De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crizecriza în sănătate (Valul 4 de Covid-19), criza în energie și criza politică. De la un punct încolo, primele două au influențat și facilitat evoluțiile politice.

Pentru a înțelege cât mai bine ce s-a întâmplat, o să mă refer pe scurt la fiecare, urmând, însă, ca la partea dedicată crizei politice să menționez principalele legături cu primele două crize. Ca de obicei, având în vedere volumul de aspecte relevante, abordarea va fi una simplificată (și fără patimă).

Pentru cei grăbiți, subiectele pot fi înțelese destul de bine și citite separat (valul 4 – paginile 1-3, criza energetică – paginile 3-5 și criza politică – paginile 5-8).

1. Criza în sănătate – Valul 4

Trebuie avuți în vedere 5 factori principali, cu influențe reciproce între unii dintre ei.

(a) Un fond tradițional de suspiciune și încredere scăzută față de autorități la nivelul populației

Nu cred că este necesar să detaliez. Doar aș menționa că acesta a fost alimentat și de ceilalți factori.

(b) O trecere graduală a statului dintr-o extremă în alta pe partea de comunicare și măsuri

O bună înțelegere a Valului 4 din această perspectivă necesită să mergem puțin înapoi în timp.

Amintesc că primele 2 luni de pandemie au fost gestionate bine de stat, implicând însă și cele mai dure restricții la cele mai scăzute cifre de infectare și spitalizare.

Pe partea de comunicare, pentru că era vorba de ceva necunoscut, potențial grav și constrângător pentru populație, s-a preferat bazarea în mare parte pe tehnocrați. Principalii comunicatori în mass-media în privințe medicale au fost Raed Arafat, Alexandru Rafila și Adrian Streinu-Cercel, la care s-a adăugat gradual ministrul sănătății de atunci, Nelu Tătaru, toți buni vorbitori și cu experiență medicală.

„Valul 2” (cel din toamna lui 2020) a fost și el ținut destul de bine în frâu pe fondul menținerii într-o măsură relevantă a abordării din „Valul 1”, inclusiv a unei părți importante din restricții. A apărut, însă, un prim aspect important. Observându-se că situația e sub control la nivel macro medical, dar costurile se adună în ritm foarte alert, executivul a început să se gândească că restricții dure nu sunt justificate și nici sustenabile economic.

Pentru că profesorii Rafila și Streinu-Cercel au fost cooptați de PSD în octombrie 2020 fiind puși capi de liste pentru Parlament, a apărut un al doilea aspect important. Practic, 2 din cei 3 comunicatori pur tehnocrați anteriori nu au mai rămas în dispozitivul anterior de comunicare și presiune.

Celălalt comunicator tehnocrat, Raed Arafat, a intrat și el într-un con de umbră mediatic, de teama PNL de a nu-l pierde politic și pe el la un moment nepotrivit. Ne amintim cu toții, de exemplu, regia elaborată de poziționare fizică în platourile de comunicare cu mass-media când se făceau declarații, cu ministrul de interne în centru, vorbind primul și, deseori, și ultimul etc.

Nelu Tătaru intrând în Parlament, s-a pierdut și ultimul dintre comunicatorii principali pe subiect.

După aceea, nu a mai fost clar care este planul de comunicare și care sunt rolurile, deși o parte din cei care au preluat subiectul au făcut treabă bună. De la un punct, nevoia de relansare a economiei era și în contradicție – inclusiv mediatic – cu nevoia de prudență medicală.

S-a mai rezistat cum s-a mai rezistat și la „Valul 3” (din primăvara lui 2021), dar deja costul economic și deteriorarea răbdării populației au mărit presiunea pentru o relaxare mult mai mare, cel puțin de facto.

Apariția vaccinurilor a reprezentat al treilea aspect important – chiar foarte important. Cu o soluție tehnică percepută ca fiind deja pe cale să devină larg accesibilă, cu nivelul tehnocrat (civil) de comunicare mult diminuat și considerat parțial prea alarmist și parțial prea riscant concurențial politic, s-a presupus că e puțin probabil să mai fie vreun „val” mai rău decât ultimul după ce acestea ajung în țară.

Presupunerea autorităților de mai sus nu era aberantă în sine, dar nu poți, totuși, să extrapolezi o rată de vaccinare de maxim 33% la ce se întâmplă într-o țară întreagă.

67% din țară rămăsese, de fapt, ca înainte, doar că a scăpat și de mai toate restricțiile.

Cu concursul larg al autorităților, mai toți ne-am comportat după aceea și până acum vreo lună și jumătate aproape ca și cum nu ar mai fi pandemie.

Când s-au deschis școlile și grădinițele în septembrie 2021 – s-au amestecat 100% din copiii veniți de prin vacanțe cu 67% din părinți nevaccinați (și aproape la fel de multe cadre didactice) și invers. Chiar și cu mască, având în vedere plaja de vârste, interacțiunile specifice acesteia și constanța de contact zi de zi timp de săptămâni, rezultatul nu prea avea cum să fie altul decât cel care a fost. Interacțiunile directe între adulți au crescut și ele în perioada respectivă pe fondul revenirii din concedii și dorinței de a recupera social.

În fine, în al patrulea rând, a contat negativ mai tot 2021 și faptul că șefia Guvernului și cea a Ministerului Sănătății au revenit (după alegerile din toamna anterioară) unor partide diferite. A apărut „aproape” inerent o concurență păguboasă între instituții cu privire la marcarea de puncte pe subiectul pandemiei. Tendința de fault între partide, goana după o iluzorie revenire economică “în V” și nevoia de pregătire pentru ce e mai rău nu au ajuns niciodată la un punct de echilibru bun.

(c) Episoadele de dublu standard și de discrepanțe între vorbe și fapte la nivelul aparatului statului

Supraconcentrarea sistemului medical pe Covid-19 a lăsat numeroși români cu alte boli problematice cu sentimentul că se aplică măsuri diferite. Procentele mari de oameni din aparatul de stat care nu s-au vaccinat, inclusiv zecile de procente din personalul medical, au alimentat semnificativ percepția respectivă.

Excepțiile la restricții care nu păreau să aibă o logică diferită de unele din situațiile privite de restricții nu au ajutat nici ele. În fine, cazurile de înalți reprezentanți ai statului prinși regulat încălcând normele impuse altora au suplimentat tabloul acestui aspect, stimulând fondul populației de neîncredere și frondă.

(d) O abordare eronată a statului față de cultele religioase pe durata restricțiilor pandemiei, și o eroare de poziționare inițială a Bisericii Ortodoxe Română

Din punct de vedere practic, restricțiile specifice unei pandemii au generat 2 dileme majore pe plan religios: (i) una de risc de diminuare a rolului divinității și Bisericii în mesajul pastoral și (ii) o a doua de sustenabilitate economică la propriu.

Eroarea BOR a fost aceea că prima dilemă nu a fost abordată de la început tranșant, centralizat și în favoarea medicinei, ci ambiguu și descentralizat. Ar fi fost mult mai simplu și ușor de explicat prima variantă și minimalizată însăși existența unei dileme, de vreme ce oamenii se protejează de boli, iau medicamente și fac vaccinuri de aproape 100 de ani. Ambiguitatea inițială a făcut mult mai dificilă o modificare ulterior. Abia atunci, în pasul doi, riscul de percepere a unei cedări a divinului în fața profanului și nesiguranței medicale a căpătat o altă magnitudine.

Este adevărat că Biserica a colaborat în perioada stării de urgență când încă nu era clar cât de periculos este virusul. S-a simțit, însă, cumva păcălită la o „abdicare” prea mare față de gravitatea reală concretizată. Ceea ce a fost perceput retrospectiv ca o suprareacție inițială a statului – deși era singura abordare rezonabilă ca prudență la momentul respectiv – a facilitat o suprarelaxare inversă.

A doua dilemă a fost generată de modul eronat în care statul a abordat economic religia pe perioada restricțiilor. În această privință, trebuie înțeles echilibrat un aspect structural – subfinanțarea cronică a cultelor religioase. Nu există vizibilitate bună cu privire la ce venituri vor fi anul viitor sau chiar luna viitoare.

Relevanța pentru pandemie este dată de faptul că marea majoritate a preoților din România nu ar putea trăi decent doar cu venitul asigurat de stat. Venitul obișnuit al acestora include și donații din partea credincioșilor care vin la biserică din care o parte trebuie transferate către proiectele Bisericii.

Desigur, s-ar putea remarca că nu ar trebui să fie treaba statului sau că unele venituri nu sunt fiscalizate etc, dar chestiunea pe fond este aceea de a încerca să înțelegem echilibrat implicațiile concrete.

Or, restricțiile în sine riscau atât să slăbească conexiunea și autoritatea spirituală în relația cu credincioșii, cât și să afecteze semnificativ posibilitățile de trai decent în cadrul cultelor religioase. Din ambele perspective, presiunea pentru menținerea adunărilor de tip religios și neimplicarea în promovarea mesajelor medicale deveneau naturale.

Unii cititori ar putea și aici să remarce că mai toată perioada pandemiei au fost excepții importante de la restricții în favoarea vieții religioase (raportat la motivația spirituală și constituțională). Este adevărat, dar excepțiile au fost parțiale și limitările indirecte au fost semnificative.

În plus, trebuie înțeles că și atunci când statul a permis unele activități, preoții nu au avut motive să promoveze gravitatea bolii pentru că riscul ar fi fost ca multă lume să nu vină în biserici de frică, chiar dacă era „voie” de la stat. La momentul la care au apărut vaccinurile, deja devenise dificil de sugerat altceva, deși era o evoluție foarte importantă.

Pentru cei care s-ar grăbi să spună că preoții ar trebui să fie niște apostoli ai vaccinării și să nu se lase influențați nici de considerente economice, menționez că este foarte dificil de trăit din voluntariat. Aceasta cu atât mai mult cu cât contextul a fost unul în care zeci de procente chiar din personalul medical nu au vrut să se vaccineze, unii medici (chit că nespecialiști în boli infecțioase) fiind vehemenți public pe subiect.

Așa cum statul a acoperit foarte multe salarii în economie, cred că ar fi trebuit ca, pentru perioadele de restricții, veniturile preoților din cultele religioase să fi fost suplimentate de stat, corelat cu așteptări de susținere rezonabilă a comunicării politicilor sanitare. Nu ar fi fost simplu, dar ar fi fost mult mai eficient raportat la contextul excepțional de pandemie.

(e) Neimplicarea sistemului cultural și accesul cu totul disproporționat și nepenalizat în mass-media a tot felul de vestitori ai Matrix (cu „ciparea” oamenilor) și apocalipsei (cu ideea că se experimentează iresponsabil medicamente cunoscute ca nocive pe populație)

Este un aspect clar în sine, așa că nu o să insist. Din ce s-a întâmplat în mass-media în ultimele săptămâni se vede că se putea și altfel mai demult.

Ideea nu este deloc aceea că ar trebui luat automat de bun tot ce spune un funcționar public. Nu este nici aceea că vaccinarea ar fi o soluție perfectă.

Este vorba pur și simplu de faptul că mediatizarea profesionistă a efectelor și ponderilor bolii între vaccinați și nevaccinați, raportului statistic între avantaje și riscuri, diferențelor de sechele pe termen lung etc – a fost cu totul insuficientă la noi. Accesul la informație nu a fost, de fapt, deloc echilibrat.

2. Criza energetică

Numeroase articole au explicat detaliat de ce sectorul energiei din România ar fi putut să fie într-o situație mult mai bună în prezent decât este. Aș sublinia, așadar, doar câteva aspecte din alte perspective.

Este clar că marea majoritate a specialiștilor tehnici din toată Europa și alte țări nu au anticipat creșterea mare a prețurilor specific din toamna aceasta pe tot continentul (cel puțin, magnitudinea creșterii).

Desigur, o părere la îndemână ar fi că sunt toți nepricepuți, dar cred că este mult mai logic să avem în vedere (i) câțiva factori facilitatori ai crizei care s-au suprapus acum și (ii) puternice componente politice și geopolitice care au exploatat factorii respectivi tot acum.

În ceea ce privește factorii facilitatori, m-aș referi în special la:

a. O subinvestire de peste 20 de ani cam în tot Occidentul (nu doar în România s-a întâmplat asta) în producție tradițională de energie pe fondul prețurilor mici. Pe de o parte, a fost mult mai rentabil pentru investitori să bage banii în aproape orice altceva. Pe de altă parte, tot vorbindu-se de energie verde și promovându-se scheme de susținere (doar) a acesteia, viitorul devenea și mai nesigur – prea incert pentru a demara investiții majore tradiționale (acestea necesitând mult timp pentru recuperare);

b. O tendință a lumii de a-și crește consumul de energie (mai multă populație, mai multe fabrici, mai multe mijloace de transport etc, chiar dacă eficiența a crescut);

c. Favorizarea în UE a piețelor de tip PZU (piețe pe ziua următoare). Aici aș menționa că ponderea de la noi de aproximativ 40% din energie cumpărată, practic, de pe o zi pe alta nu este unică în UE, ci s-a urmat un trend. Acest trend european a ajutat regenerabilele, facilitând intrarea rapidă pe piață a oricărui parc eolian sau solar nou și reducând și riscul contractual al lipsei de constanță de producție care e mai pregnant în contractele pe termen lung. A redus, însă, predictibilitatea.

d. O iarnă mai rece în Europa anul trecut care a dus la o scădere mai mare a stocurilor de gaze și cărbune, cu o lipsă de atenție a autorităților la remedierea promptă;

e. O secetă severă în America de Sud și vânt mai slab în Europa anul acesta care au afectat producția de energie din regenerabile și crescut nevoia de surse tradiționale pe mai multe continente;

f. Revenirea economică post-Covid 19 și apropierea iernii care au generat un plus de cerere; și

g. Anunțarea la nivel global a unor pachete masive de stimulare a economiei post-Covid (SUA, UE și China etc) care a generat o cerere anticipativă accelerată de materii prime de toate felurile, majoritatea necesitând multă energie tradițională pentru extragere, prelucrare și transport.

Pe plan politic și geopolitic, cred că ar trebui să avem în vedere cel puțin 3 componente majore (raportat la politicile UE și ale Partidului Democrat american de accelerare a tranziției verzi).

O primă componentă ar ține de interesul multor actori de modificare/lărgire a mixului energetic actual din politicile climatice (inclusiv din pachetul european de tranziție la energie verde).

O a doua componentă ar fi legată de dorința multor țări și companii de lungire a calendarului tranziției.

O a treia componentă ar fi aceea că dacă totuși s-ar merge înainte cu același mix de energie și cu același calendar, ar fi bine pentru producătorii tradiționali ca prețul energiei tradiționale să fie măcar semnificativ mai mare între timp. Aceasta ar permite constituirea unor rezerve pentru adaptare și ar mai da o șansă și la o renegociere în pasul doi.

În această ultimă privință, prețuri mai mari la energie pot influența jocul politic la nivelul populației în favoarea unor partide mai puțin pretențioase pe subiect. Pot, de asemenea, afecta competitivitatea societăților comerciale occidentale față de țări care nu adoptă politicile verzi în același ritm, aspect iarăși de natură să ajute concurența atât politic, cât și economic.

Aici trebuie înțeles un aspect important. Așa cum în crizele economice capitaliste (mai ales din 2008 încoace) se mărește fluxul de bani în piață pentru a parcurge mai ușor acele perioade (prin quantitative easing și alte politici contraciclice), și atunci când sunt crize energetice, cei ce pot să o facă, măresc, de obicei, cantitățile de energie pentru a diminua consecințele crizelor respective.

Pentru că apa (mai puțin în perioadele de secetă dură) și nuclearul sunt „destul de” constante, iar solarul și eolianul depind destul de mult de vreme, producțiile de petrol, gaze și cărbune sunt cele care pot face diferența în prezent în astfel de situații.

Or, modul în care Partidul Democrat din SUA a abordat petrolul și gazele de șist care făcuseră din SUA exportator net de ani de zile a generat neliniște. De asemenea, adoptarea Green Deal de UE a fost văzută de unii actori ca o accelerare politică a unei schimbări care le-ar lăsa mult mai puțin timp pentru propria adaptare. Interesul geopolitic pe termen mai lung l-a bătut pe cel pe termen scurt de a vinde momentan mai multă energie. Cei afectați nu au dorit să faciliteze tranziția, ci să-i arate slăbiciunile actuale.

Când Joe Biden a solicitat OPEC, în august și noiembrie 2021, să crească producția de petrol, s-a lovit de refuzuri (și cred că ar fi eronat ca refuzurile respective să fie văzute în afara contextului de mai sus)[i].

De asemenea, Rusia a manevrat luni de zile robinetul de gaze față de toată Europa, cu amânarea momentului de creștere a fluxului de gaze în conducte, încercând și un șantaj puternic (subiectul a fost deja prezentat pe larg de alți autori) asupra Republicii Moldova. Rusia dorește și o accelerare a certificării conductei Nord Stream 2 (aspect suspendat foarte recent de autoritățile germane, probabil și în contextul analizei implicațiilor politice ale crizei energetice din ultimul timp).[ii]

Pe fondul riscului de război rece între SUA și China și tensiunilor legate de AUKUS și Taiwan, China nu a mai apărut deloc inițial la COP26 (a 26-a conferință ONU privind schimbările climatice) și a invocat afectarea proprie, mărind masiv producția de cărbune pentru a face față consumului din țară.

Desigur, și perioada aleasă pentru negocierile COP 26 mi se pare că a fost total neinspirată. Era mult mai sănătos să fie organizată primăvara (așa cum fusese cea anterioară) când nevoile de consum energetic nu sunt în creștere, nu toamna târziu.

Nu toate cele de mai sus au fost aliniate politic, dar unele au fost. Oricum, rezultatul total împinge UE și Partidul Democrat american în dilema acceptării unor prețuri destul de mari pe termen lung sau dezicerii de propriile declarații și angajamente (dacă sunt forțați să revizuiască propriile politici privind sursele tradiționale de energie prin creșterea ponderii acestora acasă sau la nivelul altor țări). Desigur, aceasta ar submina și ideea de a taxa importurile în UE și SUA din țări care nu respectă aceleași standarde.

Pe de altă parte, după cum arată și episodul cu Republica Moldova (care a fost o țintă secundară a Rusiei), chiar și la nivelul UE, care are un grad mare de dependență energetică externă, încercarea unui fel de șantaj are limite. Poate duce la ostilizarea populației europene, accelerarea unor tranziții tehnologice, retalieri pe alte componente etc. Criza petrolului din anii 80 oferă unele similitudini de luat în seamă.

Pare că s-a ajuns, însă, la concluzia că tranziția va merge, oricum, înainte și este mult mai bine de presat și negociat acum, inclusiv adaptări și contracte de furnizare pe termen lung, când (a) există o decuplare între ambițiile UE și posibilitățile reale și (b) pachetul privind energiile verzi nu este cu totul finalizat și lansat.

Este posibil să se încerce o nouă rundă de creșteri toamna viitoare.

Cred că subiectul trebuie abordat pragmatic și cu înțelepciune.

România poate ieși oarecum câștigată (în termeni relativi) per total din cele de mai sus (de exemplu, prin potențiala includere în mix a nuclearului și prin fonduri și posibilități suplimentare pentru anumite surse de energie), dar este foarte important pentru asta să nu-și slăbească sectorul energetic.

Este bine politic și pentru restul economiei să nu crească facturile cine știe ce, dar trebuie gândit foarte atent în ce măsură, pentru cât timp și cine suportă costul. Trebuie înțeles și că problema a devenit geopolitic structurală – vom fi relevant sub prețurile de vârf, dar nu vom reveni la prețuri mici curând.

Legea recentă (259/2021) care vizează plafonarea unor costuri nete peste iarnă are și idei bune, dar nu ține cont de principii economice de bază (despre problemele legii respective s-a scris extensiv în mass-media). Fragilizarea financiară a sectorului energetic poate duce rapid la probleme și mai mari în pasul doi. Aceasta cu atât mai mult cu cât criza a confirmat că investițiile și în energie pur securitară sunt necesare (și pentru investiții trebuie predictibilitate că merită efortul).

3. Criza politică

Așa cum s-au găsit mult mai multe raționamente și nuanțe baladei Miorița decât au avut vreodată în vedere autorii acesteia, și criza politică din ultimele luni riscă să genereze numeroase distorsiuni și interpretări excesive cu privire la ce s-a planificat efectiv în spate.

Totuși, dacă ar fi să ne gândim care ar fi putut fi un plan sofisticat din spate și interacțiunile sale cu alte planuri și că ar fi exagerat să presupunem că tot ce s-a întâmplat a fost doar o încăierare politică „obișnuită” scăpată rapid de sub control, ar fi util să avem în vedere următoarele:

(a) O atenuare graduală de aproape un an a unor asperități față de PSD.

Se face aproape 1 an de când Președintele României nu a mai atacat relevant PSD în mass-media și invers. Ține, desigur, și de faptul că PSD era în opoziție și în minoritate (era greu de reproșat mare lucru nou, coaliția de guvernare putând, teoretic, adopta mai orice). Dar a fost mai mult de atât.

Este foarte probabil să fi apărut un disconfort față de USR-Plus încă de la negocierile dure inițiale pentru Guvern când ministerele obținute în final de acesta au fost văzute ca excesive procentual/ca importanță relativă. S-a născut gândul că este bine să se lucreze la premisele unei alternative.

A contat și o conștientizare mai largă a faptului că o abordare de tip „plăcuțe suedeze” față de cel mai mare partid din țară nu este, totuși, normală politic și nici nu a dat prea multe rezultate.

O calmare reciprocă a jocului, o abordare targetată și o ieșire din generalizări atât de mari ar avea șanse să fie mai eficientă, chiar dacă rămân destule segmente nereformate în acțiune. Distanțarea PSD din ultimul an de unele teme și disocierea explicită de grupul Dragnea, de exemplu, pot fi văzute și în acest context.

PNRR-ul și oferă mai multe posibilități de cointeresare politică față de mai multe partide și este mult mai greu de deraiat de la el din cauza cadrului constrângător european pe subiect. De asemenea, atragerea fondurilor depinzând de reforme, sprijinul unor procente cât mai mari din administrațiile locale ar ajuta.

Este important și ca la momentul schimbării majorității politice în viitor resursele să nu fie concentrate politic fix invers geografic (către administrațiile locale PSD) ceea ce ar pune în pericol sustenabilitatea unei părți din ceea ce se va construi/demara în următorii ani cu miliardele de euro respective.

Pe plan mai politicianist, PNL era, probabil, preocupat și de rolul majoritar al USR-Plus în pregătirea PNRR și în anticipata pilotare a implementării sale, inclusiv în relația cu Bruxelles, aspecte de natură a oferi plusuri de capital politic.

Este foarte posibil să fi contat și ajustarea geopolitică din SUA și regiune, dar despre aceasta vom vorbi mai mult, poate, cu o altă ocazie. În esență, unele lucruri s-au schimbat în ultimul an și este important pentru România să aibă segmente politice cât mai reduse care să încerce jocuri politice contraproductive.

Mai sunt și alte aspecte.

Ideea este aceea că se lucra de ceva timp la o abordare constructivă față de PSD-ul fără Liviu Dragnea și pentru ipoteza în care PSD nu ar fi fost cooptat efectiv la guvernare (și pe fondul ascensiunii partidelor de stânga în SUA și multe țări europene).

Încrederea cu care PNL a comunicat la declanșarea crizei, precum și blocarea moțiunii USR-Plus-AUR în Parlament indică puternic o înțelegere anterioară de principiu cu PSD (dar – s-a dovedit – cu goluri serioase, cel puțin față de PNL).

(b) De ce, totuși, acum două luni și de ce o alianță efectivă la guvernare?

Data Congresului PNL și calendarul de selecție a șefilor de parchete erau foarte importante, dar trebuia ca România să apuce să fie aprobat PNRR-ul. Semnarea PNRR a intervenit ceva mai târziu, dar când criza a fost declanșată se știa că momentul european cheie de aprobare trecuse.

De asemenea, cinic vorbind, era de așteptat ca deschiderea școlilor și grădinițelor să genereze automat un nou val de Covid-19, precum și ca expunerea de 40% la piața PZU să ducă la ceva creșteri de prețuri la energie tot toamna – ceea ce s-a și întâmplat. Astfel de evoluții ar fi facilitat o plajă mai largă de alianțe politice pe ideea că situații deosebite ar necesita soluții pragmatice etc.

Nu s-a anticipat magnitudinea Valului 4 și a crizei energetice, dar  – apropos de efectele indirecte ale crizei energetice – magnitudinea respectivă a „facilitat” suplimentar flexibilitatea de alianțe, făcând, totodată, mai important și să nu fie lăsat PSD în opoziție cu astfel de „oportunități” de critică. Doar că magnitudinea respectivă a redus marja de negociere a PNL raportat la spectrul alegerilor anticipate.

Totuși, deși un astfel de plan putea fi implementat mult mai ușor doar în perioada de toamnă, cele menționate nu sunt suficiente pentru a răspunde la întrebarea de mai sus.

Cel mai logic răspuns pare acela că planul respectiv (atât cât o fi fost) nu era ceva bătut în cuie, coaliția inițială – „Planul A” – având șanse să continue și să rămână varianta preferată la guvernare. O serie de decizii și evenimente au înclinat, însă, balanța către „Planul B”.

(c) Ne amintim că apăruseră gradual destule neînțelegeri „în teritoriu”, dar problemele decisive (demiterea ministrului justiței) au plecat de la neavizarea programului Anghel Saligny și de la derularea procedurii de selecție a șefilor de parchete fără implicarea Președintelui (aceasta din urmă nu a fost invocată, dar este un consens larg că a contat).

Primul aspect a fost prezentat în mass-media ca fiind un pretext, dar cred că a fost foarte important politic. Programul Saligny era un atu major în lupta pentru șefia PNL și sprijinul delegaților la Congres (și ar fi dat o poziție mai bună de start și dacă se ajungea la alegeri anticipate).

Or, USR-Plus s-a poziționat vizibil în favoarea lui Ludovic Orban (prin declarații ale mai multor reprezentanți de vârf etc). Nici nu se credea că acesta va pierde și era, oricum, văzut ca garantul păstrării repartiției de portofolii negociate la momentul instalării Guvernului de coaliție.

În acest context, deși avizarea fusese solicitată oficial din scurt și programul chiar era susceptibil de îmbunătățiri, Președintele și tabăra lui Florin Cîțu au văzut refuzul respectiv ca pe o interferență majoră și intenționată în competiția politică internă strânsă respectivă.

De ce a dorit Klaus Johannis să-l schimbe pe Ludovic Orban ar necesita mai mult spațiu pentru explicații. Dar este clar că a dorit-o și că șefia PNL nu s-ar fi schimbat fără sprijinul său.

Al doilea aspect a fost și el foarte important. Din păcate, conflictul în spirală între elitele de facto românești din ultimii 30 de ani a mărit excesiv relevanța „controlului” cât mai mare pe demararea și mersul dosarelor penale. Abordarea lui Stelian Ion a fost văzută ca o încercare de scoatere prematură a unui vector major de putere de sub un semi-control perceput ca încă fiind foarte important sau chiar de preluare pur și simplu a acestuia – aspect mult dincolo de simpla semnificație a numirii unor persoane pe funcții.

Cred că o bună înțelegere a susceptibilităților pe subiect necesită să avem în vedere și poziția USR-Plus cu privire la Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ). După cum am detaliat cu o altă ocazie, SIIJ a fost creată inițial ca o contrapondere față de unele segmente din DNA, percepute de multe partide ca transformate într-un vehicul al procurorilor și unor segmente din autoritățile de forță de presiune asupra judecătorilor, politicienilor și oamenilor de afaceri, fără să fie ceva eficient și invers.

Activitatea SIIJ este, evident, criticabilă, dar insistența USR-Plus pe desființarea sa pur și simplu, fără o discuție de substanță cu privire la (a) abuzurile clare și numeroase ale unor procurori în cadrul luptei anticorupție (pe lângă multe lucruri bune făcute de parchete) și (b) nevoia de mecanisme eficiente de prevenire a abuzurilor a neliniștit profund atât PNL, cât și UDMR (poziția PSD era deja limpede).

Deși USR-Plus doar mergea pe o continuitate de poziție mai veche pe subiect, este posibil ca, în contextul de mai sus, o serie de actori să fi văzut insistența respectivă, coroborată cu abordarea privind selecția procurorilor, ca pe o tentativă de revenire la putere (cu cooperarea sau manipularea unor reprezentanți ai USR-Plus) a unor segmente care pierduseră din control în ultimii ani.

Teama și la nivel personal a unor oameni politici de soarta multor politicieni de vârf, inclusiv a lui Traian Băsescu, a anturajului apropiat și a familiei sale, nu ar trebui, nici ea, exclusă.

Activitatea parchetelor din ultimii ani pe zona anticorupție (de când s-a intrat în faza de blocaj despre care am vorbit în Trilogia Elitelor) lasă mult de dorit, dar și o revenire la exact ce era anterior nu mai era o soluție acceptabilă politic.

În lipsa găsirii unei căi de mijloc percepute ca echilibrate de toți jucătorii, s-a preferat riscul excluderii unor forțe care erau reformiste, dar erau percepute ca accentuând prea mult divizarea clasei politice sau ca fiind, eventual, manipulate parțial pe câteva teme cheie de segmente considerate excesive, față de intenția unei aplanări. Ca de multe ori în luptele din ultimii 30 de ani, abordările au fost binare – alb-negru.

În relația cu partenerii strategici, probabil s-a spus că evoluția stabilă a României are mai multe șanse într-un format politic mai larg, că unele segmente care au sprijinit lupta anticorupție au folosit-o de la un punct și în interes propriu și că o cooptare a PSD fără grupul Liviu Dragnea, fără AUR în interior, cu o conducere care s-a distanțat în ultimul an de anumite teme și care a cooptat tehnocrați și ar putea revaloriza și relația cu Mircea Geoană, cu experiența acumulată pe dimensiunea NATO, este varianta mai bună, mai ales cu un prim-ministru al alianței din zona armatei și cooperării transatlantice etc.

(d) Ce nu a mers conform „planului”/”planurilor”?

În primul rând, poate și pentru că a subapreciat atât „Planul B”, cât și șansele lui Florin Cîțu la șefia PNL, USR-Plus nu a cedat pentru a elimina „suspiciunile” de mai sus și a facilita continuarea „Planului A” (cu o cooptare eventuală a PSD de pe o poziție mult mai de forță).

Era dificil să o facă, dar doar constat (ar lua prea mult spațiu pentru detalii). Ce ar fi trebuit, oricum, evitat a fost risipa de epitete și invective față PNL care a redus, de fapt, opțiunile, facilitând jocul PSD și al unor aripi din PNL.

În al doilea rând, chiar și cu programul Saligny aprobat, Ludovic Orban a luptat puternic în PNL, forțând o implicare mai vizibilă a Președintelui decât se dorea și ducând la o divizare mult mai serioasă a partidului.

În al treilea rând, foarte important, PSD a decis să treacă propria moțiune de cenzură tocmai pentru a-și mări marja de negociere față de PNL. Această decizie a fost facilitată de pripeala PNL care – crezând că „Planul B” este mai sigur pentru PNL și mai detaliat decât era – a tăiat punțile alternative rapid, în loc să-și lase loc de întors mai ușor. Deși decizia PSD respectivă deschidea teoretic drumul pentru îndeplinirea condiției USR-Plus de revenire la guvernare (să nu mai fie Florin Cîțu prim-ministru), era deja târziu.

În fine, în al patrulea rând, faptul că PSD a refuzat să sprijine din Parlament un guvern minoritar PNL-UDMR (care a fost probabil un fel de „Plan B+” discutat anterior și pe care PNL a insistat timp de săptămâni), presând pentru o intrare oficială la guvernare, pare să fi fost și el o deviere majoră (nu e sigur).

Or, Florin Cîțu realiza importanța aproape esențială a poziției de premier pentru poziționarea în partid.

De aici și modul în care a fost văzută inițial condiția USR (inclusiv în contextul luptei cu Ludovic Orban) și preocuparea majoră pentru păstrarea funcției respective cu orice preț.

Doar că decizia CCR legată de premieri priviți de moțiuni de cenzură, faptul că PSD a fost cel care a promovat acea moțiune, afectând suplimentar scenariul unei guvernări tot cu el, precum și procentul scăzut de popularitate spre finalul crizei au fost imposibil de surmontat credibil.

Tot de aici a plecat probabil, în pasul doi, și (a) ideea excluderii formale din PNL a lui Ludovic Orban (pentru a preveni o (re)preluare de acesta a partidului), (b) ideea rotației premierilor (care relativizează funcția față de cea a președintelui de partid) și (c) acceptarea unui prim premier, de fapt, din afara PNL (cineva puternic din PNL putând deveni rapid numărul 1 în partid dacă era numit prim-ministru).

Rezultatul final al crizei pe partea de Guvern este cel cunoscut – investirea în Parlament pare la acest moment doar o formalitate.

UDMR a ieșit destul de bine (deși ar fi preferat o variantă în care să conteze pentru majoritate).

PSD a jucat abil, obținând într-un mod „sigur” o mare parte din ce ar fi putut (nesigur) obține dacă ar fi fost anticipate.

PNL a rămas la guvernare, dar a pierdut relevant per total, mai ales ca opțiuni viitoare.

Klaus Johannis a ieșit învingător, dar slăbit, inclusiv pe partea de opțiuni dacă noua alianță va merge prost, chiar dacă păstrează butoane de presiune politică care contează în România. O eventuală revizuire a Constituției în sensul menționat în mass-media (trecerea la un regim parlamentar) necesită o discuție separată.

USR și Ludovic Orban (care a reușit să rămână relevant politic) au pierdut această etapă, dar au șansa să crească semnificativ în opoziție dacă guvernarea PNL-PSD-UDMR nu va performa. Nu va fi, însă, suficient pentru formarea unei noi majorități în 2024 (cu cine o mai fi) dacă nu se ajustează strategiile. Despre aceasta vom vorbi, poate, cu o altă ocazie. Oricum, ar fi oportunități importante în următorii ani și pentru un partid cu totul nou.

Cât despre români, au pierdut aproape 3 luni și este foarte important să nu piardă următorii 3 ani. Este esențial ca guvernarea care urmează să fie eficientă și ringul de box să fie restrâns la locurile în care este cu adevărat nevoie.

Și pentru PNL (și parțial și pentru PSD) va fi extrem de important politic să asigure o guvernare bună.

Ne vom lămuri curând. Oricum, se mai pot întâmpla lucruri până în 2024.

Să sperăm că vom fi plăcut surprinși de evoluția comportamentului mediu al clasei politice în următorii ani.


[i] A se vedea, de exemplu, analizele lui Dan Yergin sau, https://www.bloomberg.com/news/articles/2021-11-01/opec-heads-for-biden-clash-as-members-reject-call-for-more-oil. Primele discuții începuseră din august 2021.
[ii] A se vedea, de exemplu, https://www.atlanticcouncil.org/blogs/ukrainealert/europe-must-face-up-to-the-chilling-reality-of-putins-energy-blackmail/


Av. Lucian Bondoc, Managing Partner BONDOC ȘI ASOCIAȚII