Vaccinarea obligatorie anti-Covid-19 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Întrebări, răspunsuri, lecții

Lavinia Tec

„Dacă există o singură lecție dominantă din 1918, aceea este că, într-o criză, guvernele trebuie să spună adevărul. „Comunicarea riscului” implică gestionarea adevărului. Nu gestionați adevărul! Spuneți-l!”
John M. Barry, The Great Influenza

Ne apropiem de sfârșitul anului 2021, anul 2 DC (după Covid-19). Suntem vaccinați sau nevaccinați, înfierați și unii și ceilalți. Poate că ni se întâmplă asta din cauza frustrărilor de tot felul la care am fost expuși în ultimii doi ani sau poate din cauza fricii de virus, de boală, de spital, de medici, de legiuitori. Poate că ni se întâmplă din cauza nerăbdării ori a oboselii de atâta așteptare. Nici nu mai știm bine ce așteptăm. Să ne întoarcem la normalitate? Să scăpăm de pandemie sau de control? Să ne redobândim drepturile și libertățile?

Mărturisesc că nu mă simt un om liber dacă accesul meu în diferite locații și instituții depinde de un dispozitiv electronic, suportul codului QR Covid. Ne place sau nu să recunoaștem, am ajuns la o formă de credit social practicat de Partidul Comunist Chinez. Extinsă azi la nivel mondial. Tehnologia este cea care te evaluează și arată dacă poți circula în anumite spații sau nu, poți avea sau nu acces la anumite servicii, poți avea sau nu drepturi. Dacă nu ești „înregimentat” în sistemul (tehnologic) creat, atunci ești ”invizibil” ca persoană, ca subiect de drept, deși ești o ființă umană cu nevoi și dorințe ca toate celelalte ”vizibile”.

Asta ar trebui să ne îngrijoreze la fel de mult ca virusul, având în vedere că la nivel mondial rata deceselor este mult mai scăzută decât anul trecut, chiar dacă anul acesta contagiozitatea tulpinei Delta s-a dovedit a fi mai mare. România face o figură aparte din perspectiva mortalității din cauza managementului prost al crizei sanitare, a lipsei de medicamente cu care se tratează infecția în alte state, a unei infrastructuri medicale resuscitată din moartea clinică în care a intrat demult. Să fim sinceri, sănătatea publică nu a fost niciodată o prioritate pentru guvernele post-decembriste ale acestei țări!

În contextul răspândirii acestei formei de credit social la nivel mondial, lumea este tulburată. Pe bună dreptate. Cum să crezi că această formă de credit social ar lucra spre bine societății? Cum să crezi că această formă de credit social va opri răspândirea unui virus, va învinge moartea, va crea oameni sănătoși și viguroși? Când China a propagat la începutul pandemiei acele imagini terifiante cu oameni care, chipurile, cădeau pe stradă, răpuși de virus! O fi fost alt virus decât Sars-Cov-2 sau imaginile erau dintr-un film de ficțiune?! Și cum să mai crezi că știința vrea binele omenirii în contextul suspiciunii care planează asupra finanțării laboratoarelor americane din Wuhan în care s-a făcut ”un tip de cercetare care modifică un agent biologic astfel încât să îi confere activitate nouă sau îmbunătățită acelui agent, în urma eliminării acestei informații de pe site-ul NIH (National Institutes of Health)?[1]

Încet-încet, restricțiile impuse în criza sanitară de statele ale Consiliului Europei au ajuns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din activitatea Curții în acest domeniu nou – al crizei sanitare de Covid-19 (cum apare menționat în fișele tematice de pe site-ul Curții -, se pot desprind câteva întrebări, răspunsuri, lecții pentru toți cei interesați de drepturile omului.

1) Curtea Europeană a Drepturilor Omului este împotriva vaccinării obligatorii?

Deocamdată nu există nici o hotărâre în care Curtea să se fi exprimat în acest sens.

Dimpotrivă, din hotărârea pronunțată în cauza Vavricka v. Republica Cehă[2], rezultă că CEDO nu interzice principiul vaccinării obligatorii. Curtea exercită controlul de proporționalitate a măsurilor adoptate față de scopul legitim urmărit. Pentru Curte, o strategie de vaccinare obligatorie este legală, răspunzând nevoii sociale stringente de a proteja sănătatea individuală și publică împotriva bolilor bine cunoscute de medicină și de a evita orice tendință de scădere a ratei de vaccinare a copiilor. O astfel de politică de vaccinare obligatorie este compatibilă cu interesul superior al copiilor, dacă sunt puse în aplicare măsurile de precauție necesare, în special controlul siguranței vaccinurilor utilizate și cercetarea de la caz la caz a posibilelor contraindicații.

Cu toate acestea, din conținutul hotărârii în cauza mai sus menționată, rezultă că în viziunea Curții, vaccinarea obligatorie nu este singura modalitate de combatere a bolilor grave, însă în speță s-a limitat la a valida soluția – unica soluție – propusă de legiuitor în cadrul marjei de apreciere de care acesta a dispus.

2) Se poate sesiza CEDO înainte de a epuiza mijloacele de drept intern?

Da, dar în cazuri excepționale. Regula este că CEDO poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac interne.

Art. 39 din Regulamentul de funcționare al Curții prevede o procedură sumară la care se poate apela chiar înainte de epuizarea căilor de atac interne. În temeiul art. 39 se poate solicita Curții adoptarea de măsuri provizorii, în mod excepțional, atunci când în lipsa unor astfel de măsuri, reclamanții ar fi expuși unui risc real de prejudicii grave și ireversibile.

3) A fost chemată Curtea să se pronunțe în proceduri sumare, în temeiul art. 39, pe problema pașaportului / certificatului de vaccinare sau a vaccinării obligatorii anti-Covid 19?

Da, există deja câteva decizii importante. Respinse.

3) Cauza Abgrall c/ Franța[3], 41950/21, în care 672 de pompieri (profesioniști și voluntari) de la Serviciile Departamentale de Pompieri și Salvare din Franța (SDIS) sau care lucrează în mediul spitalicesc au sesizat CEDO pentru adoptarea următoarelor măsuri provizorii.

a) „suspendarea obligației de vaccinare prevăzută la articolul 12 din Legea din 5 august 2021”.

– în subsidiar, „suspendarea prevederilor care prevăd interzicerea exercitării activității, față de persoanele care nu și-au îndeplinit obligația de vaccinare”, și „suspendarea dispozițiilor care prevăd întreruperea plății remunerației pentru persoanele care nu au îndeplinit obligația de vaccinare, prevăzută de articolul 12 din Legea din 5 august 2021”.

b) Cauza Kakaletri și alții c/ Greciei[4], nr. 43375/21, introdusă de 24 de reclamanți, inclusiv 18 medici independenți și șase angajați care lucrează în instituțiile medicale publice grecești.

c) Cauza Theofanopoulou și alții c/ Greciei[5], 43910/21, depusă de șase funcționari care lucrează în instituțiile medicale publice grecești.

Respingând aceste cereri formulate în baza art. 39 din Regulamentul CEDO, ajungem la concluzia că, pe termen scurt, din perspectiva Curții, vaccinarea pare să nu prezinte pentru reclamanți „un risc real de prejudicii grave și ireversibile” !

4) A admis CEDO acțiuni colective privind vaccinarea obligatorie?

Recent, Curtea a respins în unanimitate ca inadmisibilă cererea nr. 41994/21 în cauza Zambrano c/ Franța[6].

Domnul Zambrano predă drept privat la Universitatea din Nîmes. El a contestat convenționalitatea Legii nr. 2021-689 din 31 mai 2021 privind gestionarea ieșirii din criza sanitară – care instituie sistemul de permis de sănătate – și a Legii nr. 2021-1040 din 5 august 2021 privind managementul crizei de sănătate – care își extinde sfera de aplicare la activitățile vieții cotidiene, prezentându-se drept reprezentantul unei acțiuni colective (în numele a 7.934 de solicitanți). Pe site-ul său „No Pass”, domnul Zambrano și-a încurajat într-adevăr susținătorii să pună mâna pe Curte copleșind-o cu acțiuni. Obiectivul fiind „saturarea funcționării Curții Europene a Drepturilor Omului cu numărul de plângeri” pentru a crea „un echilibru de forțe” în scopul de „negocia” cu Curtea. Site-ul face referire la un formular pre-completat pe care cititorii trebuiau doar să-l semneze. În total, 18.000 de cereri au fost adresate Curții în cadrul procesului inițiat de domnul Zambrano. Invitat de Președintele Curții Europene să regularizeze cele 7.934 de cereri care nu includeau semnătura originală a domnului Zambrano, reprezentant desemnat în toate aceste cereri tipizate, acesta nu a răspuns solicitării.

Trebuie menționat de la început că domnul Zambrano a presupus că nu trebuie epuizate căile de atac interne. Făcând o paralelă cu cauza S.A.S. c. Franța[7], a considerat că această cerință nu se aplică atunci când încălcarea a apărut din legea însăși, determinând Curtea să aplice conceptul plaseze de „victimă potențială”. Mai mult, în măsura în care Consiliul Constituțional a declarat că permisul de sănătate a fost conform cu Constituția (Const. Const. 5 august 2021, nr. 2021-824, JT 2021, nr. 244, p. 6, obs. E. Royer), el a susținut că nu există nici un remediu disponibil și eficient pentru a-l contesta. Acestea sunt, rezumate în linii mari, argumentele dezvoltate de reclamant care a invocat în principal o încălcare a articolului 3 – încălcarea integrității fizice – precum și a articolelor 8 și 14 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 12. Chiar dacă o simplă consultare a ghidului practic de admisibilitate disponibil pe site-ul Curții i-ar fi permis să realizeze că demersul său nu avea nicio șansă de succes, domnul Zambrano a multiplicat și distribuit un videoclip în care afirma clar că cererea sa va fi declarată admisibilă. Astfel, într-un videoclip publicat pe 26 august 2021, acesta spunea: „Există un lucru pe care vi-l pot garanta, și anume că plângerea nu va fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne. Este o certitudine”.

În motivarea hotărârii, Curtea reține:

„Cazul se referă la un lector superior, Guillaume Zambrano, care se plânge de permisul de sănătate instituit în Franța în 2021 și care a creat o mișcare pentru a lupta împotriva ei. Pe site-ul său oferă vizitatorilor săi posibilitatea să completeze pur și simplu un formular deja pre-completat, pentru a multiplica sesizările către Curtea Europeană și pentru a forma un fel de acțiune colectivă, insistând totodată în termeni lipsiți de ambiguitate că obiectivul urmărit este de a provoca la instanță „ambuteiaj, aglomerație, inundație” instanței, pentru a „paraliza funcționarea acesteia” sau „a forța ușa din față a Tribunalului” „să deraieze sistemul” .

Curtea a reținut că cererea domnului Zambrano a fost inadmisibilă din mai multe motive, și anume în special neepuizarea căilor de atac interne și caracterul abuziv al acesteia în sensul dispozițiilor articolului 35 §§ 1 și 3 (condiții de admisibilitate) din Convenție. Această decizie este definitivă. În special, Curtea reține că domnul Zambrano nu a contestat în fața judecătorului administrativ respectarea de către legea din 5 august 2021 a articolelor din Convenție pe care le invocă în fața Curții. Astfel, reține că un reclamant care depune la Consiliul de Stat un recurs pentru abuz de putere îndreptat împotriva unui decret de punere în aplicare a unei legi sau a unei decizii prin care se refuză abrogarea unui astfel de decret poate invoca, în mod excepțional, neconvenționalitatea acestei legi în sprijinul a concluziilor sale de anulare. De asemenea, Curtea consideră că abordarea domnului Zambrano este vădit contrară scopului dreptului la cererea individuală.

Potrivit acesteia, se urmărește în mod deliberat să submineze mecanismul Convenției și funcționarea Curții, în cadrul a ceea ce ea descrie drept „strategie judiciară” și care de fapt se dovedește a fi contrară spiritului Convenției și obiectivelor pe care le urmărește.

Curtea reține, de asemenea, că aproape 18.000 de cereri tipizate, depuse în cadrul procesului inițiat de domnul Zambrano, nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute de articolul 47 § 1 (conținutul unei cereri individuale) din Regulamentul de procedură, în ciuda amânării acordate reprezentantului lor pentru a respecta cerințele relevante. Prin urmare, acestea nu pot fi examinate de Curte.”

Cred că rareori am mai văzut, de fapt, simțit, un ton acuzator al judecătorilor Curții la adresa vreunui reclamant! Poate că au vrut să-l învețe pe domnul profesor de drept privat o lecție de dreptul european al drepturilor omului. Pare că au vrut să-l pună la punct și să-l facă să înțeleagă, pe de o parte, că ea (CEDO) nu va tolera abuzul de drept și, pe de altă parte, ca profesor de drept, activ în mediul de comunicare online, are responsabilitatea de a-i informa corect pe cititori sau ascultători cu privire la  procedura în fața Curții.

În orice caz, hotărârea este una dintre foarte puținele hotărâri în care Curtea reține caracterul abuziv al cererii!

5) Cât de aproape este Curtea de un control al convenționalității unei legi privind vaccinarea obligatorie anti-Covid-19?

În aceeași zi în care a respins cererea în cauza Zambrano c/ Franței, Curtea a comunicat că a reținut spre judecare cererea formulate în cauza Thevenon c/ Franței[8]. Aceasta ar putea fi prima cauză în care Curtea să se pronunțe pe problema spinoasă a vaccinării obligatorii impusă anumitor profesii în Franța.  Acceptând o cerere împotriva Franței cu privire la consecințele obligației de vaccinare impuse prin aplicarea Legii nr. 2021-1040 din 5 august 2021 privind membrii anumitor profesii (cum ar fi pompierii), Curtea deschide calea unei examinări de fond a vaccinării obligatorii anti-Covid-19. Mai precis, articolul 12 din legea franceză enumeră persoanele care fac obiectul vaccinării obligatorii împotriva covid-19, cu excepția cazului în care există o contraindicație medical recunoscută. Începând cu data de 15 septembrie 2021 (termen limită amânat pentru programul de vaccinare care cuprinde mai multe doze, sub rezerva de a prezenta rezultatul unui test de screening virusologic cu rezultat negativ), profesioniștii în cauză nu își mai pot desfășura activitatea dacă nu s-au vaccinat astfel încât să poată prezenta certificatul de stare de vaccinare. În acest caz, ei pot avea, cu acordul angajatorului lor, zile de concediu plătite. În caz contrar, vor fi suspendați din funcție sau li se va suspenda contractul lor de muncă, urmând să nu mai fie remunerați  atâta timp cât nu îndeplinesc condiții legate de vaccinarea obligatorie.

Bazându-se pe articolul 8 din Convenție, singur și combinat cu 14 și articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge în fața Curții de obligația de vaccinare impusă acestuia prin aplicarea Legii nr. 2021-1040 din 5 august 2021, din cauza profesiei pe care o are, precum și de faptul că refuzul de a se vaccina împotriva Covid-19 a dus la suspendarea activității sale profesionale și la privarea totală de remunerație.

Și în această cauză, 712 solicitanți și-au exprimat intenția de a sesiza Curtea cu cereri referitoare la aceeași problem, însă li s-a solicitat să îndeplinească anumite formalități.

Spre deosebire de cauza Abgrall c/ Franței, de această dată, domnul Thevenon, a depus nu doar o cerere pentru măsuri provizorii, ci a făcut și un recurs clasic pe fond.

Curtea a adresat Guvernului Franței următoarele întrebări:

1. A epuizat reclamantul căile de atac interne, după cum prevede articolul 35 § 1 din Convenție?

2. Având în vedere obligația de vaccinare impusă prin Legii nr. 2021-1040 din 5 august 2021, datorită activității sale profesionale, la care se referă cererea depusă de reclamantului, există o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale private, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție?

3. A fost reclamantul o victimă, în exercitarea drepturilor sale garantate prin Convenție, discriminată pe baza profesiei sale, contrar articolul 14 din Convenție împreună cu articolul 8 din Convenție? În special, reclamantul a suferit vreo diferență de tratament spre deosebire de membrii altor profesii, fiind supus obligaţiei de vaccinare? Refuzul acestuia de a se vaccina în termenul legal având ar fi putut duce la suspendarea activităţii sale profesionale şi plata remunerației sale din 15 septembrie 2021?

4. În împrejurările cauzei, având în vedere pretinsa suspendare a plății a remunerației cuvenite din cauza refuzului acestuia de a se supune obligației de vaccinare prevăzută de Legea nr. 2021-1040 din 5 august 2021, a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1?

Dacă răspunsul la prima întrebare va fi pozitiv, atunci ne putem aștepta în perioada următoare la prima hotărârea pe fondul problemei vaccinării obligatorii anti-Covid-19.

Examinarea de fond a vaccinării obligatorii împotriva covid-19 va fi o premieră, întrucât până acum judecătorul european s-a pronunțat doar asupra unei măsuri de izolare luată de autoritățile române în contextul luptei împotriva Covid-19 (CEDO 13 apr. 2021), Terheş c / România, nr. 49933/20).

Hotărârea Marii Camere în cauza Vavřička și alții c/ Republicii Cehe, în care s-a pus în discuție vaccinarea obligatorie a copiilor împotriva bolilor grave precum poliomielita, hepatita B și tetanos, se referă indirect la problema Covid-19. Patru dintre statele părți ale Convenției au prezentat observații ca terți intervenienți cu privire la pandemia Covid-19. Cu toate acestea, Curtea a concluzionat că nu a existat nicio încălcare a articolului 8, având mare grijă să sublinieze că „prezenta cauză se referă la vaccinarea obișnuită și de rutină a copiilor împotriva bolilor care sunt bine cunoscute medicina ”(§ 158).

*

Va fi interesant să vedem ce soluție va da Curtea în contextul unor certitudini/incertitudini de ordin științific (și de această dată, dacă se va ajunge pe fond, se va baza pe experți, studii științifice, statistici): 1) definiția termenului ”vaccin„ nu mai are același conținut ca în cauza Vavřička și alții c/ Republicii Cehe, dacă avem în vedere tehnologia ARNm; 2) este cert că vaccinurile care utilizează tehnologia ARNm sunt în curs de experimentare (dovadă că lista efectelor adverse sau secundare se actualizează în mod frecvent); 3) există suspiciuni cu privire la corectitudinea studiilor clinice în cazul vaccinului produs de Pfizer-BionTech[9]; 4) pe baza statisticilor, este cert că rata de mortalitate este mult mai scăzută în cazul celor vaccinați decât în cazul celor nevaccinați; 5) este incertă cauza deceselor raportate, dacă necropsiile nu sunt premise și, prin urmare, chiar numărul deceselor raportate; 6) este cert că vaccinurile nu opresc răspândirea virusului (rata foarte de ridicată a vaccinării asociată cu explozia de cazuri de infectare la care asistăm azi); 7) este cert că vaccinurile nu împiedică infectarea persoanelor vaccinate; 7) este cert că F.D.A nu are nicio dovadă că o persoană nevaccinată, imunizată natural, transmite virusul[10] (probabil că lucrurile stau la fel și în Europa) -deși restrânge drepturile și libertățile acesteia-, dar există studii științifice în favoarea imunității naturale; 8) este cert că nu se știe ce înseamnă vaccinare completă anti-Covid-19: câte doze? Mai întâi a fost una, apoi două, acum trei. La ce interval de timp? 9 luni, 6 luni, trei luni?

În ceea ce privește vaccinarea obligatorie la copii, aici lucrurile sunt extrem de sensibile și îngrijorătoare. F.D.A. tocmai a anunțat zilele trecute că amână autorizarea de urgență a vaccinurilor produse de companiile Moderna și Pfizer-BionTech pentru administrarea la adolescenți (12-17 ani)[11]. Li se solicită studii suplimentare privind siguranța beneficiarilor, având în vedere riscul crescut de miocardită, în special la băieți, după a doua doză. În acest context, Moderna a făcut publică intenția sa de a amâna depunerea unei cereri pentru EUA de mRNA-1273 la nivelul dozei de 50 µg la copiii cu vârste între 6-11 ani[12].

**

La final, câteva gânduri din partea lui CS Lewis, o minte sclipitoare:

”If society can mend, remake, and unmake men at its pleasure, its pleasure may, of course, be humane or homicidal. The difference is important. But, either way, rulers have become owners. Observe how the ‘humane’ attitude to crime could operate. If crimes are diseases, why should diseases be treated differently from crimes? And who but the experts can define disease? One school of psychology regards my religion as a neurosis. If this neurosis ever becomes inconvenient to Government, what is to prevent my being subjected to a compulsory ‘cure’? It may be painful; treatments sometimes are. But it will be no use asking, ‘What have I done to deserve this?’ The Straightener will reply: ‘But, my dear fellow, no one’s blaming you. We no longer believe in retributive justice. We’re healing you.’

As a result, classical political theory, with its Stoical, Christian, and juristic key-conceptions (natural law, the value of the individual, the rights of man), has died. The modern State exists not to protect our rights but to do us good or make us good — anyway, to do something to us or to make us something. Hence the new name ‘leaders’ for those who were once ‘rulers’. We are less their subjects than their wards, pupils, or domestic animals. There is nothing left of which we can say to them, ‘Mind your own business.’ Our whole lives are their business.”[13]


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Disponibil aici.
[6] Disponibil aici.
[7] Disponibil aici.
[8] Disponibil aici.
[9] Disponibil aici.
[10] Disponibil aici.
[11] Disponibil aici.
[12] Disponibil aici.
[13] C.S. Lewis, Willing Slaves of the Welfare State, eseu publicat în The Observer, 20 iulie 1958, disponibil aici.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara