptului Uniunii Europene asupra legislațiilor naționale ale Statelor naționale membre, are atașată Declarația nr. 17 cu privire la supremație, care se referă la Serviciul Juridic al Consiliului și reiterează jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Practic, deci, prin intermediul acestei Declarații se asigură un control indirect asupra modului de respectare a dreptului Uniunii Europene în legislația internă al fiecărui Stat național membru și direct de Curtea de Justiție a UE, una dintre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene(art. 13 TUE).

În acest succint text subliniem unele accente privind limitele și conținutul raportului și al efectivității dreptului Uniunii Europene în legislația internă în materie civilă și de procedură civilă, dar și mecanismele constituționale și jurisdicționale de control intern.

1. Aderarea la ordinea juridică a UE

Aderarea României la Uniunea Europeană a generat anumite efecte, deosebit de importante, în sfera politică, administrativă și economică, inclusiv, și mai ales, în acceptarea priorității dreptului Uniunii Europene în dreptul intern, în special față de normele de drept civil și drept procesul civil român, consacrată expres în art. 148 (2) din Constituție și în art. 4 Cod civil și art. 3 C.proc.civ.

Totodată, legiuitorul român nu s-a oprit doar la recunoașterea efectivității dreptului European în dreptul nostru național ci, a acordat legitimitate directă în dreptul intern, tratatelor internaționale care vizează drepturile fundamentale ale omului. Consacrarea este una firească, iar în caz de conflict între o normă națională și o prevedere a unui astfel de tratat, dispozițiile celui din urmă vor avea întâietate (art. 20 alin. 2 din Constituție).

Totuși, această recunoaștere a priorității nu trebuie înțeleasă ca o supremație absolută și ireconciliabilă. În practică, sunt cazuri în care legislația infraconstituțională este declarată de către Curtea Constituțională conformă cu Constituția României, iar în eventualitatea unui conflict cu normele dreptului Uniunii Europene, acestea vor prevala, în măsura în care NU încalcă identitatea constituțională a României, soluție consacrată și în jurisprudența curților constituționale din UE.

2. Dreptul Uniunii Europene – izvor al dreptului intern

2.1. Dreptul Uniunii Europene este format din dreptul primar și din dreptul derivat. Tratatele formează dreptul primar, iar dreptul derivat este compus din actele legislative ale U.E. (directive, regulamente și decizii), care derivă din principiile și din obiectivele statuate în tratate.

Tratatul de la Lisabona a revizuit clasificarea actelor juridic derivate, reducându-le de la zece, la cinci (regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul) și a recunoscut Comisiei Europene o competență specială în materia adoptării de acte delegate și de acte de punere în aplicare a actelor legislative.

Așadar, în dreptul UE există următoarelor tipuri de acte:

a) acte juridice(art. 288 TFUE): cu caracter obligatoriu– regulamentul, directiva și decizia și fără caracter obligatoriu – recomandări și avize;

b) acte delegate(art. 290 TFUE), acele acte fără caracter legislativ, dar cu un domeniu de aplicare general și

c) acte de punere în aplicare(art. 291 TFUE), care stabilesc condițiile unitare pentru punerea în aplicare a unor acte juridice.

2.2. În general, actele juridice unionale interesează, atât sfera dreptului civil, cât și cea a dreptului procesual civil, însă, de o apreciere particulară se bucură regulamentele și directivele, care au caracter de universalitate pentru Statele naționale membre.

a) Cele mai importante Directive[2] adoptate de Comisia Europeană și de Parlamentul European, în materie civilă, familială, comercială și de muncă, sunt:

• directiva 8/2003 privind ajutorul judiciar în materie civilă și comercială;

• directiva 54/2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă;

• directiva 52/2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială;

• directiva 11/2013, privind regulile extrajudiciare a litigiilor între consumatori;

• directiva 80/2014 privind indemnizațiile victimelor criminalității;

• directiva 680/2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date;

• directiva 1158/2019 privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată a părinților și îngrijitorilor;

• directiva 2161/2019 în materia protecției consumatorilor și altele.

b) De același caracter de universalitate pentru Statele naționale membre ale UE, se bucură și Regulamentele[3], dintre care, în materia dreptului civil și dreptului procesual civil, exemplificăm:

