Topice triste

Valentin Constantin

Ideile pe care mi-am propus să le comentez aparțin unui patrimoniu aflat în imediata noastră apropiere. Eu l-am regăsit, în bloc, într-un editorial foarte recent care aparține unui autor inteligent și talentat. Ideile aparțin folclorului nostru politico-economic, dar sînt aceleași care alimentează și doctrina Lumii a Treia și diverse forme de populism. Sînt, de fapt, idei internaționale, ca și ideile revoluționarilor noștri de la 1848, pe care, de alt­ fel, autorul editorialului îi evocă. Reprezintă un fond din care politicienii extrag cîte o idee atunci cînd li se pare necesar și o transformă în secțiune din programul lor politic și în refren politic. De exemplu, astăzi un partid politic fredonează refrenul toxicității societăților transnaționale (multi-naționale).

Trei grupuri de idei am împrumutat pentru nevoile acestui text.

Numărul 1: „Statele sunt tot mai nepăsătoare față de concentrarea banilor, iar democrația tot mai coruptă”. „Săracii freamătă pe toate continentele, mai ales că de o bucată de timp, în echipa lor e adăugată o parte a clasei mijlocii”.

Ce-i atît de rău în concentrarea banilor? Dacă ne imaginăm că posesorii marilor averi sînt înzestrați cu o mitică capacitate de consum, ne-am putea îngrozi. Dacă ne imaginăm că au mania acumulării de bunuri, ne putem indigna. Însă bogații acestei lumi nu par să păstreze, în general, sume de bani în bănci și nici să adune tone de macrameuri și bibelouri. Nu pentru că ar fi inestetic, ci pentru că ar fi neproductiv. În general, o mare parte din bogăția lor e convertită în acțiuni. Un combustibil capitalist. Bogații lumii consumă modic, investesc și creează instituții filantropice. La prima vedere, nu par chiar atît de toxici.

Lucrurile se schimbă dacă ne imaginăm că împărțind săracilor toată averea bogaților (sau măcar o parte semnificativă) am eradica sărăcia sau am transforma săracii în mici investitori.

Însă împărțirea averii bogaților la săraci s-a realizat deja în secolul trecut. Țara noastră, fără compromisuri, le-a împărțit pînă și locuințele. Faptul că în 1948 bogatul și săracul aveau un apartament împărțit, care poseda, ca excepții, un hol comun, o baie și o bucătărie comună, nu l-a făcut fericit nici pe bogat, nici pe sărac. În timp, rezultatul experimentului a fost clar și precis: poți lichida bogăția, nu poți lichida sărăcia. Comunismul l-a instituționalizat pe sărac. Nimic mai mult.

Observația că democrația e coruptă nu o comentez. Este o noutate pe care o vehiculau deja admiratorii lui Hitler[1]. Cred că săracii și echipa lor din editorialul menționat freamătă degeaba. La capătul freamătului se află depresia: deposedarea bogaților nu este o soluție. Ni-mic nu ne împiedică să inventăm pentru corupție vaccinuri (prin educație) și tratamente (în recluziune).

Numărul 2: Autorul ne spune că există în acest moment în România „cauzele revoltei naționaliste a burgheziei europene de la 1848”. „Avem aceleași cauze naționale: dominația străină (în politică, economie, Justiție)” și, last but not least, sîntem confruntați cu „inimaginabila lăcomie a companiilor trans-statale”.

Oare sîntem sufocați de dominația străină? România a solicitat să fie admisă în NATO și în UE. Ambele sînt organizații închise. Cu alte cuvinte, admiterea presupune îndeplinirea anumitor condiții. În principal, trebuie să ai o ideologie politică compatibilă cu a aliaților (cimentul alianței), să dezvolți capacități care să-ți permită să fii un partener militar credibil. Asta în cazul NATO. În cazul UE, în afara criteriilor politice, trebuie să fi asimilat în prealabil aquis-ul comunitar, adică ansamblul normelor și practicilor pe care membrii organizației le‑au adoptat în cursul zecilor de ani care s-au scurs de la înființarea ei.

Dacă ai fost admis cumva cu o „marjă de toleranță”, ți se fixează condiții imediate pe care trebuie să le îndeplinești. Organizația își ia niște vagi garanții cuprinse în „clauzele de salvgardare” (de exemplu, celebrul Mecanism de cooperare și verificare). UE reprezintă în domeniile prevăzute de tratate o autoritate pentru statele membre. Însă nu este nici autoritate străină, nici dominație străină. Statele Unite reprezintă în NATO, statul cu cea mai mare pondere în furnizarea suportului militar al securității. Ar trebui să-i recunoască ceilalți membri rolul preeminent? Sau chestiunile militare trebuie tratate în regim de egalitate? Există un singur răspuns logic și mai multe ilogice. Unul înrudit cu reacțiile bunului simț, celelalte orbite de mania egalității. Din 1990 și pînă azi, nici o putere străină nu ne domină, nici un alt stat și nici o organizație inter-guvernamentală. Eventual, ni se reamintesc din cînd în cînd obligații pe care le-am subscris voluntar și ni se fac recomandări atunci cînd este evident că nu reușim să depășim dificultățile. De exemplu, în hotărîrile-pilot de la CEDO sau în rapoartele MCV.

Sau, în situația în care ai luat un împrumut de la FMI. FMI nu poate institui ipoteci și nici nu poate pretinde gajuri. Pretinde doar promisiuni. De exemplu, promisiunea că vei achita datoria la timp, prin reducerea unor cheltuieli, lăsate la alegerea ta. Adică promiți să lichidezi „cîteva perle industriale” bugetofage. Faptul că ți se reamintește promisiunea neonorată este un aspect al dominației străine?

În fine, cît de lacome sînt companiile multinaționale? Cîțiva dintre partenerii noștri europeni dețin cîteva astfel de companii. Nici foarte multe, nici cele mai performante. Ele funcționează în calitate de corporații în interesul acționarilor și sînt listate la bursă. Două obligații cred că trebuie să ne rețină atenția. Scopul lor este acela de a obține profit pentru acționari, iar mijloacele utilizate nu trebuie să lezeze interesele acționarilor. Dacă și-ar limita profitul (lăcomia) ar deveni structuri semi-capitaliste, iar acțiunile lor la burse s-ar prăbuși. Fără să-și limiteze profitul, ele și-l reduc totuși, uneori, prin opere filantropice.

Dacă se instalează o structură economică care aparține unei multinaționale pe teritoriul tău, înseamnă că există avantaje reciproce. Multinaționala nu va plăti impozit pe profit pentru că are resurse de „optimizare fiscală”. Va plăti în schimb, impozite pe salarii, impozite pe patrimoniu (dacă există), taxe și impozite locale. Va crea locuri de muncă și va consuma utilități. În plus, va disemina know-how și cîteva elemente din cultura sa organizațională. E mult, e puțin? Compensează întrucîtva lăcomia? Dacă tot vrem să utilizăm acest limbaj, poate ar fi onest să spunem și despre sportivi că sînt „lacomi de medalii”, „lacomi de performanță” sau „lacomi de bani”.

Numărul 3: ”Sărăcia freamătă pe toate continentele (…). Micii antreprenori, intelectualii și profesiile liberale îngroașă tot mai mult rîndurile sărăcimii, excluși prin fiscalitate și geocorporatism din aria bună a nivelului de trai”.

Observații cum sînt cele de mai sus sînt, pe cît de false, pe atît de greu de combătut. Sînt românii astăzi mai săraci decît erau în toamna lui 1989? Răspunsul este simplu. Pentru că starea lor de astăzi se compară cu un prag absolut al penuriei totale. Înainte de 1989, românii aveau slujbe și nu aveau bunuri. Aveau locuințe neîncălzite și cu apă caldă menajeră restricționată și televizoare fără programe de televiziune.

Economia României nu mai este o economie de stat. Prin urmare, statul nu mai poate oferi în mod direct slujbe. Partea din economie care a rămas statului este tratată ca un rezervor de sinecuri. Reprezintă prada de război pentru cîștigătorul alegerilor și pentru fracțiuni politice minuscule care înclină balanța puterii. Probabil că se puteau păstra cîteva companii ceaușiste și eventual se puteau transforma în „mici campioni naționali sau regionali”. Însă grosul industriei socialiste era cu desăvîrșire falimentar. România era o țară cu o industrie epuizată, incapabilă de regenerare, cu o agricultură fără suport tehnologic. O țară fără infrastructură, fără rezerve financiare și fără proiecte care ar fi putut angaja credite internaționale. Discuțiile de la noi despre economie și despre posibilitățile de acțiune ale guvernului ignoră faptul că România face parte, vrînd-nevrînd, din economia mondială. Iar economia mondială (ca și politica mondială, în măsura în care sînt fungibile) are o „problemă a descrierii” care afectează serios „problema analizei” și „problema predicției”, cel puțin după părerea mea. Astăzi, schimbările sunt tot mai rapide și provin din tot mai multe direcții. Este tot mai dificil să știm care este direcția corectă în care trebuie să privim și unde trebuie să ne stabilim atenția.

Atunci cînd Statele Unite au fost simbolul necontroversat al eficienței politice și economice (de la începutul secocolului al XX-lea pînă în anul 1971) trebuia să înțelegem transformările impuse de americani, dar și resursele stabilității mondiale pe care o promiteau. La fel și în perioada de hegemonie pură, de la sfîrșitul Războiului Rece pînă la sfîrșitul secolului trecut. După intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului, peisajul economic s-a schimbat. Nimeni nu mai privește acum în direcția Japoniei (fostă mare promisiune economică), nici a Indiei (aparent insuficient de dinamică), nici în direcția Coreei de Sud. Ce mai reprezintă în economia mondială delocalizările productive ale multinaționalelor dacă China și-a propus să fie „fabrica lumii”? Mă mulțumesc doar să observ că guvernele statelor mici și mijlocii au o capacitate de acțiune tot mai redusă.

Observația lui Fernand Braudel, aceea că diviziunea muncii la scară planetară, ceea ce astăzi numim diviziunea internațională a muncii, reprezintă consolidarea unor vechi situații istorice și că „s-a stabilit progresiv sub forma unui lanț de subordonări care se determină unele pe altele” nu mai este astăzi valabilă[2]. Mutarea unor state de la periferie la semi-periferie și de la semi-periferie la centru nu se bazează pe trecut.

Succesul depinde însă și astăzi, ca și altă dată, de identificarea rapidă a șanselor, de capacitatea de a te menține pe aceeași linie, de repetiții și de acumulări.

Morala a rămas aproximativ aceeași. Așa cum spunea Braudel: „Atunci cînd pierzi, nu pierzi numai o dată, și nici atunci cînd cîștigi, nu cîștigi dintr-o dată”.

După cum s-a afirmat, dezvoltarea aduce dezvoltare și sărăcia aduce sărăcie. Iar inegalitatea ține de realități structurale, care se încheagă foarte încet și dispar foarte încet. De multe ori, responsabil a fost statul, cel care uneori „umplea spațiul social atunci cînd nu era cazul”. Era tolerant cu corupția și dur cu revendicările sociale. Și, în general, cheltuieli administrative inutile depășeau cheltuielile operaționale.

Întrebarea care se pune acum este dacă diviziunea internațională a muncii s-a încheiat. Dacă pentru decenii bune de aici înainte știm cine va face ce, unde și la ce preț. Dacă la aceste întrebări avem răspunsuri pozitive, putem ști deja cîte ceva despre viitoarele țări sărace.


[1] V. inter alia, Carl Schmitt, Parlementarisme et deì-mocratie, ed. du Seuil, 1988.
[2] v. Fernand Braudel, Timpul lumii, Meridiane, 1989, p. 48 și passim.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția noiembrie 2021