„Justiția digitală” la momentul autodefinirii

În contextul unor căutări și experimente deja în curs, prin constrângerile sale criza sanitară pandemică, devenită una totală și planetară, a dat un impuls brusc și major și digitalizării justiției care, însă, în inerția sa tradițională, de sistem reacționează încă indecis, rămânând mai degrabă în zona explorării căii celei mai potrivite de urmat. Pentru clarificări, ajungerea la convingeri și trecerea la actul potrivit e mai necesară, mai mult ca oricând, punerea în balanță a argumentelor pro și contra procesului novator și înclinarea astfel spre soluția cuvenită. Până atunci, cu titlu introductiv să reținem că, expresie ambiguă, sintagma justiție digitală trimite, la o primă vedere, la transformarea suferită de lumea judiciară în condițiile avântului vieții în rețea și abandonului progresiv, în administrare și înfăptuirea procedurilor, al suporturilor materiale în profitul celor electronice și informării pe internet. Ea desemnează, de asemenea, impactul pe care îl au asupra activității de justiție recurgerea la tehnologiile cele mai avansate la un moment în care exploatarea imenselor cantități de date prin algoritmi de preluare automată permite decelarea modelelor statistice pertinente și formularea de predicții adecvate. Pentru a ajunge aici se impune, înainte de toate, radiografierea situației tranziției digitale în curs a justiției, preconizată sub două forme principale de manifestare: pe de o parte, dematerializarea procedurilor judiciare, iar, pe de alta, modul în care aproprierea inteligenței artificiale, prin recursul la algoritmi ajută la luarea deciziei jurisdicționale.

1. Se afirmă, pe bună dreptate, că expresia justiție digitală e ambiguă și poate fi chiar înșelătoare (Florence G’sell, Justice numérique, Editions Dalloz, Paris, 2021, p. VIII); luată în sens strict literal ea pare a indica faptul că o nouă formă de justiție este pe cale a emerge, în contextul „tranziției digitale”, fără a ști dacă trebuie astfel înţeleasă ca revizuind instituția judiciară ori idealul pe care aceasta îl urmărește. În primul rând, „justiția digitală” trimite la folosirea, de către instanțe, a tot ce aparține digitalului. În cea de a doua accepțiune, sintagma implică emergența progresivă, plecând de la digital, a unei noi concepții a „artei binelui și echitabilului”. Indiferent de perspectiva reținută, consideră doctrinarii domeniului, se impune ab initio în acest demers să se precizeze sensul conferit termenului de digital (numeric). Astfel, e de constatat că adjectivul în cauză desemnează ceea ce e în raport cu numărul, așa cum ne indică etimologia: latinescul „numerus” semnifică „numere”, ori mai degrabă „reprezentare prin numere”. În România s-a generalizat anglicismul „digital” care semnifică „cifră”, cu precizarea că, totuși, termenul respectiv trimite mai degrabă la latinul „digitus”, adică la ceea ce atingem cu degetul, precum tabletele ori smartphone-urile. Din punct de vedere istoric, calculul numeric s-a dezvoltat pentru a răspunde la necesități ale comerțului, dar e legat, de asemenea, de progresele științelor fizice și matematice. În secolul al XX-lea, apariția calculatoarelor (ordinatoarelor) a bulversat sensul însuși al cuvântului „numeric” (digital). Teoria semnalului va opune digitalul analogului: în tehnologia digitală datele sunt convertite în format binar (zero ori unu), apoi reasamblate la recepție. Astăzi, în limbajul curent, termenul „digital” desemnează tot ceea ce este relativ la informatică și, mai general, la tehnologiile de informare și comunicare, ce se derulează pe un suport dematerializat, cel mai adesea în rețea.

Rezumând, se acceptă că digitalul (numericul) acoperă tot ceea ce e relativ la universul virtual, la ceea ce e conectat, la ce aparține informaticii în sensul cel mai larg. De aceea, expresia nu trimite numai la punerea în rețea și la posibilitățile infinite deschise de avântul internetului, ci și la progresele fenomenale ale puterii de calcul a calculatoarelor și evoluției tehnologice ce a permis avansurile extraordinare ale inteligenței artificiale și emergenței noilor tehnologii.

Într-un asemenea context, se consideră că sintagma justiție digitală privește transformările pe care le fac să le sufere lumea judiciară, fenomenele vieții în rețea și abandonarea treptată a suporturilor materiale în favoarea celor electronice și informației on-line. Ea desemnează, totodată, impactul asupra instituției judiciare a recurgerii la tehnologiile cele mai avansate, la momentul în care exploatarea imenselor cantități de date prin algoritmi de învățare automată permit decelarea modelelor statistice și a formula predicții de natură diversă ori, mai degrabă, de probabilități cu care anumite evenimente se produc. Astfel, devine posibil ca justiția să profite de algoritmi predictivi dezvoltați în scopul de a evalua șansele ca un condamnat să comită un act de recidivă ori o parte să nu se prezinte la proces. La rândul lor, magistrații și profesioniștii dreptului pot fi lămuriți prin utilizarea algoritmilor predictivi aplicați la datele constituite asupra deciziilor judiciare probabile. Din acest punct de vedre justiția digitală se confundă cu cea predictivă, chiar dacă ambiguitatea poate induce ideea (nepotrivită) că însăși instituția judiciară recurge la atari predicții, în timp ce se desemnează mai degrabă faptul de a exploata algoritmic datele judiciare.

2. Consecințele posibile, probabile și deja manifestate ale tranziției digitale asupra lumii justiției nu oferă numai satisfacții juridico-tehnice, dar provoacă și îngrijorări, deopotrivă în sfera realităților administrativ-judiciare, cât și în planul percepțiilor valorice și implicațiilor asupra substanței actului de distribuire a dreptății. Aceste evoluții (cvasi)implacabile se suprapun unei situații în multe privințe deficitară, nesatisfăcătoare: bugete insuficiente, instanțe supraaglomerate și depășite de probleme, proceduri interminabile, supraîncărcarea muncii pentru magistrați și personalul din justiție. Spre ilustrarea unor atari realități recurgem la date oferite în plan european, așteptând să fie completate, de cei care le dețin, din perspectiva țării noastre. Așa, de exemplu, în 2018, Franța a cheltuit în medie 69.50 euro pe locuitor pentru justiția judiciară, contra 131 de euro în Germania. La deficiențele bugetare se adaugă efectivele insuficiente: la francezi, sunt 3 procurori, 11 judecători (inclusiv cei de instrucție) și 34 agenți „nemagistrați” (grefieri, agenți procedurali, alt personal administrativ) la 100.000 de locuitori, față de 7 procurori, 24 judecători și 65 de agenți la germani. Aceleași deficiențe și decalaje și în planul administrațiilor penitenciare. Referitor la „încărcătura” cu dosare și gradul soluționării cauzelor, situația e la fel de împovărătoare; rămânând la exemplul francez, se reține că în 2019 jurisdicțiile civile din Hexagon au pronunțat 2,25 milioane de hotărâri și cele penale au instrumentat peste 4 milioane de cauze noi, din care în 1,3 milioane s-a început urmărirea penală. Supraîncărcarea parchetelor și a instanțelor a condus la abordarea tratării litigiilor într-o logică de eficiență, de randament și de control al costurilor, ceea ce face ca adeseori să rezulte că nu e adaptată unei justiții serene și luminate. Nu în ultimul rând, raționalizarea fluxului litigiilor se confruntă cu dejudiciarizarea și promovarea modurilor alternative de reglementare a conflictelor, în favoarea celor negociate, prin compromis și tranzacție. Asemenea tendințe alimentează temerea unei „dezumanizări” a justiției și o alta a unei „puneri și țineri la distanță a judecătorului” care s-ar face în detrimentul justițiabililor.

Într-un asemenea context perspectiva unei „digitalizări” a justiției poate apărea, deopotrivă, ca o dificultate suplimentară care vine să adauge unei crize structurale ori ca o transformare de natură a ajuta în activitatea lor magistrații și personalul din justiție. Așadar, se susține, pe de o parte, că o comunicare electronică și videoconferința îndepărtează și mai mult justițiabilii de judecător, care suferă deja de aglomerarea justiției, într-un context în care digitalizarea marginalizează 17% din populația Franței care suferă de „ilectronism”. Recursul la internet și dezvoltările sale se va amplifica; algoritmii predictivi capabili să propună, plecând de la mari mase de date judiciare, quantumu-ul unei repartizări, ar putea contribui la „industrializarea” luării deciziei judiciare și la o dezumanizare deja în curs, dar care poate deveni intolerabilă. Pe de altă parte, dimpotrivă, se remarcă posibilitatea de a răspunde prin aceasta la evoluția ineluctabilă a lumii judiciare către aproprierea instrumentelor digitale larg răspândite în alte sectoare, ceea ce constituie o șansă, care va permite magistraților și personalului din justiție de a lucra mai eficient. În afară de aceasta, dematerializarea, făcând schimburile mai rapide și mai fluide, evitând deplasările inutile va permite justițiabililor, avocaților lor și judecătorilor să economisească o resursă prețioasă, timpul. În fine, recurgerea la inteligența artificială pentru a îndeplini sarcinile repetitive și fastidioase ar putea permite magistraților să se concentreze asupra problemelor cele mai importante și dosarelor cele mai complexe și să se ajungă la soluții legale și judicioase.

3. În acest tumult de transformări, încă în stadiu de sedimentare, nu poate fi ignorat marele pericol al substituirii în plan intelectiv-operațional a logicii juridice prin cea digitală, depersonalizată și indiferentă pulsului socio-uman. În procesul digital totul se petrece ca și când cadrul informatic ar fi legea (Cod is law!). Dreptul se reduce la o operație cifrată, un algoritm din aplicarea căruia rezultă o decizie asumată ca obligatorie și adusă la îndeplinire în mod obligatoriu. Judecătorul ar deveni nu „gura legii”, ci cea a unui calculator sub forma unui algoritm depersonalizat. La rândul său, jurisprudența ar dobândi două ipostaze de manifestare: una cantitativă și statistică, „medie” și o alta mai calitativă, dar restrânsă la un efort de lizibilitate și de argumentare. Totodată, s-ar putea naște astfel o construcție „orizontală” a dreptului, nu după modelul precedentului, ci de un tip probabilistic. De asemenea, uniformizarea practicilor ce ar rezulta în urma utilizării computerului ar face dificilă căutarea și promovarea de soluții alternative, deopotrivă de către avocați și de judecător în cadrul litigiului. Nu în ultimul rând și la fel de important s-ar afecta grav inventivitatea și creativitatea în interpretarea și aplicarea legii, jurisprudența ajungând a se reduce la indexarea în mod conformist a materiilor, la o cifră eliberată de o mașină pentru toate cazurile identice sau asemănătoare. Deci, nici mai mult nici mai puțin, un proces standardizat, o procedură algoritmizată și hotărâri tipizate! Opțiunea pare a fi una tranșantă într-o societate și, respectiv, justiție guvernate major de calculator și gestionate pe algoritmi sau, dimpotrivă, continuarea modelului statului de drept, ajutat tehnic, în măsură acceptabilă, care să nu-i afecteze funcțiile definitorii în substanța lor, ci să se amplifice și nuanțeze.

4. Desigur, găsirea echilibrului balanței între asemenea argumente puse în contrapondere, contrare unei poziții ponderate între cele două percepții ale digitalizării justiției cristalizate și enunțate presupune precizări și nuanțări. Cum arăta distinsa autoare a lucrării invocate la începutul acestor rânduri, într-o perspectivă schematizantă, dar utilă putem porni de la a distinge în cadrul tranziției digitale, așa cum se derulează ea în câmpul judiciar, a două tendințe legate între ele, însă distincte. Prima, mai veche, ar consta pur și simplu în abandonarea suporturilor și metodelor tradiționale pentru a lucra exclusiv într-un mod dematerializat, în rețea, plecând de la terminale informatice. Ar fi vorba, deci, de a se renunța la tradiționalele dosare din și pe hârtie și la schimburile „față în față”, dar o atare dematerializare nu ar implica, practic, modificări de fond ale sarcinilor de îndeplinit, chiar dacă ea impune un important efort de structurare a înscrisurilor, care privește în principal avocații. S-ar ajunge astfel la bascularea informațiilor și a schimburilor pe un suport digital, ceea ce ar implica a le clasa și coda. Dematerializarea ar acoperi, prin urmare, digitalizarea documentelor, comunicarea elementelor scrise în rețea (prin e-mail în special), recurgerea la „birouri virtuale”, precum și schimburi orale și vizuale on-line (videoconferințe). Dincolo de o dematerializare propriu-zisă, o a doua tendință, mai recentă, rezidă în aproprierea evoluțiilor tehnologice – începând cu inteligența artificială – pentru a schimba în mod radical metoda de rezolvare a litigiilor și a modalității de luare a deciziilor judiciare. Recurgerea la algoritmi predictivi în ajutorul deliberării vine, în acest sens, să bulverseze în profunzime demersul judecătorului și face să planeze spectrul unui „judecător robot”, care va ajunge să tranșeze litigiile într-un mod pur automatizat. Iată, în sinteză, provocările digitalizării justiției într-o lucrare dimensionată fizic și exprimată mediatic „în format electronic”.

5. Dincolo de aspectele de progres tehnic și racordare la interconectivitatea globală rămâne problema crucială: ce putem gândi despre un proiect de societate și o democrație concretă în care reformele în materie judiciară privesc măsuri care, în cea mai mare parte, au abandonat ideea de just și se concentrează spre a clama și răspunde penuriei de mijloace prezentată ca insurmontabilă. Perceperea dreptului ca știință și artă și centrarea sa asupra înfăptuirii justiției și a modului de a o face înseamnă asumarea ca repere fundamentale în această privință a justului și a injustului. Schimbarea modului de a concepe juridicul și de înțelegere a împărțirii dreptății implică și o anumită perspectivă în acceptarea intervenției digitalului și inteligenței artificiale și, mai ales, a viziunii de utilizare a lor în vederea atingerii scopurilor prestabilite. O idee de drept și practică a justiției (judiciare), plecând de la simbolurile tradiționale ale acesteia din urmă, adânc înrădăcinate în experiența pretoriului și mentalitățile individuale și colectivă: sabia, balanța și eșarfa acoperind ochii. Și mai ales aceasta din urmă care implică o metodologie și filosofie a îndoielii, care conduce nu numai la interogație permanentă, ci implică și a rezista paradigmelor științifice dominante, concluziilor tranșante ale expertizelor ori pseudo-evidențelor faptelor. Menirea conferită și sarcina încredințată sunt acelea de a face justiție și nu de a descrie realitatea, oricât de complexă ar fi aceasta, iar a „zice dreptul” implică un arbitraj între adevăruri multiple, adesea articulate pe planuri distincte. O atare funcție esențială a dreptului, transferată și exprimată specific în planul înfăptuirii justiției prea adesea uitată ori condamnabil ignorată astăzi, înseamnă în ultimă instanță a surprinde și spune sensul vieții în societate. Dincolo de rolul represiv și gestionar, dreptului îi revine astfel și acela de a fi un cuvânt socialmente autorizat care numește, rânduiește și departajează.

6. Deocamdată să constatăm că tranziția digitală aplicată lumii juridice este deja în curs, dar departe de a fi pe cale a se desăvârși. Izolările succesive, impuse de criza sanitară au constrâns jurisdicțiile să adopte masiv, în mers forțat, instrumente digitale, care însă nu au fost întotdeauna adaptate specificului domeniului. Mai degrabă s-a relevat necesitatea de a se respecta întotdeauna cerințele principiului nemijlocirii în îndeplinirea actului de justiție indiferent de dificultățile conjuncturilor concrete și a oferi primele schimbări aferente ultimelor transformări. În același timp, și în pofida eforturilor și importantelor investiții realizate în ultimii ani, instituția judiciară se confruntă cu folosirea unui echipament insuficient ori depășit, ceea ce a creat multiple dificultăți în timpul stării excepționale pandemice.

Proiectele ambițioase preconizate ori unele chiar în curs de realizare, pe care speră să le realizeze cât mai rapid, nu includ, ori nu o facă încă, punerea la dispoziție a aplicațiilor inteligente și sofisticate care să permită o relaxare în mod eficient a judecătorilor și grefierilor supraîncărcați. De altfel, dincolo de simpla problemă de echipament informatic și de dezvoltare a instrumentelor avansate, se ridică o serie de chestiuni juridice care nu cunosc, la acest moment, răspunsul adecvat. Dacă posibilitățile deschise de inteligența artificială aplicate la deciziile justiției sunt luate în considerare, comentate pe larg și chiar experimentate, întotdeauna a lipsit în dreptul european un cadru juridic de ansamblu care să guverneze recurgerea la „uneltele inteligente” în ajutorul deciziei tribunalelor și a organismelor de reglementare a litigiilor, în general. Pentru inteligența artificială nu există decât unele reglementări dispersate, neadaptate pe deplin și insuficiente ca arie de aplicare și care nu sunt întrutotul compatibile cu dispozițiile dreptului UE. În orice caz, este poate prea devreme pentru a afirma că tranziția digitală a lumii judiciare ne va conduce la un viitor distopic în care o justiție dezumanizată va fi dominată de mașini și de codul informatic. Dacă trecerea la digital instituie o schimbare de epocă și constituie poate chiar o „revoluție simbolică” pe care juriștii sunt condamnați a o suporta, nu e încă dovedit că s-ar putea evita o depersonalizare masivă a procesului ori nu s-ar ajunge la abandonul dreptului fiecărui justițiabil de a fi ascultat de un judecător independent. Pentru început, e de așteptat ca această metamorfoză să fie însoțită în mod corect și încadrată corespunzător de o legislație adaptată și inteligentă, tranziția digitală trebuind să permită ameliorarea funcționării justiţiei cu rezolvări mai eficiente și mai rapide ale diferendelor și de reducere a costurilor procedurale pentru justițiabili și societate. Tribunalele ar putea fi mai bine echipate și informate pe internet. Accesul la jurisprudență va fi generalizat grație politicii de Open Data. Analiza datelor concrete asupra deciziilor justiției larg disponibile ar permite o mai bună informare a justițiabililor și a judecătorului și conferă o acceptabilitate și încredere sporită soluțiilor judiciare. Pentru moment, asistăm la o îmbunătățire a prezenței „instanțelor” digitale în activitatea de justiție prin tehnică, o mai bună pregătire a personalului în utilizarea lor prin formare adecvată și încadrarea dezvoltării aferente prin reguli simple și adaptate, care să permită atragerea celei mai adecvate părți a tehnologiei, prevenind riscurile cele mai mari.

Referitor la situația digitalizării justiției românești, după „șocul” constrângerilor stării de urgență, atenuate de succesivele situații de alertă când s-a văzut în videoconferințe în special un instrument „procedural” salvator, a urmat perioada revenirii la realitățile concrete, inclusiv cele ale dotării insuficiente și capacității reduse a informatizării actului de justiție. Opțiunea strategică, odată prefigurată în această direcție, merită a fi dezbătută și analizată ca atare, cu speranța identificării și promovării rezolvărilor potrivite.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române