• regulamentul (CE) 1393/2007 privind comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, care va fi abrogat la 01.07.2022, prin Regulamentul (CE) 1784/2020 privitor la noua procedură de comunicare a actelor judiciare și extrajudiciară în materie civilă și comercială:

• regulamentul (CE) 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, cunoscut și prin denumirea de, Regulamentul Bruxelles I;

• regulamentul (CE) 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (care a reformat și în timp va abroga Regulamentul Bruxelles I);

• regulamentul (CE) 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti;

• regulamentul (CE) 1206/2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială;

• regulamentul (CE) 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate;

• regulamentul (CE) 1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată;

• regulamentul (CE) 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă;

• regulamentul (CE) 655/2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială;

c) După cum se poate remarca, există o multitudine de acte juridice obligatorii ale UE, Regulamente și Directive, care au ca obiect raporturile juridice de drept civil și de drept procesual civil, conturându-se, în ultimul timp, un ansamblu de norme juridice coerente, care definesc o anumită tipologie juridică unională de drept civil și, distinct, de drept procesual civil al Uniunii Europene[4].

3. Controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională a României pentru compatibilizarea dreptului național cu dreptul Uniunii Europene.

3.1. Unul dintre obiectivele principale ale Tratatului de la Lisabona, îl constituie crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în interiorul Uniunii Europene. Pentru îndeplinirea acestuia, s-au adoptat măsuri și acțiuni pentru consolidarea democrației, o mai bună protecție a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, dar și compatibilizarea sistemelor de drept ale Statelor naționale membre, prin implementarea aquis-ului comunitar.

Însă, deseori, tendința de unificare a sistemelor de drept, dar și de adoptarea unei superiorități efective a dreptului UE în Statele naționale membre, a generat diferite controverse. Problema raportului dintre dreptul național și cel unional a fost examinată de Curtea de justiție a UE și de Curtea Constituțională a României în mai multe decizii, și, îndeosebi, de Curțile constituționale din Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, Lituania și altele.

3.2. Chiar dacă supremația dreptului UE, sub forma priorității este un principiu fundamental, există, totuși, o proporționalitate între păstrarea identității naționale și această superioritate a normelor europene în fața legislațiilor naționale stabilită clar în art. 4 (2) – TUE: ”Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională.(…)”.

În anul 1978, Curtea de Justiție a Comunităților Europene(în prezent a Uniunii Europene) a statuat că: “în temeiul principiului preeminenţei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor, direct aplicabile, au efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării în vigoare; inaplicabilitatea ipso jure a oricărei dispoziţii contrare din legislaţiile naţionale existente poate împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare“.

Tratatul de la Lisabona TUE-2007 nu conține norme imperative privind recunoașterea directă a supremației ordinii comunitare în cea internă a fiecărui Stat național membru al UE însă, aceasta reiese din conținutul Declarației nr. 17, cu privire la supremație, anexa la Tratat:

”Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au PRIORITATE în raport cu dreptul Statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

În plus Conferința a hotărât că Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07/(JUR 260), să fie anexat prezentului act final.

Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007”.

Deși, Declarația conține cuvântul ”PRIORITATE” în jurisprudența Curții de Justiție se prevede că ”supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar”. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității Europene”. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe (hotărârea din 15 iulie 1964), în cauza 6/64, Costa/ENEL) supremația nu era menționată in tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul Tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție”.

3.3. De aceea, un rol deosebit de important în compatibilizarea dreptului național cu dreptul Uniunii Europene, îi revine Curții Constituționale, căreia nu i se pot aduce limitări de competenţă, recunoscându-i doar, un control asupra actelor normative care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competenţe către Uniunea Europeană, iar actele normative care reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate, să se supună în mod exclusiv ordinii juridice a Uniunii Europene. Indiferent de domeniul în care actele normative interne reglementează, ele trebuie să respecte supremaţia Constituţiei României.

Jurisprudența Curții Constituționale a României, a statuat, cu privire la acest principiu, prin decizia 668 din 18 mai 2011[5], printre altele, că: ”că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate.”

