La 8 decembrie 2021 se împlinesc 30 de ani de la aprobarea prin referendum și intrarea în vigoare a actualei constituții a țării. Un act deopotrivă politic și juridic fundamental, care a stabilit bazele statului de drept și ale democrației constituționale, cadru normativ-instituțional de revenire la democrație și înscriere a statului român pe orbita valorilor și devenirii de tip occidental. Unul care și-a dovedit trăinicia și consistența opțiunilor astfel exprimate, din moment ce, cu revizuirea din 2003 guvernează neîntrerupt de trei decenii viața publică a românilor. O lege fundamentală sub puterea căreia țara a fost acceptată, mai întâi în Consiliul Europei (1993), apoi în NATO (2004) și în cele din urmă (2007) a aderat la Uniunea Europeană (U.E. sau Uniunea). Desigur, (cvasi) tăcerea generală sub care se petrece evenimentul aniversar ne face să credem că patimile politice care au dominat elaborarea și adoptarea sa nu s-au stins încă nici la capătul atâtor decenii! Într-adevăr, în orice altă parte a lumii marcarea unui atare moment istoric ar fi preocupat, prin simbolistica aferentă, tradițiile evocate și provocările prezentului, întreaga comunitate națională. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ea ar avea loc în contextul în care în 2021 se împlinesc 155 de ani de la adoptarea primei constituții române (1866) și ne pregătim de aniversarea centenarului celei a României Mari (1923), iar viitorul constituțional nu ne poate rămâne indiferent. Nici măcar dispoziția din art. 2 a Legii nr. 120/1995 potrivit căreia de Ziua Constituției „autoritățile publice și celelalte instituții publice… vor organiza acțiuni culturale și manifestări științifice consacrate dezvoltării democrației constituționale în România” nu mai impresionează pe nimeni. Înscrierea deplină și definitivă a rolului și semnificațiilor celei de a șaptea legi fundamentale din dezvoltarea constituțională a țării rămâne, poate, de evaluat pentru mai târziu când prevederile sale își vor fi epuizat implicațiile și cu detașarea necesară unui atare demers. Până atunci însă, măcar cu o ocazie aniversară și cu titlu oarecum provizoriu se impun schițate câteva considerații generale, deopotrivă, de ordin istoric și de actualitate.
1. Dincolo de patimile confruntărilor politice dezlănțuite în Adunarea Constituantă și în presă acum 30 de ani, din punct de vedere tehnic momentul constituțional (re) fondator a constituit pentru specialiștii domeniului o experiență deosebită. Într-adevăr, Comisia de redactare a reunit universitarii de atunci specializați în drept constituțional și cu o „coalizare” intergenerațională absolută, în care disensiunile politice erau mult temperate, s-a trecut la un travaliu laborios, serios și consistent. A venit mai întâi decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, care stabilea, printre altele, că Adunarea Deputaților și Senatul, în ședință comună, constituiau de drept Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituției României. Au urmat, apoi, conform unei proceduri speciale, elaborarea și adoptarea, mai întâi a tezelor și apoi a proiectului noii legi fundamentale. În tot acest timp, ideile lansate, propunerile de amendare formulate ori conflictele de poziții teoretice manifestate făceau obiectul articolelor de presă și mai ales al cursurilor și seminariilor de drept constituțional. Într-adevăr, speranțele de dezvoltare democratică și rodnică a țării răzbăteau peste tot și constituția părea prima chemată a le esențializa juridic și confirma politic. Noi și adevărate drepturi și libertăți fundamentale, nu numai consacrate, dar și efectiv garantate, instituții majore (Curtea Constituțională, Avocatul Poporului ș.a.), principii precum separația puterilor în stat, mecanisme de control reciproc al puterilor luau ființă constituțională, se constituționalizau