Dreptul crizei și criza științei juridice

Răspunsul juridic precipitat și insuficient de adecvat la provocările „crizei totale” generate și întreținute de aproape 2 ani de pandemia de Covid-19 reprezintă ocazia de a reitera semnalul de alarmă asupra stării reflecției în materia dreptului din România și contextul cuvenit spre a formula, deopotrivă, diagnosticul aferent și posibilele remedii. Pe lângă deficiențele de ordin reglementar și, în general, precaritatea „dreptului pozitiv al pandemiei” retardul reacției teoretice rămâne pe măsură și prin aceasta deosebit de alarmant. El reflectă însă și o îngrijorătoare criză cronică de concepție și afirmare a demersului de creație juridică, una care, amplificată de conjunctura excepțională, a atins pragul de acceptabilitate, dincolo de care apare imprevizibilul și se instalează haosul. Miza analizei e majoră: a continua ignorarea situației și a cultiva nepăsarea față de rezolvarea problemelor ridicate poate echivala cu dispariția aportului creator român la știința dreptului și cultura juridică și astfel amputarea unui segment important al civilizației naționale. Cu aceste gânduri înțelegem să publicăm considerațiile următoare.

1. „Criza totală” a pandemiei de Covid-19. Pandemia de Covid-19 a provocat o „criză totală” în care statul, uzând de principalul instrument aflat la dispoziția sa, legea, dreptul în sens general, a trebuit să-și asume responsabilitatea organizării reacției necesare, structurării spațiului public, profesional, chiar familial, transportului în comun ori desfășurării învățământului și educației. După primul val pandemic și a răspunsului precipitat aferent, prin trecerea de la starea de urgență la cea de alertă, a apărut nevoia unei abordări în „coproducție” a problematicii complexe, respectiv cea a autorităților publice, actorilor privați și ansamblului personalului medico-sanitar. A fost astfel supusă la grele încercări coeziunea întregii societăți și capacitatea sa de a le face față. Reziliența fiecărei țări față de efectele răspândirii și consecințele virusului a fost intim legată și direct proporțională cu încrederea acordată de populație instituțiilor publice, fie că e vorba de structurile guvernamentale propriu-zise, ori de cele constituite ad-hoc cu participarea decisivă a comunității științifice și a specialiștilor în domeniu. Forța a pălit în fața autorității, iar diluarea acesteia a favorizat revolta și prevestit haosul.

Pregătirea viitoarelor crize – inevitabile, indiferent că va fi vorba e o nouă pandemie, o altă vară caniculară ori o penurie alimentară – obligă la studiul tuturor experiențelor înregistrate și valorificarea concluziilor aferente în dispozitive de reacție adecvate, inclusiv de ordin juridic. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu va mai exista întotdeauna un „remediu miracol”, fie și cu efecte parțiale, precum vaccinul pentru a contribui, într-o anumită măsură, la rezolvarea lor, ci va fi nevoie de acțiune rapidă și adecvată, inclusiv și mai ales juridică.

Din punct de vedere economic au fost, deopotrivă, perdanți, dar și mari câștigători; la nivelul efectelor macro, pandemia de Covid-19 nu se aseamănă cu niciuna dintre epidemiile trecute și nici cu crizele economico-sociale trăite, fără deosebire ca amploare și diversitate.

În plan mai general, gravitatea sa se exprimă nu numai prin numărul deceselor astfel favorizate sau determinate ori cuantumul pierderilor socio-economice înregistrate, ci și prin nepregătirea, inadecvarea și insuficiența mijloacelor aflate la dispoziție și/sau utilizate efectiv, și de aceea rolul preponderent se cuvine, în orice caz, deplasat spre politicile sanitare destinate a le evita producerea și a pregăti reacția cuvenită.

În fine, pandemia de Covid-19 va rămâne în istorie nu numai prin criza declanșată și desfășurată cel mai violent, ci și cea mai scurtă de după război, cu implicațiile aferente.