În aceste circumstanțe și în jurisprudența[6] constituțională a altor State membre s-a statuat că aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice naționale. Astfel, rolul Curții Constituționale rămâne unul evident, tocmai pentru a garanta dreptul cetăţenilor de a se adresa justiţiei constituţionale pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, iar suprimarea acestei garanţii care include şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, nu poate avea ca finalitate apărarea supremației normelor juridice unionale, față de legi sau ale acte normative[7].

3.4. În privința inițiativei legislației naționale este esențială aplicarea deplină a principiului subsidiarității, ale cărei semnificații și finalități constau în atribuirea unui anumit grad de independență unei autorități față de o altă autoritate, precum cele locale față de puterea centrală sau/și în cazul nostru, independența și autonomia unui Parlament național față de autoritățile supranaționale europene.

Principiul subsidiarității constituie drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii, care exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de Statele naționale membre, la nivel central, regional sau local. Exercitarea competențelor Uniunii este, așadar, legitimă doar în cazul în care Statele naționale membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare adăugată.

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din TUE, intervenția instituțiilor Uniunii în aplicarea principiului subsidiarității este legitimă dacă îndeplinește trei condiții:

a) domeniul vizat nu trebuie să fie de competența exclusivă a Uniunii (competență neexclusivă);

b) obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre (necesitate);

c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în vedere amploarea și efectele sale, printr-o intervenție a Uniunii (valoare adăugată).

Potrivit articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și articolului 12 litera (b) din TUE, Parlamentele naționale verifică respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul nr. 2. Conform acestui mecanism („alerta timpurie” ex ante), în termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, orice Parlament național sau orice Cameră a unui Parlament național poate adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un Aviz motivat în care să expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu respectă principiul subsidiarității.

4. Efectul prioritar al dreptului Uniunii Europene și limitele sale de aplicare asupra unor dispoziții naționale de drept civil și de procedură civilă: art. 4-5 NCC și art. 3-4 NCPC vs. art. 148 din Constituție și art. 3-4 TUE/art. 288 TFUE.

4.1. Pentru realizarea și apărarea intereselor spațiului Uniunii Europene, Statele naționale membre și-au stabilit o serie de obiective bine determinate. Însă, obiectivul fundamental al Uniunii Europene, propus pentru cetățenii săi, este expres prevăzut în art. 3 (2)-TUE: ”Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen”.

Cu privire la raportul Uniune-State naționale membre, art. 4 al TUE instituie două categorii de obligații fundamentale: (1) ”Uniunea respectă a) EGALITATEA STATELOR MEMBRE ÎN RAPORT CU TRATATELE, precum și b) IDENTITATEA LOR NAȚIONALĂ, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională” și (2) ”respectă FUNCȚIILE ESENȚIALE ALE STATULUI și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”, iar art. 6 alin. 3 stabilește că: ” Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din TRADIȚIILE CONSTITUȚIONALE COMUNE STATELOR MEMBRE, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

În limitele și în spiritul acestor obligații unionale, Statele naționale membre vor realiza o cooperare loială cu Uniunea, fiind obligate să faciliteze îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și de asemenea, să se abțină de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii[art. 4 alin.(3) TUE].

4.2. Referitor la regimul raportului, față de dreptul român, în materie civilă și procesual-civilă, efectul prioritar al dreptului Uniunii Europene este consacrat in terminis în prevederile art. 5 NCC, respectiv art. 4 NCPC, la care se adăuga și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului, menționate de art. 4 NCC și art. 3 NCPC, potrivit cărora normele obligatorii ale acestora au o aplicare prioritară în dreptul nostru național (art. 20 din Constituție).

4.2.1. În sensul art.4 NCC și art. 3 NCPC, toate dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația[8] Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, dar și cu Constituția României. În ipoteza în care vor exista neconcordanțe între Pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și dispozițiile noului Cod civil sau ale noului Cod de procedură civilă, vor avea prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție: atunci când vor fi identificate dispoziții mult mai favorabile în dreptul intern.

4.2.2.Prin art. 148 din Constituția României, cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană, se recunoaște efectivitatea normelor dreptului Uniunii Europene în fața dreptului nostru intern: ”Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu CARACTER OBLIGATORIU, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. (al. 2).

Dispozițiile art. 4 NCC și 3-4 NCPC, trebuie să respecte limitele principiului statuat în textul constituțional și efectivitatea dreptului UE în dreptul civil și dreptul procesual civil intern.