noi domenii (precum protecția mediului). Juriștii generațiilor mai vechi, supraviețuitori ai marilor încercări postbelice, aduceau în arenă ideile și experiențele interbelice, rezonanțele Constituției din 1923, iar strădaniile lor și-au găsit locul în textul preconizatei legi fundamentale. Despărțirea de trecut nu era ușoară și presupunea eforturi deosebite de renunțări, înțelegerea noului curs al istoriei și exprimarea normativă a exigențelor viitorului, cu atât mai mult mai greu de prefigurat. Din această unire a energiilor specialiștilor în numele interesului superior constituțional (național) rezultatul a fost pe măsură, iar solidaritatea de breaslă, marcată și prin gesturi concrete, unele chiar repudiate politic, s-a dovedit salutară. „Echipa” astfel formată, în mare parte avea să continue și să contribuie decisiv și la revizuirea din 2003, purtând ca semn determinant necesitatea creării condițiilor constituționale ale aderării țării la Uniunea Europeană. Schimbul de generații a intervenit inevitabil, prin scurgerea implacabilă și necruțătoare a timpului, marcând parcă prea profund capacitatea noastră de a judeca manifestarea constituțională și a pregăti eventualele reforme necesare. Marele „rateu” din 2014, constând nu atât în faptul nefinalizării propriu-zise a proiectului pe calea adoptării, pus pe seama conjuncturii și opțiunilor politice, ci mai ales în infirmarea multora din propuneri în urma controlului de constituționalitate, ar trebui să constituie un grav semnal de alarmă. Exces de politică ori insuficientă determinare tehnico-juridică? Mi-e teamă că a fost vorba, mai degrabă, de aceasta din urmă!
2. Constituția este supusă astăzi acțiunii crescânde din partea a diverse forțe de influență, mai mult sau mai puțin consistente, dar în orice caz insistente, vizibile și susceptibile să-i afecteze conținutul, amploarea și chiar sensul și rațiunile de a fi. Perspectiva istorică, centrată pe stat și manifestările sale, se atenuează și devin perceptibile tot mai accentuat ecourile dimensiunilor globale, europene și internaționale. Ele fac presiuni asupra edificiilor constituțional-legislative naționale și participă în felul lor la așa-denumita mișcare de standardizare constituțională. Totodată, se prefigurează și afirmă provocări noi ale căror implicații și semnificații sunt încorporate progresiv constituțiilor, precum schimbarea climatică și, în plan mai general, problematica majoră de mediu. La rândul său, constituționalismul, inițiat și manifestat ca un curent de gândire ce promovează supremația legii fundamentale asupra celorlalte norme juridice a evoluat major în privința semnificațiilor sale. Odată cu era modernă și avântul doctrinelor contractului social, însoțit de liberalismul politic, el a devenit vârful de lance al acțiunii împotriva abuzurilor publice; punând în centrul dispozitivului său limitarea puterilor guvernanților (din punct de vedere tehnico-juridic, mai ales prin separația și controlul reciproc al puterilor) și garantarea drepturilor și libertăților, constituționalismul contemporan moștenește și fructifică concepțiile filosofice umaniste, individualiste și egalitariste în expansiune multă vreme. În același timp, ca preocupare de a face din pactul constituțional instrumentul limitării și încadrării puterii guvernanților, el își găsește rădăcini străvechi, încă din antichitate. Simultan,un constituționalism „post-contemporan” (neoconstituționalism) își face astăzi apariția, structurat de mize de o imensă amploare precum cele legate de bioputere și bioetică sau de provocări ecologice, în special climatice, înscrise într-o abordare globală. Sunt repere prin prisma cărora se impune, mai mult ca oricând, a fi analizată și evoluția constituționalismului românesc, desprinse prioritățile actuale și prefigurate perspectivele de dezvoltare.
3. Pentru cercetările în materie, momentul aniversar poate fi perceput și privit în mod diferit, cu împliniri și eșecuri, decepții și speranțe. Desigur, la judecata istoriei și a evaluărilor specialiștilor domeniului Constituția din 8 decembrie 1991 se prezintă cu plusurile și minusurile sale, relevate și confirmate ca atare de practica politico-democratică, jurisprudența și doctrina pertinente. Ea nu trebuie privită, înainte de toate, ca o operă de creație juridică, ci, mai degrabă, ca un act de întocmire tehnico-legislativă și potrivire contextuală. Și, în această ultimă privință, trebuie să recunoaștem că alcătuitorii proiectului de acum treizeci de ani au perceput așa cum se cuvenea nevoia social-politică, au valorificat corespunzător tradițiile și au prefigurat un drum constituțional potrivit pentru România ca stat european, cu vădită vocație euroatlantică. Realist s-a apreciat și reglementat asupra rostului statului național într-o lume în schimbare și cu echilibre teritoriale mișcătoare, a misiunilor și valorilor sale în viața națiunii române, drepturilor și îndatoririlor recunoscute și garantate tuturor…
Atunci când se opta pentru un model constituțional orientat preponderent spre cel francez, al celei de a V-a Republici („semiprezidențial” după „invenția” lui M. Duverger), dar și cu elemente cu precădere din spațiul unor experiențe ca, de pildă, cea spaniolă sau portugheză, nu se făcea din capriciu, ci din imperativul înscrierii în perspectiva neolatină a dezvoltării noastre juridice, inaugurată la mijlocul veacului al 19-lea și urmată necontenit de atunci.
Încercările de a inventa și chiar inova prea mult nu au avut mari sorți de izbândă în evoluția noastră constituțional-legislativă. Experiențele interbelice ale Consiliului Legislativ de recodificare creatoare, după repere științifico-comparatiste, de laborator care au eșuat în cele din urmă, au demonstrat că în atari întreprinderi secretul succesului stă tocmai în destoinicia împrumutării și translatării adecvate a reglementărilor de care e nevoie. Preluarea a ceea ce deja a fost verificat în practică, cu implicații previzibile și măsuri de adaptare la realități constituie ecuația cea mai potrivită. Celebra dilemă a formelor fără fond a fost pe deplin operabilă, cu toate controversele ei, iar experiențele trecutului se cuvin percepute ca atare. Ulterior, rolul aplicării creatoare revine judecătorului constituțional, pe calea jurisprudenței, ajutat specific de doctrinarul preocupat de analize teoretice, perspective comparatiste și critica științifică aferentă. Din această perspectivă nu ar fi lipsită de justificare și interes o evaluare a jurisprudenței Curții Constituționale dezvoltată în aplicarea legii fundamentale și mai ales a concluziilor sale majore și rolului său în structurarea dreptului românesc contemporan. După cum și trecerea în revistă a doctrinei aferente ne poate oferi indicii relevante asupra mersului constituțional românesc post-1989. Așadar, într-o abordare responsabilă, întocmirea normativă constituțională, oficializată pe deplin la 8 decembrie 1991, face corp comun, inseparabil cu jurisprudența și reflecția teoretică aferentă care i-au urmat și trebuie judecate precum un tot, cu diferențierile cuvenite și nuanțările necesare. Să ne încumetăm la un asemenea demers? Dacă nu acum, în context strict aniversar, în orice caz ca o prioritate a cercetării științifice el se impune cu necesitate, ca un obiectiv prioritar al cunoașterii unui segment important al vieții noastre juridice. Până atunci să observăm rolul pozitiv jucat de Curtea Constituțională a României (C.C.R.) pe calea deciziilor pronunțate în menținerea și revenirea legislației pe coordonatele valorilor și principiilor constituționale, în frunte cu corecturile, numeroase și relevante aduse în acest mod noilor coduri (penal și de procedură penală, civil și de procedură civilă) rezultate din recodificarea precipitat indusă și grabnic efectuată acum circa un deceniu. Un fenomen care, în sine, ar merita să fie analizat în profunzime, nu atât spre a-i decela cauzele conjuncturale ale promovării, cât mai ales a-i circumscrie, pe cât posibil, consecințele exigențelor statului de drept și fundamentelor așezământului nostru constituțional.
