Marea sărbătoare a presei juridice (științifice) românești

2021 rămâne, prin excelență, anul marilor aniversări ale publicațiilor istorice românești de drept: 150 de ani de la apariția revistei Dreptul (D), un secol de la fondarea Pandectelor Române (PR sau Pandecte) și 65 de ani de existență a Studii și Cercetări Juridice (SCJ).

Trei titluri semnificative, tot atâtea trepte majore în evoluția presei juridice științifice și a doctrinei naționale, precum și tripticul care azi definește cu valoare de reper peisajul publicistic al reflecției în domeniul dreptului: teorie aplicată, jurisprudență comentată și adnotată și valorificare a rezultatelor cercetării juridice fundamentale.

1. La un asemenea moment aniversar, retrospectiva ne arată nu numai drumul parcurs, dar și traiectoria configurată, prezentul ne oferă ocazia analizei lucide a unde am ajuns, iar perspectiva ne permite a scruta ceea ce ne așteaptă, cu ce ne putem confrunta spre a ne pregăti așa cum se cuvine.

Presa juridică științifică a urmat întotdeauna și întocmai dezvoltarea juridică modernă a țării, a apărut odată cu „transplantul legislativ” occidental din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și s-a dovedit unul dintre vectorii majori ai reușitei grefei, receptării, adaptării sale depline la realitățile societății și asimilării științifico-culturale. În același timp, a constituit un neprețuit instrument de promovare și exprimare a creației proprii și progresului juridic general.

La 1871, Dreptul și Societatea Juridică puneau piatra de temelie; cincizeci de ani mai târziu Pandectele Române și Constantin Hamangiu dădeau semnalul implicării presei științifice în realizarea marii sinteze juridice naționale, în urma desăvârșirii unirii politico-statale, unificării legislative, a regimului profesiilor juridice și învățământului superior; și last but not least, în urmă cu șase decenii și jumătate SCJ și Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române marcau instituționalizarea cercetării științifice în domeniu și valorificarea prin publicare, a roadelor sale. Revenirea în Europa și în Occidentul juridic, în general, după 1989 a însemnat, înainte de toate, căutarea continuității în urma discontinuității impuse de istorie prin reluarea tradițiilor, iar încercarea de relansare s-a înfăptuit și ea în umbra speranței de a fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!

Astăzi, sub șocul globalizării, inclusiv juridice, digitalizării și confruntării cu marile crize planetare presa juridică științifică românească pare a se afla în fața unui nou început. Provocările sunt hotărâtoare și, ca niciodată până acum, se prefigurează spectrul dilemei hamletiene: a fi sau a nu fi! Mai precis, opțiunea fundamentală ce ne stă în față devine aceea de a ajunge la o simplă stare de complezență sau a căuta cu îndărătnicie găsirea și urmarea unui (nou) drum propriu. Este esența acestui mesaj aniversar și tema asupra căreia sunt chemați a reflecta cu toții!