După cum am precizat, conform art. 288 TFUE, actele juridice cu caracter obligatoriu sunt: regulamentul, directiva și decizia, iar actele juridice fără caracter obligatoriu: recomandările și avizele.

Față de enumerarea statuată de art. 288 TFUE, se poate constata o diferență de conținut, dar și de efect juridic între art. 5 NCC și art. 4 NCPC, texte legale care consacră, in terminis, efectul prioritar al dreptului Uniunii Europene, în materie civilă și procesual civilă.

Dacă intenția legiuitorul a fost să recunoască efectul prioritar al actelor juridice unionale obligatorii, în deplin acord cu art. 148 (2) din Constituție, și cu art. 288 TFUE, constatam că disp. art. 5 NCC, fac trimitere la ”NORMELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE”, care se aplică ”în mod prioritar indiferent de calitatea sau statutul părților”, în timp ce art. 4 NCPC, prevede că: ”NORMELE OBLIGATORII ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE”, se aplică ”în mod prioritar indiferent de calitatea sau statutul părților” într-un raport de drept procesual civil.

Rezultă, deci, în mod evident, că legiuitorul român, în textul art. 5 NCC a extins, cu ”plecăciune” și cu nesocotirea art. 148 (2) din Constituție, efectivitatea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene, recunoscând un efect prioritar, recomandărilor și avizelor, acte juridice ale UE care NU au un caracter obligatoriu, așa cum reglementează dispozițiile art. 288 din TFUE, adică la toate actele care intră în noțiunea ”normele UE” (?!).

În atare condiții, un simplu control de constituționalitate, exercitat asupra art. 5 NCC, poate constata că există o vădită contradicție între prevederile sale și ale art. 148 din Constituția României, text constituțional care recunoaște un efect prioritar în dreptul nostru intern, doar ”tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”.

4.3. Opinii doctrinare și soluții jurisprudențiale selective.

4.3.1. Cercetând izvoarele dreptului civil într-o lucrare recentă de mare valoare[9], reputatul civilist, prof. univ. dr. Marian Nicolae, vorbește despre ”Actele normative internaționale și supranaționale-izvoare de drept civil”, în care include: ”Tratatele internaționale privitoare la drepturile omului”, ratificate de România și de ”Dreptul UE”.

Relativ la dreptul UE în lucrare se relevă că: ”în funcție de forța juridică, acesta cuprinde dreptul primar (Tratatele constitutive și Carta drepturilor fundamentale a UE) și dreptul derivat” (regulamente, directive și decizii), precum și ”acte juridice unionale (recomandări, avize, pseudolegislative) care nu au forța juridică obligatorie”.

În opinia sa, prof. Marian Nicolae subliniază că, ”în principiu dreptul UE se aplică cu prioritate față de reglementările naționale, el constituind un drept autonom și supranațional (sau preferențial, aplicabil cu prioritate), în raport cu drepturile naționale, inclusiv cu ordinele constituționale naționale” (?!), citând și din alți autori consacrați.

Totuși, în notele de subsol (vezi pg. 209-par.79), reluând citarea unor repere bibliografice, consemnează că: ”Recent, CCR cu o practică oscilantă (?) și oarecum confuză, sub imboldul probabil al unor instanțe constituționale europene (?!), manifestă AERE DE NESUPUNERE sau, mai degrabă, de FUDULIE, refuzând supremația dreptului UE, cât și competența exclusivă a CJUE în controlul jurisdicțional al respectării autonomiei și integrității dreptului național. Este ceea ce rezultă, in terminis, din decizia nr. 623/2016”.

În continuare, profesorul notează că:

”Poziția instanței constituționale, lipsită de o argumentație, dacă nu irefutabilă, măcar inteligibilă și plauzibilă, și, exprimată, totodată, la adăpostul așa-zisei cooperări și a pretinsului dialog (șic!) dintre instanțele constituționale și CJUE este bazată, se pare, pe așa numita teorie a ”dublei condiționări” (subordonării), atât a dreptului unional, cât și a dreptului constituțional național, a legislației naționale infraconstituționale, însă o asemenea poziție nu poate fi acceptată, fiind nu numai esențial eronată, în raport cu art. 148 (2) din Constituție și Tratatele constituționale ale UE, ci și RETROGRADĂ, naționalistă …” (?!).

4.3.2. Afirmarea rituoasă, a tezei conform căreia principiul priorității (supremației) și derivatele sale (aplicarea imediată și efectul direct) are ”caracter absolut, chiar în raport cu normele cu valoare constituțională, iar nu doar infraconstituțională -legislativă- (pag. 208-nota de subsol nr. 75, al. 2), este de natura a anihila opinii contrare sau diverse, argumentate convingător, care, nu pot fi calificate ca ”naționaliste”, în condițiile în care curți constituționale europene prestigioase[10], precum Curtea Germaniei, Franței, Italiei, Spaniei, Poloniei și altele, din Statele naționale membre ale UE și alți doctrinari/practicieni de largă respirație europeană, au dezvoltat pertinent și analizat profund spiritul și litera din art. 2-6 ale TUE, care fixează, în mod clar si expresiv, limita până la care dreptul UE este imperativ față de dreptul Statelor naționale membre și de la care autonomia decizională aparține acestora în ce privește marile obiective și competențe partajate.

Edificatoare este recenta Decizie nr. 2021/940 din 15.10.2021 a Consiliului Constituțional al Franței relativă la afirmare ”principiului inerent identității constituționale a Franței:

”Republica franceză participă la UE, constituită din State care au ales liber exercitarea în comun a anumitor competențe, stabilite prin Tratatul UE și TFUE, semnate la Lisabona la 13.12.2007. Transpunerea unei directive sau adoptarea unui regulament la dreptul intern, nu trebuie să încalce o regulă sau un principiu inerent identității constituționale a Franței, cu excepția cazului consimțit.

În absența acestei situații, Consiliul Constituțional nu este competent să controleze conformitatea cu Constituția a dispozițiilor legislative care transpun o directivă ori a prevederilor unui regulament al UE. În această ipoteză, aparține judecătorului UE (CJUE), sesizat în procedura prejudiciului, competenta de a controla respectarea, prin aceea directivă/regulament, a drepturilor fundamentale garantate prin art. 6 din TUE.

Această jurisprudență vizează coerența între ordinea juridică internă și ordinea juridică a UE. Atunci când drepturile și libertățile protejate de Constituție își au originea într-un act al UE și sunt egal protejate de ordinea juridică europeană, Consiliul constituțional lasă judecătorului de drept comun, jurisdicțiile administrative și judiciare franceze sau CJUE, competența de a asigura respectarea lor.

Considerând că dreptul la securitate, principiul responsabilității personale și egalitatea în fața obligațiilor publice, protejate de drept UE, nu constituie reguli sau principii inerente identității constituționale a Franței, Consiliul Constituțional a hotărât, în acord cu jurisprudența sa, conform art. 88-1 din Constituție că este competent a se pronunța.

Conform art. 12 din Declarația de la 1789, delegarea exercitării forței publice, către persoană privată, precum și competenței de poliție, administrația generală, este interzisă, căci este o prerogativă inerentă exercițiului ”forței publice” necesară garantării drepturilor.

De o manieră inedită Consiliul Constituțional a hotărât că acestă exigență constituie un principiu inerent identității constituționale a Franței”.

a) În Tratatul intitulat ”Dreptul UE. Comentarii, jurisprudența și doctrină”, ed. a-IV-a, Ed. Hamangiu, 2009, 1544 pagini, de P. Graig și G. de Burca, se afirmă că: ”recunoașterea și aplicarea practică a principiului supremației dreptului UE, depinde de adoptarea și acceptarea sa de către sistemele de drept și constituționale ale Statelor membre, teză confirmată prin numeroase decizii ale curților constituționale citate[11].

b) ”Deși, pentru Curtea de justiție prioritatea dreptului european trebuie să se realizeze cu privire la ansamblul normelor naționale, jurisdicțiile statelor membre au exprimat adeseori rezerve, îndeosebi cu privire la drepturile fundamentale.

