Din Galeria marilor noștri profesori juriști. In Memoriam Constantin G. DISSESCU (1854-1932) și George G. TOCILESCU (1852-1904), corifeii primei școli de constituționaliști și proceduriști de la Facultatea de Drept din București

Marin Voicu

I. Prof. univ. dr. Constantin G. DISSESCU (1854-1932)

Judecător, profesor universitar (1978-1932), decan, cu două mandate, la Facultatea de Drept București, avocat al Statului, Ministru al justiției, senator și Deputat de Vâlcea, avocat, director al revistei ”Dreptul” timp de 32 de ani (1901-1932), eseist, autorul primului Curs (Tratat) de drept constituțional (3 volume – 1890-1892) și promotor al reformei codului de procedură civilă (1865), prin legea promulgată la 14.03.1900, ”reforma Dissescu”, Raport asupra ”Constituției de reunificării” din anul 1923.

Motto:

”Profesorul C.G. Dissescu este creatorul dreptului constituțional și administrativ român” (M. Oroveanu) și promotor al ”Constituției unificării” din 1923”.

”Prof. C.G. Dissescu a militat insistent pentru primirea în Barou a primei femei, Sarmiza Bîlcescu, (1891) premieră în istoria avocaturii și a justiției românești”.

1. Profesorul Constantin G. Dissescu, de la Slatina natală, la Liceul ”Sf. Sava” din București, la Facultatea de Drept – Sorbona, cu licență și doctorat la Paris.

De origine macedoromână (aromân), născut la 08.08.1854, în Slatina, fiu de magistrat, prof. C.G. Dissescu a absolvit liceul ”Sf. Sava din București, și, apoi, după tradiția familiei, a urmat cursurile Facultății de Drept din Paris (licența în 1875, la 21 de ani), precum și pe cele de doctorat, obținând titlul de doctor în drept (1877), cu teza: ”Des la puissance du mari sur la personne et les biens de la femme”.

2. Funcții și demnități publice.

Între anii 1878-1880 exercită funcția de judecător supleant la Tribunalul Ilfov, iar în perioada 1879-1884 este profesor suplinitor la Facultatea de drept a Universității din București; din 1884 primește postul de profesor de drept public la această facultate, la care a funcționat și ca decan între 1909-1913.

A practicat profesia de avocat în Baroul București, militând decisiv pentru admiterea în acest Barou a primei femei avocat din România (Sarmiza Bîlcescu – 1891) și pentru adoptarea ”legii de organizare a avocaturii” (1907).

Prof. C.G. Dissescu a exercitat funcția de ministru de justiție între 24.10.1906-12.03.1907 și 14.10.1912-13.12.1993, rămânând în ”memoria” procedurii civile și ca promotorul reformei majore a codului de procedură civilă – 1865, prin ”reforma Dissescu” (1900), dar și al ”Constiuției unificării – 1923”, al cărei Raportor a fost.

3. Prof. C.G. Dissescu-profesor universitar, autor de lucrări și de publistică juridică.

3.1. Funcția sa de bază a fost aceea de profesor de drept administrativ și de drept constituțional la Facultatea de drept din București (1978-1884, suplinitor, 1884-1932, titular la drept public), timp de peste 48 de ani, perioada, în care, a fost și cel mai longeviv Director al revistei ”Dreptul” (1900-1932), timp de 32 de ani.

3.2. Principalele sale lucrări:

Cursul de drept public român – 3 volume, care cuprinde principiile și instituțiile dreptului constituțional (I-II și cele ale dreptului administrativ (III);

– Originea și condițiunea proprietății (1899);

– Părere asupra reformei execuțiunii silite (1881);

– Les origines du droit roumain, Paris, 1899;

– Introducere la sudiul dreptului constituțional (1911);

– Ce influență are cultura occidentală asupra moralității și criminalității (1893);

Dreptul constituțional (1911);

– Dreptul constituțional al României (1915);

– Ce este enciclopedia dreptului (1915).