2. Prima apariție în timp rămâne cea a revistei „Dreptul”, al cărei număr inaugural e datat 16 decembrie 1871. Poate că una dintre cele mai relevante analize a rostului său în lumea juridică românească este cuprinsă în articolul Reflecțiuni cu ocazia sărbătoririi „Dreptului”, publicat de Vespasian V. Pella (1897–1952) cu ocazia marcării semicentenarului bine-cunoscutei publicații. Depășind cu mult semnificațiile ocazionale evocatoare presupuse, intervenția profundă a savantului jurist, printre puținii, dacă nu singurul român cu contribuții fondatoare la știința dreptului, universal recunoscute, pornea de la constatarea întemeiată potrivit căreia „Activitatea unei reviste în complexul vieții juridice răspunde unui anumit scop, unei anumite năzuințe” care „nu încetează însă odată cu realizarea scopului urmărit”, întrucât „Idealurile devenite realități dau naștere unor alte năzuinți”. Revistele juridice s-au circumscris efortului general de a „forma viața juridică pur românească”. Apariția era aceea să „contribuie la răspândirea teoriilor doctrinare și mai ales la cunoașterea operei jurisprudențiale de către toți cei chemați să aplice și să interpreteze textele de legi” și a fost impusă, potrivit acestuia, de nevoia ca la momentul fondator al modernității juridice române „Legile pozitive aduse din țări străine și sădite în România” să poată „prinde și da roade”. Acest imperativ de devenire europeană și națională implica „răsărirea unei doctrine și jurisprudențe românești” în „jurul interpretării noilor legiuiri din punct de vedere general, sau al aplicării lor la diferite cazuri particulare” și care nu putea rămâne necunoscută ci, dimpotrivă, răspândită, cunoscută și înțeleasă de cât mai mulți. Alături de universitate, magistrați și avocați, presa de specialitate era chemată astfel să contribuie la construirea fundamentelor vieții juridice naționale moderne. După primii 50 de ani de activitate a revistei Dreptul se aprecia astfel că „munca (fondatorilor) nu a fost zadarnică” și că se putea spune „că avem o doctrină și o jurisprudență românească, că ele răspund cu prisosință nevoilor vieții noastre juridice, că, în sfârșit, ceea ce constituia un ideal îndepărtat… este astăzi o realitate”. Cu precizarea, venită răspicat din partea viitorului fondator al dreptului penal internațional, că se ridica întrebarea: „Acest jubileu este oare numai o încheiere a unei activități strălucite, sau dimpotrivă poate fi socotit ca începutul unei noi activități în slujba unui nou ideal?”

După asemenea evaluări și concluzia că se ajunsese la stadiul configurării unei „doctrine serioase și bogate jurisprudențe” cu contribuția substanțială a revistelor de specialitate, acestea trebuiau a rămâne și a se manifesta în urma prestigiului dobândit și prin autoritatea științifică a autorilor colaboratori „o tribună în jurul căreia experiența și înțelepciunea celor bătrâni să se unească cu energia și entuziasmul celor tineri” și să-și continue activitatea de vectori ai dezvoltării reflecției juridice naționale. Pentru început erau identificate ca priorități reacția împotriva concepțiilor periculoase care „conduc pe unii legiuitori ai vremurilor noastre, a teoriilor care pot fi uneori o negare a dreptului și care au apărut în doctrina și jurisprudența noastră mai ales pe urma războiului… împotriva abuzului de legiferare, a excesului de reglementare și a altor tendințe…” și opera pozitivă de afirmare a efortului creator. Aceasta din urmă se referea, cu precădere, acum o sută de ani, la „răspândirea și cunoașterea” doctrinei și jurisprudenței românești, simplificarea edificiului reglementar și a formulelor procedurale, pregătirea, în universități și alte institute superioare de cultură, a unei „generații de jurisconsulți căreia, pe lângă cunoștințele practice și teoretice să i se formeze și spiritul juridic și să i se întărească acel sentiment al echității de care au atâta nevoie acei care vor sluji la altarul dreptului” și, nu în ultimul rând, activitatea de alcătuire a „unei legislații pozitive pentru România Mare”, una care „chiar dacă n-ar răspunde în totul principiilor absolute și imuabile ale justiției superioare, să țină totuși seamă de «ideea de drept» pe care se sprijină astăzi întreaga omenire civilizată”.

3. Tocmai când „Dreptul” aniversa o jumătate de secol de existență, iar România Mare (constituită politic la 1 decembrie 1918) aspira spre unificarea juridică – judiciară, legislativă, a învățământului superior și regimului profesiilor – și se pregătea de o nouă constituție (care va fi adoptată la 29 martie 1923), din inițiativa marelui magistrat, doctrinar și om de cultură Constantin Hamangiu (1867–1932), la 27 septembrie 1921 ieșea de sub tipar primul caiet din „Pandectele române. Repertoriu lunar de jurisprudență, doctrină și legislațiune în materie de drept civil, penal, contencios administrativ, drept public și drept internațional”. „Programul de acțiune”, publicat în primul număr sub semnătura directorului fondator, preciza clar orientarea publicistică a revistei, după model francez, spre a cuprinde „decât jurisprudență și legislație, însoțită însă de comentarii sau note doctrinale, care să discute și să pună în lumină, aprobându-le sau combătându-le, motivele și soluțiunile date de Curtea noastră supremă de casare sau de instanțele noastre de fond”. Cu precizarea imediată însă că se va face „loc larg și doctrinei, dar acelei doctrine practice și utile, cu referire și aplicare imediată la spețele soluționate de jurisprudența noastră”. Se făcea astfel trecerea de la revista întemeiată pe publicarea neutră a hotărârilor judecătorești, a unor simple informații punctuale asupra vieții juridice, la analiza jurisprudențială, cu note precizatoare și mai ales comentarii doctrinare care să dea claritate, substanță ideatică și eficiență practică operei de realizare a dreptului. Era reflectarea obiectivă a dezvoltării științei dreptului în țara noastră și odată cu impunerea unei literaturi juridice românești, începând cu anii 1930, în cadrul revistei avea să apară și o secțiune de doctrină în sensul deplin al termenului.

Se impune notat și surplusul adus de Pandecte din punctul de vedere al tiparului și tipăriturii, precum și al formulei grafice, C. Hamangiu ținând să aducă din străinătate „o literă specială și să facă diferite probe până a stabili definitiv formatul, paginația și aranjamentul materiei”. Întreruptă brutal, apariția antebelică a celor două reviste științifice româneşti fanion în literatura noastră juridică avea să fie reluată rodnic după 1989.

4. Un institut – o revistă – un program. În spiritul mersului necontenit al fenomenului juridic și prin forța constantelor fondului său ideatic, dezvoltarea revistelor științifice a ajuns și impus și opțiunea teoretică, de cercetare fundamentală, survenită într-un context istoric contrariat. Ideea înființării unei instituții având ca obiect de activitate cercetarea științifică în domeniul dreptului a apărut la noi în contextul preocupărilor și inițiativelor din anii 1930 de organizare a activității în domeniu sub egida Academiei Române și s-a materializat ulterior odată cu transformarea acesteia din urmă într-o așa-zisă „academie de științe”. Deja în cadrul acestor preocupări în 1947 este creată Comisia juridică, devenită apoi Colectivul de ştiinţe juridice, Colectivul pentru vechiul drept românesc (1949) şi în cele din urmă Secţia de vechi drept românesc (1952) în cadrul Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, constituit în 1945 sub egida Academiei Române. Preluarea modelului institutelor de cercetare – a cărui inspiraţie oficială directă era sovietică, dar care își găsea corespondenţe și în reţeaua institutelor de cercetare germane organizate sub egida Societăţii Kaiser Wilhelm, devenită apoi Societatea Max Planck, ori în structura franceză a Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), înființat în 1945 – a făcut să se iniţieze şi la noi, în 1951, proiectul înfiinţării unui „institut de cercetări juridice”, preconizat iniţial a funcţiona sub autoritatea Academiei Române şi a Ministerului Justiţiei şi conceput, în cele din urmă, a-şi desfăşura activitatea exclusiv sub egida supremului for cultural-știinţific al ţării. Și poate tot nu întâmplător, nu s-a adoptat denumirea-standard de „institutul de stat și drept” ci s-a optat pentru cea franceză de institut de cercetări juridice! După mai multe discuţii şi sub presiunea „necesităţii resimţite în acest domeniu”, prin H.C.M. nr. 419 din 14 decembrie 1953 se înfiinţa Institutul de Cercetări Juridice al Academiei RPR, care urma să-şi înceapă activitatea de la 1 ianuarie 1954. Tot aici se prevedea că institutul – avându-l ca director pe avocatul şi viitorul premier Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), ca directori adjuncţi (ştiinţifici) pe avocatul Eugen Barasch, dar şi pe fostul profesor de drept civil de la Iaşi şi rezident regal Traian Ionaşcu şi cuprinzând alţi „55 cercetători, de diferite grade”, repartizaţi în 5 secţii care acopereau teoria şi istoria statului şi dreptului, dreptul de stat şi dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal şi dreptul internaţional – va avea un plan propriu de cercetări „întocmit în colaborare cu Ministerul Justiţiei”.

Concretizarea acestui proiect organizatoric a fost destul de lentă și denotă căutări în găsirea formulei de adoptat care, în cele din urmă, s-a exprimat într-un organism care ținea mai degrabă de tradiția Consiliului Legislativ interbelic, decât de modelul răsăritean impus, cu o mai accentuată dimensiune de cercetare academică. În februarie 1955, aşadar, după mai bine de un an de la înfiinţare, Prezidiul Academiei RPR aproba şi primul Consiliu Ştiinţific al institutului, avându-l ca preşedinte pe acad. Andrei Rădulescu, iar ca membri pe Ion Gheorghe Maurer (în calitate de director), Tr. Ionaşcu, E. Barasch, M. Eliescu, T. R. Popescu, reprezentanţi ai universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj ori delegaţi ai Tribunalului Suprem, Procuraturii Generale, Ministerului Justiţiei, Arbitrajului de Stat etc. A fost nevoie apoi de încă un an şi jumătate, pentru ca institutul să dobândească şi o revistă proprie, apărută în a doua jumătate a anului 1956 (este menţionată trecerea în revistă a jurisprudenţei până în luna iunie a anului respectiv) sub numele „Studii şi Cercetări Juridice”, care a continuat să apară sub acest nume de patru ori pe an până în 1990, însoţită fiind şi de „Revue Roumaine des Sciences Sociales – Serie de Sciences Juridiques” (RRSS-SSJ) în care studiile şi articolele cele mai importante erau publicate şi în limbi de circulaţie internaţională. Ca orice publicaţie academică respectabilă, „Studii şi Cercări Juridice” trebuia să aibă şi un program, iar acesta avea să fie prezentat într-un material de 47 de pagini apărut în primul număr sub titlul „Cuvânt înainte” şi sub semnătura directorului I. Gh. Maurer. Asociat în mod obişnuit cu ideea „constantelor dreptului”, textul în cauză semnaliza despărţirea de tezele până atunci sacrosancte în lagărul socialist ale lui Andrei Ianuarievici Vîşinski şi reorientarea lumii juridice româneşti către tradiţiile sale de sorginte franceză, autorul afirmând necesitatea unei „lecturi marxiste” a lui François Gèny şi a felului în care acesta înţelegea să diferenţieze între „ştiinţă” şi „tehnică” în drept (cu referire la Science et Technique en droit privé positif, 1914) pentru a face loc între dreptul „vechii orânduiri” şi noul drept socialist unui interval de tranziţie în care vechile norme şi reprezentări juridice – pe care Vîşinski şi ortodoxia juridică stalinistă le condamnaseră la o dispariţie imediată şi totală – îşi găseau un loc legitim, chiar dacă teoretic numai provizoriu. Pentru salvarea șanselor unei (minime) cercetări și spre oferirea unui program institutului se recurgea la refugiul dreptului în tehnică și ignorarea statutului lui de știință, inevitabil politică, și atunci în mod absolut ideologică, menită să cerceteze dispariția dreptului și statului și să prefigureze înlocuitorii posibili. Aceeași neutralitate în numele depășirii impasului ideologic se căuta și chiar se sugera și prin titlurile utilizate în privința celor doi actori implicați, cel instituțional – Institutul de Cercetări Juridice (ICJ), plasat exclusiv sub tutelă academică, fără guvernanță ministerială – și al publicației sale – „Studii și Cercetări Juridice” (SCJ) –. Cu toată precauţia formulărilor, textul programatic din 1956 este ignorat complet până în 1964 din rațiuni conjuncturale desigur, atunci când în al doilea număr din același an al „Studii şi Cercetări Juridice” este publicat un studiu semnat de foştii directori-adjuncţi Ionaşcu şi Barasch (primul devenit între timp director în locul lui Maurer) care reia la un nou nivel teoretic programul formulat atunci şi despre care se poate spune că devine, abia de acum, un program realmente asumat de către Institutul de Cercetări Juridice, membrii cei mai importanţi ai acestuia precum Ionaşcu şi Barasch înşişi (apoi Vintilă Dongoroz, Mihail Eliescu, Anita M. Naschitz etc.) publicând, fiecare în propria ramură de specialitate juridică, studii consacrate explicit „constantelor dreptului” şi chiar „problemei dreptului natural”. De acum nu mai era vorba doar despre supravieţuirea provizorie a unor elemente ale dreptului burghez în condiţiile socialismului pentru o perioadă de tranziție, ci despre cercetarea cu adevărat fundamentală a temeliilor juridice pe care se sprijină ordinea unei societăţi moderne, chiar dacă din motive lesne de înţeles aceasta trebuia prezentată în continuare ca societate „socialistă”. Traduse în franceză și publicate în RRSS-SSJ, aceste studii ajung să fie cunoscute, citate şi apreciate în lumea academică juridică occidentală, iar ştiinţa juridică românească îşi redobândeşte astfel, chiar în condiţii vitrege din punct de vedere al libertăţii de expresie academică, vizibilitatea internaţională de care se bucurase anterior în perioada de înflorire interbelică.

Toate acestea nu aveau însă să dureze prea mult. Din punct de vedere organizatoric-instituţional, odată cu înfiinţarea în februarie 1970 a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice și crearea celui de-al II-lea Consiliu Legisaltiv, ICJ împreună cu o serie de alte institute de profil socio-politic ale Academiei Române au devenit unităţi proprii de cercetare ale acesteia. Mai apoi, prin Decretul nr. 36/1975 cu privire la reorganizarea activităţii de cercetare, sub pretextul „dezvoltării cercetării ştiinţifice în strânsă legătură cu problemele concrete ale dezvoltării social-economice a ţării, cu nevoile învăţământului, ştiinţei şi culturii”, activitatea unităţilor de cercetare s-a reorganizat în cadrul facultăţilor, astfel că în perioada 1975-1989 ICJ a trecut sub „tutela administrativă” a Facultăţii de Drept din Bucureşti, decanul acesteia devenind şi directorul Institutului. Tot de la începutul anilor 1970, programul ştiinţific al „constantelor dreptului” dispare treptat din paginile revistei, locul lui fiind luat fie de materiale de propagandă ideologică cu pretenţii de „ştiinţă”, fie de exegeze legislative aride şi lipsite de orice semnificaţie durabilă, prezentate ca expertize aşa-zis „tehnice”. Revoluţia din 1990 a adus oarecum o restauraţie instituţională, prin H.G. nr. 209 din 3 martie 1990 ICJ trecând din subordinea Ministerului Învăţământului, la Academia Română şi dobândind din 2006 denumirea de „Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române” (H.G. nr. 753/2006). În schimb, revista institutului avea să apară, sub impactul prefacerilor momentului istoric, într-o nouă serie sub numele de „Studii de Drept Românesc”, revenind însă din 2011 la vechiul său nume „Studii şi Cercetări Juridice” şi propunându-şi, cât priveşte conţinutul, actualizarea şi dezvoltarea vechiului program al „constantelor dreptului” în noile condiţii social-politice ale dreptului românesc. Dispărută în primii ani de după 1990, „Revue Roumaine des Sciences Sociales – Série de Sciences Juridiques” nu a mai reapărut însă nici până astăzi, rolul său fiind preluat de formula publicării rezumatelor și cuvintelor-cheie în engleză, precum și în format electronic în limbi de circulație internațională a unor articole/studii reprezentative.

5. Potrivit unui asemenea „lanț cauzal” și într-o atare perspectivă de evoluții s-a prefigurat istoria de până acum a mai tuturor revistelor reprezentative de profil, iar continuitatea redacțională, în numele respectării și consolidării tradițiilor, afirmată prin reluarea apariției unora dintre ele după 1989, permite și chiar obligă la o viziune marcată de persistența anumitor constante, în pofida discontinuităților impuse de succesiunea evenimentelor social-politice. Este vorba, în mod evident, de permanența idealurilor promovării consacrate a progresului juridic, receptării avansurilor științifice în materie și particularizării lor la realitățile românești fără a neglija, ci, dimpotrivă, a încuraja pe cât posibil contribuțiile proprii. Un atare proces a presupus un parcurs, iată, de mai bine de un secol și jumătate, în mai multe etape, cu un moment fondator, urmat de cristalizarea și consolidarea drumului propriu, atingerea vârfului constituirii doctrinei române, evoluții și involuții, întreruperi și reluări, până la expresiile evidente din ultimele decenii care au nevoie de analize profunde spre a putea permite definirea perspectivelor posibile ale viitorului. Și toate sub semnul urgenței și responsabilității impuse de exigențele integrării europene, globalizării și sporirii interconectivității și digitalizării.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române