Jalonările CJUE au fost și încă sunt receptate cu dificultate de statele europene: unele state au optat pentru o abilitare constituțională largă; alte state au preferat un sistem de abilitare punctuală, selectivă; de exemplu: în Germania federală, prin interpretarea art. 24 din Legea fundamentală; în Italia prin art. 11 din Constituție; în Olanda-art. 94 din Constituție; în Belgia-art 34 din Constituție; în Olanda-art. 94 din Constituție; în Franța-art 56 din Constituție; în Danemarca-art. 20 din Constituție; în Grecia-art. 28 din Constituție; în Austria-art. 9 din Constituție”, afirmă ilustrul procedurist și constituționalist, prof. univ. dr. Ion Deleanu, citând și din alți doctrinari (S. Guinchard, Fr. Ferrand, ”Procédure civile. Droit interne et droit communautaire”, 28 ed. Dalloz, 2006, pg. 111-118); R. Mehdi ”Primauté du droit communautaire”, în Lexis Nexis, Europe Traite, 2006, nr. 10 și urm. (Tratat de procedură civilă, vol.I, 2013, UJ, pg. 113-144).

c) Totuși, nu putem exclude soluțiile CJUE a cărei jurisprudență, deși, nu are caracter normativ, ci, numai interpretate, cu vocația ”consacrării, reconfirmării sau cristalizării unor principii și a altor reguli comunitare, specifice procedurilor civile[12] și care se impun instanțelor naționale ca ”autoritate de lucru interpretat”, soluții construite, în principal, în procedura chestiunii prejudiciale.

În privința forței juridice a normelor unionale în raport cu cele naționale, a naturii acestei supralegislații, în raport cu cea internă, infraconstituțională, în limitele și finalitatea interpretării art. 148 din Constituția României, considerăm că distincția sugerată de prof. I. Deleanu între ”normele comunitare privind drepturile și libertățile fundamentale în raport cu normele unionale[13], este de natură a oferi clarificarea și interpretarea pertinentă și teleologică a art. 2-4 din TUE[14].

”Cu privire la prima categorie de norme unionale, ar urma să se aplice art. 20 din Constituție, acestea având forța supralegislativă și valoare interpretativă constituțională[15], iar în ce privește ”celelalte norme unionale, care NU au ca obiect drepturile și libertățile în raport cu normele naționale, îndeosebi cele constituționale, sunt condiționate de constituționalitatea lor, toate celelalte State membre ale UE identificând diferite soluții; adaptarea dispozițiilor constituționale (Irlanda, Olanda, Luxemburg); păstrarea controlului preventiv de constituționalitate, limitat de drepturile fundamentale garantate de Constituție (Germania), la principiile fundamentale ale ordinii constituționale (Italia), la limitele transferului de competențe stabilite prin legea de aderare (Danemarca) și altele…” (Prof. I. Deleanu, ”Prolegomene juridice”, 2010, pg. 249/250).

d) Se poate spune că efectul imediat al ”calității” precare a art. 148 din Constituție, text adoptat, în procedura accelerată de revizuire, din sem.II/2003, în condițiile așa-zisei negocieri, a celor 31 de capitole de aderare la UE, în perspectiva (pe termen mediu sau îndepărtat?!) a aderării României la UE, în baza căreia a urmat procedura adoptării tacite în Parlament a Codului civil (ca și a codului de procedură civilă), l-a constituit între altele și textul deficitar art. 5 din Codul civil, act normativ care constituie adevărata Constituție a drepturilor și libertăților civile ale persoanelor din țara noastră.

5. Unele considerații conclusive

5.1. Din cele ce preced, rezultă că efectivitatea dreptului Uniunii Europene asupra dispozițiilor civile și procesual civile și mecanismele interne care pot interveni pentru recunoașterea efectului prioritar al acestuia, pot face obiectul filtrului Curții Constituționale. Astfel, prin controlul de constituționalitate și prin sancționarea anumitor carențe legislative, care contravin legislației unionale, Curtea Constituțională poate deschide calea de intervenție a legislativului, pentru a readapta anumite acte normative sau norme ale unor acte normative interne, cu dreptul Uniunii Europene. Aceasta a fost și rațiunea care a stat la baza clasificării actelor juridice unionale, prin art. 288 TFUE și a efectelor obligatorii din cele mai importante Directive și Regulamente, cu incidență în materia dreptului civil și a dreptului procesual civil.

5.2. Analiza comparativă a textelor art. 4-5 NCC și 3-4 NCPC, dispoziții care recunosc prioritatea dreptului Uniunii Europene în dreptul civil și procesual civil intern, a relevat faptul că obiectul art.5 NCC, depășește limitele impuse de Tratate fiecărui stat național membru, de a recunoaște efectul prioritar, doar actelor juridice obligatorii și nu tuturor normelor dreptului UE.

Prin urmare, legiuitorul român, in materia acestui raport reglementat în art. 5 Cod civil, a depășit limitele și obiectivele constituționale, prevăzute de art. 148 din Legea noastră fundamentală și ca atare, acest text conține un viciu major de neconstituționalitate.

[1] Tratatul de la Lisabona A fost semnat la 13 decembrie 2007, de către şefii de stat şi de guverne a celor 27 ţări membre ale U.E. Acest nou Tratat, conţine şi Carta drepturilor fundamentale a U.E, adoptată la Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999, dar care de fapt este succesorul Constituţiei Europene, respinsă prin referendum în anul 2005 de Franţa şi Olanda. În conţinutul acestui Tratat, se găsesc dispoziţii care au dus la crearea unor noi instituţii, la dinamizarea activităţilor economice şi culturale, precum şi la crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Carta drepturilor fundamentale ale U.E, nu a fost aplicabilă în Marea Britanie, deoarece reprezentanţii acestei ţări au condiţionat semnarea acestui Tratat, cu acest aspect, iar textul Tratatului a fost aplicabil până la momentul BREXIT, 1 ianuarie 2021. Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicată în M. Of., Partea I nr. 107 din 12 februarie 2008. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht, TUE) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE). Brevitatis causa vom utiliza, unde este cazul, acronimele TUE sau TFUE.
[2] Principalul efect juridic urmărit de către o directivă, îl reprezintă solicitarea statelor membre să obțină un anumit rezultat, fără a impune însă și modalitățile prin care acestea pot face acest lucru. Statele membre trebuie să adopte măsuri prin care să încorporeze directivele în legislația națională (”transpunere”) în scopul de a atinge obiectivele stabilite de acestea(în general, acest lucru se realizează într-un termen de maxim 2 ani de la adoptarea unei directive). Autoritățile naționale trebuie să comunice Comisiei Europene aceste măsuri.
[3] Regulamentele sunt acte juridice comunitare care se aplică automat și uniform în toate statele membre, de îndată ce acestea intră în vigoare, fără a fi nevoie să fie transpuse în legislația națională. Ele sunt obligatorii în toate elementele lor pentru toate țările UE.
[4] A se vedea, pentru unele amănunte, I. Leş, Implicaţiile europenizării şi internaţionalizării dreptului procesual civil, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1‑2/2007, pp. 1‑25.
[5] A fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011
[6] A se vedea în acest sens și hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunţată de Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia. Pentru mai multe amănunte, a se vedea: https://trybunal.gov.pl
[7] A se vedea: decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, publicată în M. Of. nr. 246/7 aprilie 2014;
[8] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a fost adoptată şi proclamată prin Rezoluţia 217 A din 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ţărilor membre O.N.U.
[9] Drept civil. Teoria generală. Vol.I. Teoria dreptului civil”, Ed. Solomon, 2007, pg. 204-213.
[10] ” Les grandes décisions des cours constitutionnelles européennes”, 2008, Dalloz, Paris, sans directions de P. Bon/D Maus, pg. 410-453.
[11] [11]Les grandes décisions des cours constitutionnelles européennes”,, 2008, Dalloz, Paris, sans directions de P. Bon/D Maus, pg. 442
[12] Ion Deleanu, op.cit., pg. 169.
[13] I. Deleanu: ”Prolegomene juridice”, UJ, 2010, pg. 248.
[14] Marin Voicu, ”Supremația dreptului UE. Jurisprudența CJUE, a curților constituționale europene și a CCR”, juridice.ro, 15.06.2021
[15] C.L. Popescu, ”Protecția internațională a drepturilor omului”, All Beck, 2000, pg. 6, citat de I. Deleanu, pg. 248-notă, de subsol 2, în ”Prolegomene juridice”, UJ, 2010.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO
Președintele Asociației ”Themis-Casația” a foștilor judecători ai ÎCCJ

Prof. univ. dr. Adrian Stoica – Decan
Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea ”Ovidius” din Constanța