Este considerat ”creatorul dreptului constituțional și administrativ român” (M. Oroveanu), cercetările sale caracterizându-se prin folosirea  metodei comparativ-istorie: Istoria și principiile de drept român; Dreptul constituțional; Istoria dreptului public și dreptul public comparat; Teoria generală a dreptului; Partidele într-un stat constituțional; Chestiunea revizuirii legii electorale; Opiniunea publică; Legea minelor.

4. ”Casa DISSESCU”o bijuterie a stilului arhitectural românesc (Calea Victoriei nr. 196, București):

”Imobilul a fost construit în două etape: prima etapa în 1860, corpul de pe Calea Victoriei, iar, apoi, i-a fost adăugat şi corpul de pe strada General Manu, fostă strada Lemnea. După ce a primit imobilul, drept onorariu pentru avocat, de la prințul Strudza, Dissescu le-a cerut arhitecţilor Grigore Cerchez şi Alexandru Clavel să transforme clădirea, fără a modifica structura acesteia, lucru care s-a şi întâmplat în perioada 1910-1912. În plus, au fost adăugate şi o serie de elemente decorative, care fac din acest imobil unul reprezentativ pentru stilul neoromânesc.

Edificiul se impune atenţiei prin echilibrul proporţiilor sale şi, mai ales, prin elemente tradiţionale de arhitectură românească. În faţada dinspre Calea Victoriei este inclusă o loggie în spiritul arhitecturii brâncoveneşti. Interesant tratată este şi faţada dinspre strada locotenent Dumitru Lemnea. Aici se află corpul intrării, care are trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite şi unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale”, (Dan Berindei şi Sebastian Bonifaciu în volumul „Bucureşti: Ghid turistic, apărut în 1980).

După moartea lui Constantin Dissescu, survenită la 10.08.1932, casa a găzduit Institutul de Cultură Italiană, din 1933 până în 1949, apoi Institutul Româno-Rus, până în 1956, devenind apoi Cămin al Institutului Politehnic şi sediu pentru Direcţia Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcţionale, clădirea a suferit o serie de modificări şi amenajări, o parte din ele alterând monumentul.

La începutul anilor 2000, edificiul a fost renovat. Spaţiile interioare, care păstrează încă elemente din decoraţia imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei „George Oprescu” al Academiei Române, amenajat aici din 1967. Institutul, care poartă numele celui care i-a pus bazele, are un valoros patrimoniu, constând dintr-o bibliotecă de artă unică în ţară, arhive documentare, o colecţie valoroasă de mobilier şi de artă plastică, provenind din donaţiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balş şi de familia Busuioceanu.

II. Prof. univ. dr. George G. TOCILESCU – fondatorul procedurii civile moderne în România (1852-1904).

1. Prof. G.G. Tocilescu s-a născut la 8.09.1952 la Mizil-Prahova, și a urmat studiile secundare și liceale la București. A fost licențiat al Facultății de drept de la București (1874) și Paris (1880), susținându-și în anul 1883, la Sorbona-Paris, Teza de doctorat: ”Etude historaque cet juridique sur l’emphyteose en droit romain, en droit français et en droit roumain: content un commentaire critique du project de loi votè par le Senat et une etude de lègislation comparèe”.

A fost profesor de procedură civilă la Universitatea din Iași (1884-1889) și la Universitatea din București – Facultatea de dDrept (1889-1904), fiind considerat adevăratul ”fondator al procedurii civile în tânăra noastră civilizație și cultură modernă” (Prof. L: Preuțescu).

Prof. G.G. Tocilescu a fost și deputat în Parlamentul României.

2. Opera juridică a prof. Tocilescu are în centrul ei un edificiu unic în doctrina academică a dreptului procesual civil-primul ”Curs (Tratat) teoretic și practic de procedură civilă”:

1) Cartea a I-a, Partea a III-a – ”Competența jurisdicțiilor civile”, Ed. Tipografia Națională Iași, 1889, 407 pg;

2) Cartea a II-a, Partea a III-a – ”Procedura civilă propriu zisă”, Ed. Tipografia ”Guntenberg”, București, 1893, 621 pg;

3) Cartea a III-a, Partea a III-a, vol. III – ”Procedura civilă propriu zisă”, Ed. Tipografia ”Guntenberg”, București, 1895.

Scurta ”Prefață” la Partea a III-a- ” Procedura civilă propriu zisă”, Ed. Tipografia ”Guntenberg”, București, 1893, 621 pagini, elaborată de autor:

”Ne-am propus, încă din 1887, a da publicității un Curs de procedura civilă, cuprinzând trei părți:

Partea a I-a: OrganizaȚiunea judecĂtorească

Partea a II-a: Competența jurisdicțiunilor civile, și

Partea a III-a: Procedura civilă propriu zisă.

Cele două dintâi părți au apărut deja în trei fascicole, care adunate la un loc compun un volum al lucrării noastre, în întindere de aproape 640 pagini.

Partea a III-a, începem acum a o da publicației; ea va cuprinde trei volume, din care primul volum este acesta.

Noi nu am fi întreprins o asemenea întinsă și grea lucrare dacă nu am fi avut convingerea intimă că aducem servicii reale:

1) Tinerimei studiose Studenții de la Facultatea de Drept vor găsi în opul nostru dictarea propozițiunilor, a căror dezvoltare orală trebuie a forma adevăratul învățământ academic. Ei vor putea prin ajutorul său, nu numai să repete ușor lecțiunile deja făcute, dar încă să se și prepare pentru lecțiunuea viitoare, prin citirea materiilor care vin imediat după acelea ce le-au fost explicate.

2) Magistraților și avocaților, care, familiarizați fiind cu procedura, vor putea extrage un îndoit folos:

a) voind a-și aminti de principiile generale și de principalele corolarii ce decurg dintre ele;

b) găsind sub titlul de: Curs de procedură, un Tratat teoretic și practic de procedură civilă, prin proporțiunile ce pe nesimțite  a luat, in cauza încurajării ce am primit din partea lor.

Metoda științifică, stilul, disecarea materiilor, mai ales prin cercetări istorice în dreptul roman, în dreptul francez și în vechiul nostru drept, comparațiunile între dispozițiunile codicilor de procedură civilă Francez, Genevez și ale altor State, cu cele cuprinse în Codicele nostru, numeroasele citațiuni de autori și de decesiuni ale jurisprudenței franceze și române, vor fi, credem, tot atâtea titluri de recomandațiune” (București, 18.12.1892).

Emoționante sunt cuvintele spuse în preajma Crăciunului 1892, de marele procedurist, prof. Tocilescu, atât de dăruit formării studenților, dar și magistraților și avocaților, care, cu o neegalată modestie, ne relevă, discret, metoda științifică, stilul, disecarea materiilor, îndeosebi cercetările istorice în dreptul comparat, dar și în ”vechiul nostru drept”.

Prof. Tocilescu (1852-1904) a avut șansa unică de a fi contemporan cu ”Luceafărul” literaturii române, poetul național Mihai Eminescu (15.01.1852-15.06.1885), cel de-al șaptela copil, din cei 11 ai minarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, student la Viena (1869-1872) și la Berlin (1872-1874 și doctorand în filosofie).

3. Partea a III-a, ”PROCEDURA CIVILĂ PROPRIU ZISĂ”, 621 de pagini, 1893, are 2 titluri și 15 capitole, pe care, la o simplă lectură, le poți considera suma sumarum al tuturor cărților (manuale, cursuri, tratate, s.a.), dedicate procesului civil, în care descoperi aproape tot ceea ce  îți este de folos în cultura procedurii civile, ”cea mai disciplinată ramură a științei dreptului” (E. Herovanu).