2. Poziționarea cercetării științifice. Printre aspectele cele mai evidente ale efectelor crizelor globale în curs se numără și accentuarea dilemelor privind statutul și rolul cercetării științifice fundamentale în noua societate hiperglobalizată, major interconectată și puternic digitalizată. Dincolo de reflecții posibile și poziții de adoptat, se impune ideea că apărarea științei, a efortului autentic de cunoaștere a devenit crucială într-o epocă a delăsării creației umane, a „post-adevărului” ori a adevărului alternativ. Contextul crizei sanitare devenită una existențială a întregii umanități a amplificat o atare stare de fapt și a provocat o schimbare de nivel: principiul suspiciunii generalizat și chiar globalizat câștigă tot mai mult teren asupra celui al îndoielii carteziene, ostracizat și izolat în context de laborator de cercetare. Această suspiciune permanentizată și pe cale a se absolutiza nu rezultă atât dintr-o stare (întreținută) de ignoranță, cât mai ales, ceea ce îngrijorează lumea academică, dintr-un „antiintelectualism” care, la rândul său, alimentează intens populismul. Logica comună a acestora face uz de o retorică perversă mai ales atunci când se afirmă tranșant, fără nici cea mai mică umbră de îndoială și se susține cu tărie (prin forța ideilor puține, dar fixe), cum că toate cunoștințele critice sunt îndreptate împotriva libertății de expresie și a altor drepturi umane fundamentale. În câmpul dezbaterii publice libertatea de exprimare devine cea de a spune ceea ce vrem, de a zice orice ne trece prin cap, fără cel mai mic filtru rațional, în timp ce libertatea academică, principiul fundamental ce guvernează activitatea de cercetare științifică, rezidă, dimpotrivă, în obligația de a nu spune orice, ci numai ceea ce e verificat și acreditat ca atare. În democrația de zi cu zi, dacă nu are importanță cum captezi „adevărurile”, în practica academică ele sunt mai rare, iar unele provizorii, dar elaborate conform regulilor cele mai riguroase posibil iar nerespectarea lor conduce la însăși anularea rațiunii de a fi a investigațiilor științifice. În fața unor atari dificultăți ale dezbaterilor democratice apare dificil de configurat rolul cuvenit lumii academice. Totuși, pentru a împărtăși bunul comun pe care îl reprezintă cunoașterea, cea mai importantă se dovedește a fi, și de această dată, metoda. În antichitate, la Platon problema consta în a evolua de la un regim de opinii la o stare de adevăr științific, trecând prin stadiul intermediar al opiniei adevărate. Urmând o atare străveche perspectivă, începem întotdeauna demersul de cunoaștere cu aparențele, pe care apoi se impune să le identificăm, selecționăm, probăm și ceea ce rămâne decantat să experimentăm. Urmează apoi pasul decisiv al descifrării și stabilirii „sâmburelui adevărului”, în scopul de a merge și mai departe până la ajunge la obiectivarea semnificațiilor lui. Cu o mențiune importantă în privința științei dreptului și cercetării juridice: nevoia de a abandona abordarea zisă „tehnicistă” de reducere a lor la interpretarea legii și analiza jurisprudenței, respectiv ipostazei de consultanță, dominantă astăzi și trecere la reflecție profundă și demersul său în planul conceptelor și a evoluțiilor la nivel de fenomen și cunoaștere științifică a sa.

3. Criza și dreptul. În greaca veche krisis se definește în special ca o fază decisivă a unei boli; în schimb, latinescul crisis trimite la o înțelegere a sa și o analiză în afara câmpului medical, pentru a evoca „o fază gravă într-o evoluție”. Așadar, în esență, criza reprezintă un moment de basculă de trecere (cu orice preț?) la o altă stare. Confruntați cu o atare situație, statul și dreptul adoptă hotărârile și consacră măsurile ce se impun pentru a pune capăt pericolului și a reveni/regăsi o situație stabilă, sub controlul de legalitate al jurisdicțiilor competente. În același timp fenomenul se petrece și în cadrul său și trebuie privit ca atare. Istoria aduce argumentele și perspectivele sale și în această privință. Măsurile restrictive față de libertățile publice luate în timpul Primul Război Mondial în țările europene au condus la dezvoltări jurisprudențiale definitorii în materie, în frunte cu teoria „circumstanțelor excepționale”. Apoi, pe măsură ce crizele s-au succedat și regimurile juridice excepționale s-au instaurat și perindat, controlul jurisdicțiilor s-a manifestat sub forma unei jurisprudențe relevante. La începutul anului 2020 epidemia de Covid-19 a impus autorităților administrative și legislatorului să adopte numeroase decizii care aduc atingeri libertăților publice în scopul protejării populației și îngrădirii extinderii molimei. Exercițiul este și mai laborios și chiar imprevizibil în rezultatele sale cu cât soluțiile și remediile pentru a îndigui propagarea virusului sunt încă necunoscute. Misiunea judecătorului într-o situație de criză a evoluat după formularea și aplicarea teoriei circumstanțelor excepționale. Pe de o parte, sesizările adresate jurisdicțiilor s-au multiplicat iar; sporirea autorității recurgerii la instanțe pentru a tranșa orice litigiu, precum și ofensiva drepturilor obiective își spun, la rândul lor, în mod evident cuvântul. Pe de altă parte, instaurarea de proceduri de urgență accelerează intervenția judecătorului și consolidează eficacitatea sa în controlul actelor administrative; statuând mai mult în amonte, oficiul său se găsește modificat și sporește în semnificații. Echilibrul între măsurile restrictive ale libertăților și protecția acestora din urmă rămâne un exercițiu delicat și cu atât mai mult într-o perioadă de criză. Justiția veghează la a asigura autorităților publice mijloacele de a face față unui eveniment ieșit din comun, controlând, totodată, a nu lua măsuri dincolo de ceea ce impun împrejurările și cer principiile de drept și normele fundamentale. Atunci când e invitat să statueze a posteriori judecătorul are la dispoziție toate elementele necesare pentru a aprecia gravitatea circumstanțelor de fapt și necesitatea măsurilor ce au fost luate pentru a remedia dificultățile. Misiunea sa e mai sensibilă când acționează și se pronunţă atunci când criza e în curs. Decizia instanței are consecințe imediate asupra soluțiilor aduse de administrație pericolului cu care se confruntă. Prin urmare, în mod indirect el intervine în gestionarea crizei. În scopul evitării împiedicării acțiunii sale, tentația de a negocia este mare, a privilegia concesiile mai degrabă decât suspendarea măsurilor care aduc atingere libertăților publice. Oficiul judecătorului se modifică astfel: a negocia mai degrabă decât a tranșa! Realitatea e cert mai subtilă; atunci când instanța respinge cererea, ea își exercită competența de a hotărî; ea apreciază necesitatea măsurii pentru a atinge obiectivul legitim al protecției populației. Dificultatea constă în a justifica o decizie de respingere prin chemare la ordine emisă de magistrat, dincolo de a estima că o măsură restrictivă de libertate e necesară să intervină după considerentele judecătorului în hotărârea sa. Aici e considerat a interveni paradoxul: instanța consideră că măsurile în discuție sunt necesare pentru a îndigui virusul, dar estimează, totuși, că respingerea cererii trebuie însoțită cu un apel adresat autorităților de a nu-și ignora îndatoririle lor. Reflecția rămâne, deci, deschisă: ce plusvaloare pentru protecția libertăților publice au adus deciziile de respingere a măsurilor comportând „soluții construite în timpul procedurii și de revenire a statului la îndatoririle sale?”

4. Nevoia restructurării echilibrelor și a priorităților cunoașterii juridice. În cadrul sistemului științei (cunoașterii) juridice persistă o structură dezechilibrată, împământenită în urmă cu decenii mai ales din rațiuni ținând de conjuncturi politico-ideologice, și, mai mult decât atât, se adâncește acum în anumite privințe, din motive de analiză economică și comoditate a efortului creator. Baza primară a ansamblului, cea a doctrinei (dogmaticii) devine sufocantă, știința dreptului e marginalizată și din ce în ce mai puțin practicată și, în fine, perspectiva abordării savante sub forma preocupărilor de filozofie și teorie a dreptului dispare practic din peisajul domeniului.

Mai mult decât atât, este de domeniul evidenței că investigarea situației trebuie să pornească tocmai de la înțelegerea sferelor de concepere și manifestare a reflecției juridice și conjugarea lor sub doze care să permită o evoluție armonioasă și în limitele unui echilibru.

4.1. Dacă filosofia și teoria dreptului se situează la nivelul cel mai înalt al abstractizării, fiind interesate de zona conceptelor, într-un alt plan oarecum subsecvent, cel al științei propriu-zise a dreptului, este vorba de demersul de analiză cel mai concret al normativității juridice. Se manifestă astfel o „știință pozitivistă” a dreptului civil, dreptului constituțional, dreptului administrativ ori dreptului internațional, care se păstrează, cu toate acestea, într-o anumită sferă de creativitate.

Filosofia și teoria dreptului au în comun faptul de a propune reflecții generale pe care le putem califica teoretice ori filosofice asupra dreptului. Această particularitate le distinge de știința dreptului care tinde să descrie segmente ale dreptului pozitiv și, eventual, a le face critica și contribui astfel la ameliorarea lor. Considerațiile pe care ni le propun ele sunt susceptibile de a fi generale în două sensuri. Pe de o parte, cea a obiectului lor, care nu este dreptul pozitiv, ci constă în categorii precum cele de drept, normă, sancțiune, validitate etc. Pe de alta, trebuie să avem în vedere ca analizele produse, unele care nu se limitează nici la descriere și nici la simple evaluări critice, să comporte aporturi abstracte (pe care le putem opune unui aport tehnic ori practic). Revenind la proximitatea lor imediată și contiguă, în raport cu științele naturii în special, cea a dreptului rămâne o perspectivă de analiză al cărei obiect îl reprezintă cunoașterea dreptului, mai degrabă de oricare contribuție imediată la elaborarea sa. Este o disciplină cu plusurile și limitele sale ce își propune analiza științifică a dreptului preconizată de teoriile abordării pozitiviste și constituie domeniu rezervat mai ales cercetării științifice fundamentale. Din preocuparea dominantă de scientificitate, demersul și conceptele sale sunt explicite, ajungându-se chiar ca uneori și criteriile de verificare a tezelor să fie formalizate.

4.2. Dintre abordările care poartă tot asupra dreptului pozitiv, știința dreptului se distinge ca nivel imediat următor, cel de bază al cunoașterii juridice, reprezentat de doctrină, calificată uneori ca dogmatică juridică, una care revendică și implică o anumită participare la crearea dreptului. Ca ansamblu al opiniilor exprimate de actorii dreptului, a căror misiune e în special cea de a studia dreptul ori a-i desprinde înțelesurile pentru cei care îl practică în diverse planuri, aceasta e mai degrabă utilă, decât progres de cunoaștere. Modurile de expresie a sa sunt diverse; poate fi vorba, de exemplu, de teze de doctorat, monografii, tratate, manuale, dar și de studii, articole ori note și comentarii publicate în reviste, ori chiar de intervenții și comunicări cu ocazia manifestărilor științifice. Punctele sale de vedere nu sunt unificate și, cu atât mai puțin, unanime, autorii (doctrinarii) exprimând poziții și puncte de vedere uneori foarte diferite, ceea ce poate să meargă până la „conflicte doctrinare”. Ca instrument de clarificare a regulilor de drept doctrina își asumă mai multe funcții; dincolo de rolul său pedagogic explicativ ea joacă și un rol într-o perspectivă prospectivă, interogându-se asupra noilor mize, emergențe ale dreptului și sugerând noi soluții normative. Se poate exercita și o influență asupra legislatorului ori judecătorului pe măsură ce aceștia sunt convinși de analiza propusă.

4.3. În fine, știința dreptului se distinge și de abordările empirice, precum cele aferente sociologiei, antropologiei ori analizei economice a dreptului care au importanța lor în câmpul juridic, al instrumentelor și metodelor altor științe socio-umaniste. Înțeleasă ca o ramură a sociologiei care abordează dreptul ca practică socială, sociologia dreptului rămâne, și ea, marginalizată. Izolați de evoluțiile din alte filiere socio-umaniste, juriștii au dezvoltat un pozitivism normativ în care dreptul e conceput ca un sistem. Misiunea lor devine, așadar, aceea de a descrie și orienta regulile, după cum remarca H. Kelsen. Sub impactul faptelor sociale, știința juridică se constituie, în acest mod, ca una auxiliară și ancilară; pluralismul juridic domină difuzat de marii civiliști așa încât sociologia dreptului a ajuns mai puțin o specialitate, cât o doctrină chemată să asigure protecția învățământului juridic de orice considerație empirică, fără a dezvolta câmpuri de cercetare proprii sociologice asupra dreptului. În această perspectivă știința dreptului poate fi privită ca una specifică, relativ izolată, cea a juriștilor.

5. Într-un sens mai larg, dar și mai antic, știința dreptului desemnează și o abordare savantă, nu se reduce la o tehnică, la a exprima preocuparea de interpretare a legii și clarifica semnificațiile normei sale din interese preponderent practice, de înțelegere pentru învățare sau aplicare a componentelor dreptului pozitiv. Așa, de exemplu, în secolul al XIX-lea așa-zisa „Școală a Exegezei” estima că face operă de știință favorizând cunoașterea și difuzând codurile juridice franceze, înțelese ca texte suficient de clare și de precise pentru ca soluțiile, în toate cazurile particulare, să fie deduse în mod logic. Într-o atare perspectivă ar constitui știință a dreptului orice abordare sistematică și riguroasă a acestuia. Este concepția împământenită și la noi și generalizată absolut. Desigur, într-o atitudine indiferentă autenticei perspective academice, cedăm tentației, mai ales din „solidaritate profesională”, de a pune laolaltă, sub cupola înțelegătoare a etichetei de „reflecție juridică” producțiile tehnice, profesionale (de la concluziile scrise, opiniile legale de speță, și până la caietele de seminar) și mergând la, atât de rarele, rezultate ale rapoartelor de cercetare, realizate cu rigorile investigației și exprimând concluziile demersului de cunoaștere neutră. Aflată la mijlocul acestor poziționări extreme, imensa majoritate a producției juridice este consacrată utilului imediat, fără mari pretenții euristice și efemeră din toate punctele de vedere. Criza astfel exprimată și tot mai evidentă a atins punctul critic cu ocazia răspunsului juridic oferit crizei sanitare. Amatorismul, insuficiența și inadaptabilitatea manifestate conjugat și adițional au făcut din „dreptul excepțional” al pandemiei un puternic semnal de alarmă asupra „crizei de existență” ce se manifestă de mai multă vreme în cadrul sistemului dreptului și al științei sale ca atare. De la „rateurile” de legiferare, declarate neconstituționale ori infirmate în instanțele judiciare, la incapacitatea de a recepta jurisprudențial fenomenul și neputința de abstractizare și conceptualizare a ceea ce s-a produs în plan juridic sub impactul „crizei totale”, indusă de pandemie, sunt simptome clare ale crizei majore care macină de multe decenii pretențiile de cunoaștere științifică, care a ajuns acum la un stadiu critic, ce necesită o rezolvare radicală și opțiuni clare. Ieșirea din impasul, în primul rând metodologic, nu mai poate fi amânată și impune o schimbare radicală de paradigmă. Altfel riscăm ca reflecția înaltă, savantă, aferentă filosofiei și teoriei dreptului să dispară cu totul în negurile memoriei istoriei juridice, știința dreptului propriu-zisă să mai poată persista răzleț în structurile instituționalizate de profil și totul sub apăsarea sufocantă a demersurilor de abordare tehnicist-utilitaristă de tipul și nivelul științific al consultanței aferente cabinetelor specializate pe atari probleme.

Desigur, nu se poate ignora în acest context, deopotrivă alarmant și sub semnul urgenței, realitatea faptului că actul filosofico-teoretic poartă o definitorie marcă individuală, ori că o știință a dreptului autentică nu poate fi decât expresia unei cercetări fundamentale susținută public, ca reflectând un interes general și adăugând la patrimoniul comun al cunoașterii, în speță juridice.

Fără îndoială, marea întrebare poartă asupra modului în care se poate depăși criza și intra în normalitate. Un strigăt izolat, o alarmare trecătoare, fără să aibă ca urmare un demers consistent, sistematic și relevant, sunt sortite eșecului și condamnate la uitare.

Deocamdată ne rezumăm la considerațiile de mai sus, cu precizarea că în aprecierea lor nu putem ignora momentul la care și cadrul în care au fost exprimate.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române