4. Se adaugă, desigur, în aceeași perspectivă a aniversărilor și a rosturilor acestora, alte două în viitorul apropiat, în 2022 împlinindu-se trei decenii de la crearea C.C.R. și de jurisprudență în interpretare, explicitarea semnificațiilor și aplicarea creator-evolutivă a prevederilor legii fundamentale, iar în 2023 centenarul Constituției României Mari. Prin urmare, două pretexte justificative pentru abordarea a tot atâtea teme profunde și importante de analiză și sinteză: pe de o parte, decriptarea în termeni durabili și valorificarea pertinentă a tradițiilor constituționale proprii, înrădăcinate modern în urmă cu peste un secol și jumătate, iar, pe de alta, o primă evaluare a celor trei din urmă decenii de constituționalism consolidat pentru a surprinde cât mai exact necesitatea, oportunitatea și eventuale dimensiuni ale viitoarei revizuiri a textului normativ fundamental. În ambele cazuri se prefigurează provocări majore de cercetare și reflecție aprofundate, și, totodată, șanse de relansare a științei dreptului constituțional autohton. În privința posibilului proiect al unei sinteze multidimensionale a jurisprudenței C.C.R., important izvor de drept, puternică interfață a ofensivei integrării și globalizării juridice și creație a „înțelepților” (les sages) constituționali, mizele sunt și mai promițătoare. Ele ar putea viza sectoarele principale ale legislației naționale în acest mod evaluate de instanța de contencios constituțional, iar concluziile articulate într-o viziune sistematică ar oferi o imagine mai completă asupra fenomenului constituțional-juridic românesc. Urmate de analize doctrinare pertinente și competente, cu o participare interdisciplinară impusă de particularitățile tematicii abordate, aceste analize s-ar constitui într-o contribuție majoră la cunoașterea și afirmarea specificului constituționalismului în țara noastră. Nu în ultimul rând, s-ar permite o mai bună apreciere asupra existenței și manifestărilor posibile ale unei identități constituționale românești, precum și, într-un context mai larg și actual, a conexiunilor cu dreptul Uniunii Europene și dreptul internațional, în dinamica cuvenită și cu implicațiile, teoretice și concrete ce se impun ca atare.
5. Un subiect provocator l-ar putea constitui astăzi și în raport cu recente evenimente, care converg spre o tendință, în continuarea celor exprimate mai sus situarea de către unii doctrinari a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E. sau Curtea de la Luxemburg) în rândul jurisdicțiilor constituționale, e adevărat, cu un statut special, dar generatoare de reevaluări și implicații în legătură cu instanțele naționale de gen. Într-adevăr, în ultimii ani s-a structurat o viziune conform căreia C.J.U.E. reprezintă, deopotrivă, o jurisdicție internațională, una administrativă și, respectiv, constituțională. În măsura în care a fost creată printr-un tratat care angajează statele membre ale unei organizații internaționale, Curte de la Luxemburg este și rămâne, înainte de toate, o instanță internațională, funcțiile sale evocând un atare statut atâta timp cât soluționează, pe baza art. 259 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.), litigiile dintre statele membre vizând neîndeplinirea angajamentelor asumate și statuează, în virtutea art. 273 T.F.U.E., asupra oricărui diferend ivit între țările membre în conexiune cu obiectul tratatelor, atunci când e învestită în temeiul unui acord pertinent. Dacă litigiile interstatale reprezintă o parte infimă a activității sale, cauzele vizând constatarea, conform art. 258 T.F.U.E., neaplicării dreptului U.E. de către statele membre ale Uniunii inițiate de Comisia Europeană au determinat o bogată jurisprudență. Funcțiunile de jurisdicție administrativă sunt puse în evidență prin controlul administrației unional-europene pe calea acțiunilor directe tinzând anularea actelor acesteia, repararea prejudiciilor cauzate persoanelor fizice și juridice, precum și reformării sancțiunilor pe care le aplică întreprinderilor. În fine, caracterizarea C.J.U.E. ca jurisdicție constituțională este fructul unor lucrări mai recente precum teza de doctorat a lui P.-Em. Pignare, „La Cour de justice de l’Union européenne, juridiction constitutionnelle” (Editions Bruylant, Bruxelles, 2021). Mișcarea de constituționalizare a Uniunii Europene a fost detectată la începutul anilor 1980 prin recunoașterea drepturilor fundamentale pe care Comunitățile Europene s-au angajat să le respecte sub controlul C.J.U.E. și cu extensia competențelor comunitare dincolo de cele pe care le presupuneau activitățile economice. Asemenea evoluții au condus instanța de la Luxemburg la a lua poziție asupra litigiilor raportându-se la baza juridică a actelor instituțiilor Uniunii care sunt expresia conflictelor de competență între aceasta și statele membre, precum și conflictului de puteri între instituțiile U.E. Se înscriu în aceleași orizonturi invocarea drepturilor fundamentale în contestările actelor instituțiilor unional-europene și chiar ale statelor membre, iar recunoașterea și includerea Cartei drepturilor fundamentale a U.E. în dreptul primar a amplificat o atare tendință. Nu în ultimul rând, este vorba de dialogul întreținut cu jurisdicțiile constituționale naționale pe calea trimiterilor prejudiciale și influențele reciproce dintre sistemele juridice în conexiune.
6. Revenind la Ziua Constituției, de această dată aniversară, 8 decembrie 2021, e de observat că tendința de a contesta cu orice preț ceea ce există și se manifestă, inclusiv în plan juridic, și, abia după ce devine istorie, să cădem în cealaltă extremă, a elogiilor și exagerărilor necritice pare a fi o specificitate și excepționalitate românești. Un exemplu elocvent îl reprezintă, în acest sens, atitudinea manifestă de-a lungul timpului față de Constituția din 1866, astăzi idealizată mai de toți și văzută ca monument politico-juridic național. Și ea a rămas în istorie nu ca o creație legistică, ci mai ales prin opțiunea de model (o constituție „belgiană” pentru o „Belgie a orientului”, adică un stat de interes european), confirmată de istorie. Dar în urmă cu o sută de ani, așa cum rezultă din dezbaterile organizate pe teme constituționale în pregătirea legii fundamentale a României Mari de Institutul Social Român al profesorului Dimitrie Gusti, în 1921–1922, lucrurile păreau cu totul altfel. Tonul general era dat de marele istoric Nicolae Iorga, care o judeca aspru și, desigur, exagerat, din prisma punctelor sale proprii, ale „organicismului juridic”, drept „izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei constituții apusene; ea n-are absolut nici un fel de legătură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nici o elaborațiune particulară nouă… o haină împrumutată străinătății fără a se fi luat măsura capului nostru, am primit-o așa cum ni s-a trimis… și am trăit cu corpul nostru deoparte și cu haina străină fluturând deasupra lui, fără nici un fel de efect aproape asupra vieții noastre politice”. Numai Vintilă Brătianu, cu cumpătarea autenticului finanțist și viziunea marelui constructor de țară, conchidea că se impune a nu uita că „sub regimul ei am putut trece de la România Mică, la cea Mare” și marca astfel rostul său definitoriu în istoria modernă românească.
P.S.: În ultimii ani, noi, românii, parcă ne-am obișnuit, mai ales la nivel oficial, să nu mai acordăm atenție marilor aniversări naționale. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu Centenarul Marii Uniri (2018), cel al tratatelor de pace care au consfințit-o juridic internațional (2019–2020) și rămâne de văzut ce se va întâmpla cu cel al Constituției din 29 martie 1923. În felul acesta, cu nimic nu ar mai putea să ne mire indiferența față de împlinirea a trei decenii de la aprobarea constituției în vigoare, ale cărei prevederi le trăim și nu a venit poate rândul (încă) să le contemplăm! „Uitarea istoriei” riscă însă a ne face să-i repetăm greșelile. Chiar „constituționale”!
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