3.1 .În partea introductivă: ”Considerații generale”, autorul include 7 secțiuni:

1) Definiția procedurii;

2) Aplicabilitatea regulilor de procedură civilă propriu zisă în fața jurisdicțiilor comerciale;

3) Distribuțiunea materiilor după Codicele de procedură actual;

4) Diviziunea procedurii în: contencioasă și grațioasă sau voluntară;

5) Caracterele și princpiile care predomină în Codul de procedură civilă roman actual;

6) Retroactivitatea legilor de procedură.

Iată cea mai amplă și clară a definiției procedurii: ”Procedura este totalitatea sau completul formelor pe care cetățenii trebuie să le urmeze pentru a obține dreptatea, iar tribunalele spre a o da” (pag. 1, par.1) sintetizând definiția citată din Pothier (”De la procedurè civile”, nr. 1): ”Forma după care trebuie a se intenta cererile în justiție, a se apăra, a interveni, a se instrui și judeca cererile, a recurge contra hotărârilor și a le executa”.

”Procedura civilă, latu sensu, cuprinde și procedura comercială, căci dreptul commercial nu este decât o parte special din întregul drept civil. Procedura civilă se împarte în procedură ordinară și excepțională sau extraordinară, în contencioasă și grațioasă sau voluntară…”, iar ”principiile sau caracterele generale ale procedurii civile, le putem reduce la patru:

1) procedura este dirijată de părți, conform principiilor neintervenției judecătorului, dar judecătorii au facultatea, în toate cauzele, în care fondul procesului nu se poate judeca de îndată, de a ordona orice măsuri de instrucționare preparatorie, precum: descinderi locale, expertize, interogatoriul părților, jurământ supletoriu, etc.;

2) oricine presupune, înaintea justiției, un fapt nou, trebuie să-l dovedească, conform art. 1169 Cod civil, având ”sarcina probei”;

3) procedura sau instrucționarea cauzelor este orală și publică, aceasta fiind regula;

4) principiile  generale ale procedurii au un caracter comun: sunt aplicabile la toate felurile de jurisdicțiuni, afară dacă vreun text special și expres de lege n-a dispus altfel.

Principiul instituit prin art. 1 Cod civil: ”Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, are aplicare la fapte anterioare promulgării și publicării unei legi, când s-ar vătăma drepturi castigate”.

Art. 1141 NCPC dispune că:

”Acest Codice va fi executat cu începere de la 1 ianuarie 1807; prin urmare, toate procesele care se vor intenta după această epocă, vor fi instruite conform dispozițiunilor sale iar toate procesele, care se vor afla pendinte la curți și tribunale, în momentul aplicării acestei legi (01.12.1865) se vor regula și judeca după formele prescrise de această procedură” (pg. 4-9).

3.2. Tiltul I ”Dispozții generale” cuprinde:

(1) Cap. I – ”Despre termnei și pierderi de drepturi-sancțiunile legilor de procedură”;

(2) Cap. II-”Despre nulități de drept și de procedură”; și

(3) Cap. III-”Responsabilitatea agenților judecătorești”.

Titlul IIProcedura contencioasă înaintea tribunalelor civile de județ și a curților de apel”, cuprinde 15 capitole: I) Despre cereri și citațiuni; II) Despre audiențe și poliția lor; III) Despre înregistrarea  și instrucționarea cauzelor; IV) Despre excepțiunile ce se propun înaintea apărării fondului; V) Despre modificarea cererii și principiul neintervenției judecătorului; VI) Despre sentințe și hotărâri; VII) Diverse dispoziții necesare ale sentințelor; VIII) Liberarea copiilor de sentințe și comunicarea lor; IX) Despre efectele sentințelor; X) Teoria probelor; XI) Despre diverse  incidente de procedură relative la probe; XI) bis. Despre intervențiune; XII) Despre suspendarea, preemțiunea, închiderea, desistarea și reânceperea judecăților; XIII) Despre regularea competenței; XIV) Despre trimiterea sau strămutarea la un alt tribunal sau curte; XV) Despre recuzare.

3.3. Interesante și de actualitate sunt tezele prof. Tocilescu cu privire la teoria nulităților actelor de procedură.

Se disting două mari categorii de nulități: Nulități de codice civil sau de fond ale dreptului și nulități de procedură civilă sau de formă exterioară sau de act. Se disting între ele: a) cele de fond fac să cadă dreptul însuși, pe când cele de formă sau de procedură fac să doboare numai actul viciat care este nul; b) cele de fond se pot invoca în mod util în orice stare a procesului, cele de formă nu pot fi propuse în mod util decât în limine litis.

Art. 111 NCPC: Orice cauză de nulitate în privința citațiunilor sau actelor de procedură este stinsă, dacă nu se propune îniantea oricărei apărări asupra fondului sau excepțiunilor afară de excepțiunile de incompetență”.

Observăm că, acest articol vorbind numai despre nulitatea citațiunilor și a actelor de procedură, omite nulitățile petițiunilor, adică a actelor introductive de instanță. Această omisiune provine din cauza că redactorii codicelui au tradus rău cuvântul ”exploit” din art. 173 pr.civ.fr. care cuprinde atât  petițiunea cât și citațiunea; pierzând din vedere că în sistemul admis deja de dânșii aceste acte sunt cu totul diferite, separate. Nu este însă nicio îndoială că dispozițiunile art. 111 pr.civ. sunt deopotrivă aplicabile atât nulităților citațiunilor și actelor de procedură, cât și petițiunile introductive de instanță).

Dar, ce înțelegem prin acte de procedură? Cuvântul act are în limba dreptului două însemnări deosebite: el exprimă un fapt juridic, și înscrisul destinat a-l constata.

Așa, în primul înțeles se zice că un succesibil a făcut act de voință (art. 689 cod civil), iar în al doilea înțeles se zice  că actul este autentic ori sub semnătură privată (art. 1171 și art. 1176 cod civil).

Cuvântul act, are de asemenea, aceste două înțelesuri în procedura civilă.

Cuvântul act în înțeles de fapt juridic, este o expresiune generală și cuprinde cererile, citațiunile, actele judiciare, actele extrajudiciare și în general tot ceea ce constituie totalitatea procedurii. Acte judiciare sunt acelea ce se fac de judecător cu concursul părților litigante și se pot efectua  sau în instanță sau în afară de instanță. Printre acestea putem enumera: mărturisirea făcută înaintea judecătorului și consemnată în proces verbal; cercetarea cu martori și expertiză; mergerea în fața locului; verificarea scriptelor, etc.

De asemenea, sunt acte judiciare și hotărârile judecătorești, ordonanțele președințiale, comunicările de hotărâri și actele de execuțiune care se îndeplinesc după pronunțarea hotărârii; dar această a doua categorie de cate nu sunt supuse regulilor prescrise pentru nulitatea actelor judiciare din întâia categorie, și a căror nulitate trebuie propusă în instanță înainte de pronunțarea hotărârii care precurmă acea instanță.

Acte extrajudiciare sunt acelea ce se fac de părți cu concursul agentului judecătoresc și se efectuează în afară de instanță, înainte de judecată sau în cursul judecății sau în urma judecății, precum: somațiunile, notificările, protestele, etc”.

3.4. Deosebit de actuale sunt considerațiile relative la îndatoririle judecătorului: ”cele generale relative la conduita vieții sale și cele privind exercițiul funcțiunilor în jurisdicțiune”: ”În exercițiul funcționării sale, magistratul este ținut de cinci principale obligațiuni:

1) De a judeca, căci este oprit cetățenilor de a-și face dreptate singuri; ei trebuie să fie siguri că vor găsi cel puțin judecători, dar nu și dreptate. Judecătorul care după două cereri consecutive, făcute de partea interesată în interval de câte trei zile cel puțin, stăruiește în refuzul de a judeca sau de a răspunde, este culpabil de denegrare de dreptate și se poate urmări pe calea acțiunii recursorie civilă (art. 305 și urm. C.proc.civ. și  art. 3 Cod civil);

2) De a judeca în consecință. Faptul de a fi judecat strâmb din cauza afectațiunii, animosității, interesului personal, de a fi primit mită de la una din părți spre a se pronunța în favoarea ei, sunt fapte din cele mai grave pe care un magistrat le-ar putea comite (art. 305 C.proc.civ.). Legea merge până a evita chiar banuiala despre parțialitatea judecătorului, și de aceea îi permite de a se recuza și singur (art. 278 C.proc. civ.);

3) De a păstra cu religiozitate secretul deliberațiunilor;

4) De a se mărgini în exercițiul jurisdicțiunei și în limitele competenței sale teritoriale (art. 85 din leg.org. jud. 1890);

5) În fine, de a nu interveni în afaceri sau contestațiuni.

De la acest principiu fundamental al neintervenirii judecătorului, admis în mai toate procedurile moderne ale Statelor din Europa, legea face importante derogări. Așa:

a) Judecătorul are dreptul de a recurge din oficiu la toate mijloacele de instrucțiune, pe care le crede de natură a-l putea lumina pentru descoperirea adevărului judecătoresc. Acest drept este scris în art. 159 care zice: ”În toate cauzele în care fondul procesului nu se poate judeca îndată, judecătorii pot să ordone, într-un mod preparator și probator, verificarea scriptelor, cercetări prin martori, mergerea la fața locului, raporturi de experți, interogatoriul părților și orice alte operațiuni preliminare, dacă toate acestea sunt folositoare pentru descoperirea adevărului și permise de lege;

b) Judecătorul are dreptul de a cere de la părți, de la apărătorii lor, de la martori și de la experți, toate explicațiunile verbale de care are trebuință;

c) Judecătorul poate ordona din oficiu o măsură provizorie;

d) Judecătorii pot din oficiu să descindă în corp la fața locului, dică completul tribunalului sau al Curții (art. 222 C.proc.civ.);

e) Judecătorul poate propune din oficiu unele nulități ale actelor de procedură care interesează ordinea publică, precum și declinatorul de competență ratione materiae;

În fine f) Judecătorul poate de la sine completa sau suplini principiile sau argumentele de drept, care nu au fost invocate de părți sau au  fost greșit invocate, și a se întemeia pe alte texte de lege decât cele invocate, de părți, după principiul din legea unică din codicele lui Justinian care zice: ”NU este îndoială că judecătorul poate, când litiganții săi împuterniciții lor în afaceri ar fi omis ceva, să completeze și să invoce acelea ce știu că este conform legilor și dreptului public”. Nu poate însă judecătorul să-și întemeieze hotărârea pe mijloace noi care nu au fost dezbătute de părți (art. 72, leg. Jud.com și de ocole), căci ar fi a viola principiul neintervenției judecătorului, principiul dezbaterilor contradictorii și s-ar da loc la surprinderi și erori regretabile”.

4. Reputatul nostru prieten, trecut prea devreme în neființă (2016), prof. Viorel Mihai Ciobanu, nota în prefața la Tratatul său de procedură civilă-1996, cu deosebită admirație față de marii săi înaintași proceduriști, asumându-și tezele acestora:

”Se împlinesc 10 ani de la apariția primului volum al cursului meu, curs care a căutat, în acel moment, să repună în atenția specialiștilor în formare și a celor formați deja, ideile proceduriștilor români valoroși, precum: George Tocilescu, Eugen Herovanu sau Petre Vasilescu și care a încercat să propună o nouă viziune asupra unor instituții și a structurării materiei predate în cadrul Dreptului procesual civil, disciplină fundamentală în planul de învățământ  al oricărei facultăți de drept.

Lucrările apărute ulterior dovedesc că acest curs a fost pozitiv receptat în literatura de specialitate, motiv pentru care îmi oferă ocazia de a aduce din nou un omagiu celor care, cu deosebita pricepere, competență și căldură, au contribuit la formarea mea-profesorii Ilie Stoenescu și Savelly Zilberstein”.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO