Procesul adoptării Constituției din 1991 – o veritabilă școală a constituționalismului românesc

1. Contextul istoric

Împlinirea celor 30 de ani de la adoptarea Constituției României din 1991 ne prilejuiește rememorarea acelor momente și împrejurări istorice excepționale ale Revoluției române victorioase din 1989, care au declanșat procesul democratizării țării în toate componentele vieții social-politice.

Anul 2021 reprezintă o aniversare specială a Constituției și a democrației constituționale, care ne permite să reliefăm importanța și impactul unor transformări din temelii ale statului și societății românești. Este de la sine înțeles că, în cuprinsul unui comentariu cu caracter aniversar, nu ne propunem un demers complet și sistematic privind modul cum s-a scris Constituția, descrierea și valorizarea procesului revoluționar și democratic din România lui decembrie 1989 și nici a activității prodigioase a Constituantei care la 21 noiembrie 1991 a adoptat Constituția României, ratificată prin referendumul din 8 decembrie al aceluiași an, dată la care a și intrat în vigoare.[1]

În spiritul unei abordări realiste, dar și din perspectiva scurgerii timpului care poate confirma sau infirma viabilitatea unor realizări sau soluții, încercăm, prin aducere-aminte, să „reînviem” doar câteva idei, momente și oameni care s-au vădit în acel timp, supranumit „un timp astral al istoriei” României. În opinia strict personală, a fost una dintre cele mai mari schimbări ale destinului țării, realizată printr-un proces revoluționar care a avut ca finalitate dobândirea libertății și demnității unui popor cu vocație și tradiție europeană, comparabilă, în contexte istorice diferite, cu efectele Constituției din 1866 asupra formării statului român, precum și cu  întregirea statului național român de la 1918.

Voința revoluționară generalizată a populației de răsturnare a vechii și perimatei ordini statale de tip totalitar a fost în acel timp univocă, iar confruntările dintre revoluționari și exponenții structurilor de putere comuniste „rezistente” au condus la calificarea de revoluție „sângeroasă”, comparativ cu alte țări din centrul și sud-estul Europei, unde transferul de putere, trecerea de la regimul comunist la cel democratic s-au realizat mai mult sau puțin pașnic.

Aceste împrejurări istorice caracteristice pentru modul în care a avut loc răsturnarea regimului totalitar din România lui decembrie 1989 și-au pus amprenta asupra evoluțiilor și măsurilor de reconstrucție ale statului și de reformare a tuturor palierelor societății românești. Dacă în timpul desfășurării acțiunilor revoluționare, populația a trăit realmente o descătușare totală, un sentiment plenar al demnității, al libertății de exprimare și de mișcare, acest entuziasm sincer, manifestat și prin lacrimi de bucurie, s-a degradat progresiv și rapid. Climatul social tensionat, neîncrederea, spiritul revanșard, de vendetă, clivajele dintre diferite categorii socioprofesionale, presiunea unor grupuri de a acapara puterea ori influența politică și/sau economică, repoziționarea exponenților vechii nomenclaturi prin radicalizarea discursului public contestatar îndreptat împotriva noilor lideri și idei, apariția și proliferarea unor proiecte îndoielnice de transformare a societății, toate acestea, care aveau un singur numitor comun, de recâștigare a unui statut avantajos în noua ordine politică, constituiau ambianța acelor timpuri de libertate, dar și de individualism egoist exacerbat, de regrupări după criteriul unor interese diverse, care au accentuat „lupta pentru putere și dominare” în toate formele ei de manifestare, de la cea politică, până la nivelul tuturor celorlalte domenii și activități din societate. Aceste tendințe au fost resimțite în întreaga societate ca nesiguranță, corupție și suspiciune generală.

Privind retrospectiv, societatea românească de atunci părea că intra într-o mișcare de destructurare, derută și incoerență, având efectul atomizării și slăbirii solidarității sociale, atât de necesară în acele momente în care se prăbușise un sistem politic și trebuia reconstruit din temelii un altul, bazat pe modelul de civilizație al democrației autentice.

Pe fondul acestor stări sociale precipitate, de conflicte și preocupări pentru interesele individuale și de grup care nu erau, în esență, „conflicte de valori”, ci „conflicte de interese”, străbăteau vectorii procesului revoluționar, iar liderii săi își asumaseră responsabilitatea de a înfăptui obiectivele democratice ale revoluției în spiritul aspirațiilor populare, de schimbare și instaurare a unui regim politic care să consacre cuceririle revoluției, să recunoască și să garanteze demnitatea umană, separația puterilor în stat, drepturile și libertățile, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic ca valori supreme. Putem afirma că aceste valori și principii reprezentau, de fapt, țelurile esențiale ale „generației revoluției și ale Constituției din 1991”, care trebuia să le proclame și să le garanteze ca fundament al noii societății.

2. Opțiunea pentru o nouă Constituție și crearea premiselor pentru adoptarea ei

O Constituție, orice Constituție, reprezintă „așezământul politic și juridic” al unui stat și al unei societăți care exprimă „ethosul” și identitatea esențială ale unui popor, „demosul”.

Elaborarea și adoptarea unei Constituții noi și moderne impun crearea unor premise, a unui cadru politic, juridic și democratic care să asigure o dezbatere bazată pe pluralism, în care opoziția democratică are posibilitatea să se exprime și să contribuie la construcția unui regim constituțional adecvat noului tip de stat și de societate.

În acest sens, putem observa că în România s-a creat, de către forțele revoluționare responsabile și decidente, „un drum cu marcaje” politico-juridice care să conducă spre opera de adoptare a Constituției în condițiile legitimității și democrației.

Fără a intra într-o analiză mai complexă, vom evoca doar existența acestor premise, instituite chiar prin primul document istoric, de esență revoluționară, „Comunicatul către țară” din 22 decembrie 1989[2] al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), înființat prin autoînvestire, care marchează momentul fundamental al procesului revoluționar, proclamându-se faptul că puterea politică este preluată de exponenții mișcării revoluționare prin înlăturarea reprezentanților vechiului regim și a ideologiei lor și prin desființarea vechilor structuri de putere ale comunismului. „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naționale. (…) Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea, întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale. (…) În teritoriu se vor constitui consilii județene, municipale, orășenești și comunale ale Frontului Salvării Naționale ca organe ale puterii locale.” Acest document a stabilit programul care cuprindea principiile și obiectivele instaurării sistemului democratic de guvernare, cum ar fi, printre altele, abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească; alegerea conducătorilor politici pe criterii democratice; respectarea drepturilor și libertăților omului; precum și faptul că „un Comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat”.

Identificăm în acest important document politic, opțiunea clar exprimată a redactării unei noi Constituții în care, evident, trebuiau înscrise valorile, principiile și mecanismele constituționale ale noii puteri și ale pactului social prin care dreptul nu mai putea aparține exclusiv statului, ci devenea și dreptul cetățeanului, cu alte cuvinte, devenea din statul legal și legalist un stat de drept și democratic, în care trebuiau „conciliate autoritatea și libertatea”.

Dar această opțiune politică nu era suficientă, deoarece ea nu se putea realiza de la sine, fără crearea cadrului juridic necesar pentru adoptarea unei Constituții democratice.

De aceea, CFSN a adoptat Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și organizațiilor obștești din România[3], prin care s-a reglementat înființarea partidelor politice, creând-se astfel premisa pluralismului politic. A fost apoi înființat, prin Decretul-lege nr. 81/1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională[4] al CFSN, un nou organism de esență revoluționară, organizat pe baze multipartidiste, denumit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care se regăseau reprezentanți ai partidelor nou-înființate alături de partidul Frontul Salvării Naționale, fiind cooptați atât președinții consiliilor județene, cât și reprezentanți ai minorităților naționale. Frontul Salvării Naționale (FSN), ca partid format în revoluție, și-a asumat responsabilitățile revoluției și ale instaurării unui nou regim politic și constituțional.

Ulterior, CPUN a adoptat faimosul Decret-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României[5], supranumit în epocă și „mini-Constituția”. Importanța acestui act normativ adoptat de această structură multipartidistă sui-generis, de tip revoluționar, supranumită și „prima școală a renașterii democrației și parlamentarismului românesc”, a fost determinantă pentru crearea cadrului juridic al alegerilor democratice.

Decretul-lege nr. 92/1990, conceput ca o lege electorală, cuprindea în reglementările sale dispoziții de natură constituțională care pot fi considerate nucleul substanței constituționale preluat și dezvoltat și de Constituția din 1991. Prin acest document juridic cu valoare constituțională s-au realizat, la 20 mai 1990, primele alegeri libere și democratice ale Parlamentului României și Președintelui României, care, în opinia unora, se înfăptuiau după 50 de ani de dictatură și alegeri trucate ale regimului politic înlăturat de la conducerea țării, iar potrivit altor opinii, alegerile libere nu se mai făcuseră în România din 1937, așa cum a afirmat liberalul Dan Amedeo Lăzărescu într-o intervenție la lucrările Constituantei.

S-a optat deci pentru o nouă Constituție și s-au creat și premisele democratice necesare pentru adoptarea ei. Renunțarea definitivă la vechea constituție comunistă a fost un act de voință politică exprimat fără ezitări și compromisuri, deoarece acel act fundamental reglementa instituțiile vechiului regim. Unele state foste comuniste nu au avut o opțiune atât de fermă în renunțarea în întregime la constituțiile vechi, încercând să le amendeze și să le adapteze noilor condiții, asigurând astfel supraviețuirea juridică a unor constituții perimate prin însuși faptul că partidul-stat declarase ritos că partidul comunist este forța politică conducătoare a întregii societăți, prevedere înscrisă în Constituție, care altera întregul conținut normativ al acesteia și fundamentul ei democratic. Astfel, se poate observa că, în state precum Ungaria și Polonia, constituțiile adoptate sub regimul comunist au fost, mai întâi, modificate în mod substanțial, pentru a le adapta la noua realitate politică. Ulterior, spre exemplu, în cazul Ungariei, a fost adoptată o nouă Constituție, și anume Legea fundamentală din anul 2011. Alte state au preferat să repună în vigoare vechile lor constituții interbelice (a se vedea exemplul Letoniei), însă în România o asemenea abordare nu putea fi realizată în sensul repunerii în vigoare a Constituției din 1923, având în vedere schimbările profunde și structurale care au avut loc în decursul timpului.

În urma alegerilor din 20 mai 1990 pe baza unor principii și norme juridice democratice, electoratul român și-a ales în mod liber Parlamentul și Președintele țării. Parlamentul, potrivit art.80 din Decretul-lege nr. 92/1990, avea o dublă calitate: atât de Adunare Constituantă, cât și de autoritate legiuitoare propriu-zisă. Adunarea Constituantă, în calitatea ei de putere originară, trebuia să adopte noua Constituție în termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni, iar în cazul în care termenul de 18 luni era depășit, Constituanta se dizolva de drept și se organizau alte alegeri[6].

În cadrul Constituantei a fost înființată, prin Hotărârea nr. 1 din 11 iulie 1990 privind Regulamentul Adunării Constituante[7], Comisia de redactare a proiectului Constituției României, denumită în continuare Comisia Constituțională, alcătuită pe baza algoritmului politic de reprezentare a grupurilor parlamentare din 12 deputați, 11 senatori și 5 experți în domeniul dreptului, fără drept de vot deliberativ.

Președintele acestei Comisii a fost desemnat Antonie Iorgovan, senator independent. Alegerea președintelui Comisiei s-a făcut astfel ca o consecință a reproșului opoziției din Constituantă potrivit căruia dacă FSN-ul ar fi deținut și funcția de președinte al acestei comisii, la care avea dreptul în logica algoritmului politic, ar fi existat „riscul” să se facă o Constituție în favoarea FSN-ului. Sigur că acest reproș era ridicol, dar atunci a funcționat și partidul majoritar în Constituantă a cedat președinția Comisiei constituționale unui senator independent.

Atmosfera atât din Constituantă, cât și din Comisie era foarte angajantă și animată de intenția tuturor membrilor ei, indiferent de „culorile politice”, de a contribui la adoptarea unei noi Constituții, ce reprezenta o miză pentru situația internă existentă și viitorul țării. În Constituantă, dar și în interiorul grupurilor parlamentare aparținând partidelor, era o atmosferă incandescentă, încărcată de energie și dinamism. Adunarea Constituantă reunea deputați și senatori motivați în demersurile lor de convingeri democratice și chiar dacă era eterogenă, ca generații și statusuri socioprofesionale diverse, era și multă cărturărie în interiorul ei. Din Constituantă făceau parte personalități remarcabile ale societății publice atât în spectrul stângii, cât și în cel al dreptei: academicieni, profesori universitari, avocați, ingineri, medici și alte categorii socioprofesionale precum și persoane implicate direct în acțiunile revoluționare. Din componența Constituantei nu lipseau nici reprezentanții minorităților naționale: UDMR și lideri ai celorlalte minorități, care au fost foarte active și implicate cu propuneri și amendamente utile atât în Comisia constituțională, cât și în plenul Constituantei, chiar dacă UDMR nu a votat în final pentru Constituție.

Constituanta a funcționat în temeiul Hotărârii nr. 1 din 11 iulie 1990 privind Regulamentul Adunării Constituante completat cu prevederile din Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. A fost constituit Comitetul Adunării Constituante, format din cele două Birouri permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, care avea ca scop coordonarea unitară a desfășurării lucrărilor Comisiei constituționale și ale plenului Constituantei.

Comisia constituțională[8] a fost un organism alcătuit după algoritmul politic care avea în compoziția sa și un număr de 5 experți instituită în scopul pregătirii Tezelor și a proiectului Constituției, care a desfășurat o activitate laborioasă, cu profesionalism și dăruire. După organizarea sa internă printr-un regulament, Comisia constituțională a trecut la o intensă activitate de documentare prin studierea unui mare număr de constituții ale statelor cu democrații consolidate. Comisia a recurs la realizarea unei ample documentări privind fenomenul constituțional european și internațional, precum și a metodologilor de redactare a constituțiilor moderne. Fondul documentar al Comisiei cuprindea constituțiile statelor democrate, studii de specialitate în domeniul dreptului public în general și al dreptului constituțional în special, lucrări de doctrină internațională pentru materiile care trebuiau reglementate prin dispozițiile legii fundamentale. La acest fond documentar relevant s-au adăugat și întâlnirile de lucru cu specialiști europeni, profesori în domeniul dreptului care în acel moment reprezentau „elita constituționaliștilor europeni”, dar și cu specialiști de pe alte continente.

Membrii Comisiei constituționale au colaborat în această perioadă cu Antonio La Pergola, preşedintele Comisiei de la Veneţia[9], Gianni Buquicchio, secretarul acesteia şi viitor preşedinte al Comisiei, Robert Badinter, preşedintele Consiliului Constituţional francez, Gérard Cognac, Jean Gicquel şi Michel Lesage, profesori la Catedra de drept public a Universităţii Paris I, Michel Bernard, preşedinte de secţie în cadrul Consiliului de Stat din Franța, Karl Doehring, profesor la Universitatea din Heidelberg, Jean-Claude Scholsem, decan al Facultăţii de Drept din Liège, sau Hans Ragnemalm, ombudsmanul Suediei.

Unii dintre specialiștii pe care i-am consultat noi, membrii Comisiei constituționale, parlamentarii și experții Comisiei, erau și experți ai Consiliului Europei sau aveau responsabilități publice în țările lor, fiind cunoscători atât ai aspectelor științifice și tehnice profesionale, cât și ai modului de funcționare a sistemelor politice și a instituțiilor publice. În anul 1990, am condus în calitate de vicepreședinte al Adunării Comitetului Constituantei și membru al Comisiei de redactare a Proiectului Constituției, delegația pentru consultări, alături de profesorii Florin Bucur Vasilescu, consilier prezidențial în acel moment și expert al Comisiei, specialist în drept constituțional, Vasile Gionea, deputat al Partidului Național Țărănesc-Creștin Democrat, și Antonie Iorgovan, senator independent, care a fost susținut de partidul majoritar FSN pentru funcția de președinte al Comisiei constituționale în scopul asigurării, cel puțin formale, a unei anumite „neutralități” politice a acestei Comisii. Delegația în componența descrisă s-a întâlnit cu specialiști, profesori, conducători ai unor autorități publice din Franța, Italia și Spania. Aceste consultări au avut o importanță deosebită pentru noi, deoarece din aceste convorbiri ne-am informat și documentat cu privire la înțelegerea mai profundă a constituționalismului european, a unor idei și soluții noi ale acestui fenomen și a modalităților tehnico-juridice de redactare a Constituției. Am avut prilejul să cunoaștem în mod direct aspecte de drept comparat și experiențele vieții constituționale a unor state, precum și modele constituționale din sistemul politic al acelor state democrate.

Reamintesc, în acest context, convorbirea delegației noastre cu Antonio La Pergola, cunoscut constituționalist, președintele Comisiei de la Veneția din acel timp, care ne-a transmis că, „pentru a avea o Constituție modernă și europeană”, trebuie să integrăm în textele Constituției conținutul art.20 din Constituția actuală privind prioritatea de aplicare a tratatelor și acordurilor internaționale din domeniul drepturilor omului în raport cu dispozițiile naționale contrare.

Totodată, acest cunoscut profesor de drept constituțional de la Roma ne-a recomandat și introducerea în Constituție a autorității jurisdicționale constituționale, respectiv Curtea Constituțională, ca dimensiune imanentă a statului de drept, precum și a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), care să asigure independența justiției. Aceste instituții care au fost reglementate în Constituție sunt de natură să fie considerate, după spusele lui La Pergola, drept „cheia simpatiei Europei pentru Constituția României”. În afara acestui schimb fructuos de idei și experiențe, ale cărui rezultate au fost analizate și receptate de Comisia constituțională, reflectându-se atât în Teze, cât și în forma finală a Constituției, au avut loc întâlniri de consultări și documentare cu specialiști din Germania și din alte state europene, dar și din SUA.

Este ușor de înțeles faptul că sursele de documentare pentru legiuitorul constituant au fost tradițiile constituționale europene în care se regăsește, ca parte integrantă, și tradiția românească, precum și sistemele constituționale și politice ale celor mai avansate țări cu democrație constituțională.

Nu pot însă omite din această sumară prezentare, organizarea la București, în anul 1990, a unui seminar internațional axat pe teme de constituționalitate la care au participat cu expuneri și studii științifice personalități ale domeniului dreptului public din mai multe state cu sisteme constituționale diferite și la care au fost prezenți cu teme și intervenții și membrii Comisiei constituționale din România care erau angajați în redactarea proiectului Tezelor și Constituției din 1991.

A fost un schimb de experiență consistent și util, în care s-au abordat aspecte teoretice, academice, comparatiste și practice ale unor teme de interes pentru Comisia constituțională. De altfel, aceste contacte și consultări cu specialiști internaționali au existat permanent până la adoptarea Constituției și chiar după acest eveniment. Profesorii Florin Bucur Vasilescu, Ioan Leș, Ioan Vida, Ion Deleanu, Mihai Constantinescu, Vasile Gionea, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan ca președinte al Comisiei, Gheorghe Frunda, dar și alți senatori și deputați, Comitetul Adunării Constituante s-au întâlnit cu profesori specialiști, experți internaționali, dar și cu personalități politice și ale vieții publice din alte state, abordând aspecte ale temelor constituționale aflate pe rolul Constituantei. Ansamblul acestor contacte, întâlniri în care s-a realizat un schimb de experiență și cunoaștere a fost necesar și util, iar unele dintre ideile acestor specialiști s-au reflectat în conținutul și forma Constituției noastre din 1991. Aceste consultări și schimburi profesionale ale Comisiei constituționale și ale membrilor Constituantei, dezbaterile și construcția edificiului constituțional din 1991 au fost o adevărată școală de drept constituțional, de înțelegere a axiologiei și rolului fundamental al Constituției în structurarea și organizarea sistemului politico-statal, precum și a spiritului și climatului de constituționalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de putere dintre autoritățile publice și dintre acestea și cetățenii unui stat de drept. Dacă CPUN din 1990 a fost „o școală a democrației parlamentare”, prin structura sa pluralistă, libertatea de exprimare a opiniilor și transparență, atunci lucrările Adunării Constituante din 1991 au avut valoarea unei „școli a constituționalismului românesc” atât prin transparența și durata dezbaterilor (11 iulie 1990 – 21 noiembrie 1991), amplitudinea și profesionalismul soluțiilor propuse și a argumentării lor, cât și prin procedurile democratice în care s-au desfășurat. Niciodată în istoria adoptării Constituțiilor românești nu a existat un număr atât de mare de deputați și senatori care să contribuie, în mod nemijlocit, la elaborarea unei Constituții cum a fost cel al deputaților și senatorilor din Constituanta din 1991, care au dezbătut în mod liber și într-un cadru multipartidist marile teme ale Constituției. Trebuie menționat că în, mod permanent, la lucrările Constituantei au participat reprezentanții mass-mediei, care transmiteau, prin mijloacele lor specifice, desfășurarea, soluțiile și stadiul dezbaterilor.

3. Tezele și antitezele Constituției din 1991

Înainte de a ne referi la Tezele Constituției, o precizare se impune cu privire la posibilitatea inserării în corpul Constituției a unui posibil „preambul” al acesteia. În anii 1990-1991, au existat discuții în grupul majoritar FSN din Constituantă privind posibilitatea introducerii unui preambul în Constituție. Discuțiile au avut loc și în Comisia constituțională. Potrivit tradiției redactării unor constituții, preambulul este caracteristic constituțiilor adoptate după revoluții, după schimbarea regimurilor politice și restructurarea sistemului social al unei țări, cum este exemplul tipic al Franței și al altor țări care au avut această experiență în istoria lor.

În acest context, în ceea ce mă privește, cred că nu era lipsită de sens și atașarea unui preambul la Constituția din 1991. A triumfat însă în discuțiile politice, dar și în cele ale Comisiei, punctul de vedere contrar, care s-a întemeiat pe ideea potrivit căreia un preambul spune prea mult sau prea puțin, că el este mai mult o declarație proclamativă (politică) și că în economia interpretării textelor constituționale va putea influența interpretarea acurată a acestora prin referire la conținutul unui preambul prea general, care, în esență, exprimă mai mult „entuziasmul momentului istoric” decât pozitivismul și stabilitatea textelor constituționale propriu-zise.

Trebuie menționat că un preambul prin natura și scopul lui nu cuprinde un catalog de drepturi și libertăți, acestea regăsindu-se în cuprinsul Constituției. Astfel, întrucât constituantul nu a acceptat ideea de atașare a unui preambul al Constituției, înseamnă că nici Constituția nu poate cuprinde „norme” proclamative/declarative. În acord cu această premisă, Curtea Constituțională, atunci când s-a pronunțat asupra constituționalității unei propuneri legislative de modificare a Constituției, propunere care, printre altele, cuprindea o normă cu caracter declarativ, și anume că cetățenii români se nasc și trăiesc liberi, principiu specific unui preambul, a statuat că acest principiu (cetățenii români se nasc și trăiesc liberi – s.n.) este specific declarațiilor de drepturi, or, declarațiile de drepturi au doar caracter proclamativ, fiind lipsite atât de garanții juridice pentru punerea lor în aplicare, cât și de o forță de constrângere specifică în cazul încălcării lor în comparație cu drepturile și libertățile consacrate în Convenții, Constituții care prevăd garanții și măsuri concrete de protecție ale acestora.

Astfel, ele nu cuprind norme juridice propriu-zise, obligatorii pentru toate subiectele de drept, ci reprezintă simple afirmări de principii, a căror încălcare nu declanșează o sancțiune din partea statului în scopul restabilirii autorității normei încălcate și al reparării vătămărilor aduse subiecților de drept. Acestea nu trebuie confundate cu garanțiile de drepturi care sunt asigurate prin norme juridice consacrate constituțional[10]. De fapt, Constituanta, în calitate de autor al Constituției din 1991, a transpus în modul său de a gândi și redacta Constituția reflecția potrivit căreia „Constituția este documentul politic cel mai juridic”.

Elaborarea Tezelor proiectului de Constituție din 1991 a fost necesară din rațiuni metodologice și de etapizare a procesului de adoptare a Constituției. Identificarea unei structuri a materiei de reglementat, formularea principiilor și valorilor, a mecanismelor și procedurilor, schițarea autorităților publice prezentate într-o formă esențializată, sistematică și coerentă, asigurau o imagine de ansamblu a obiectului de reglementare constituțională și a marilor repere ale construcției Documentului Constituției.

Prin prezentarea Tezelor, Comitetul Adunării Constituante și grupurile politice din Parlament și plenul Constituantei au avut un material-suport, de bază, pentru dezbaterea și modelarea fizionomiei noii Constituții democratice a României. Această modalitate de lucru a conferit plenului, alcătuit pluripartidist, să analizeze și să opteze prin vot pentru fundamentele Constituției, care după validarea Tezelor urma să fie elaborată în forma finală, pentru a fi dezbătută și votată ca atare de către Adunarea Constituantă. Rezultă astfel că, Tezele ca idei călăuzitoare, esențiale pentru finalizarea textului Constituției, au reprezentat un instrument eficace de prefigurare a conținutului acesteia. După aprobarea structurii Tezelor în plen, Comisia constituțională a avut posibilitatea să treacă la dezvoltarea acestora prin redactarea proiectului textelor constituționale.

Pentru îmbunătățirea Tezelor, grupurile parlamentare, prin liderii lor, au formulat propuneri și observații. Astfel, în dezbaterile Constituantei, unele teze au fost eliminate, altele au fost modificate sau chiar au fost introduse noi conținuturi, evident toate acestea cu votul majorității, care era un vot deschis sau secret, după caz, potrivit regulamentului. Întotdeauna, într-o dezbatere de magnitudinea unei Constituante, există teze și antiteze, care se pot acredita sau elimina unele pe altele sau se pot integra într-o sinteză superioară.

Tezele au fost dezbătute și aprobate de Constituantă, iar Comisia a fost învestită să redacteze proiectul Constituției. În a doua etapă, Constituanta, a cărei activitate organizatorică era coordonată de Comitetul Adunării Constituante, a dezbătut proiectul de Constituție în forma sa finală. Proiectul a fost publicat în 2 iulie 1991 și în aceeași lună s-au depus 1.019 amendamente cu privire la care Comisia a întocmit un raport la data de 29 iulie 1991, prin care 68 de amendamente au fost propuse pentru admitere și 951 pentru respingere. Și pentru a nu rătăci cititorul cu prea multe amănunte procedurale, mă limitez doar la rezultatele votului pentru Constituție din 21 noiembrie 1991. Din numărul total de 510 deputați și senatori ce compuneau Adunarea Constituantă au răspuns la apelul nominal 476 de parlamentari, din care 371 de deputați și 105 senatori. Un număr de 20 de deputați și 13 senatori și-au exprimat votul nominal prin corespondență, potrivit prevederilor articolului 1 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituției României[11]. Din numărarea voturilor exprimate, rezulta că 414 membri ai Adunării Constituante au votat pentru adoptarea Constituției, iar 95 de membri ai Adunării Constituante au votat contra adoptării Constituției. Cei 414 deputați și senatori care au votat pentru adoptarea Constituției reprezentau mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.

Ca urmare, Comitetul Adunării Constituante constata că sunt întrunite cerințele articolului 12 din Hotărârea Adunării Constituante nr.1/1990 și ca atare declara adoptată Constituția României de către Adunarea Constituantă în ședința sa din ziua de 21 noiembrie 1991[12].

Referendumul la care Constituanta a chemat cetățenii țării să se pronunțe cu privire la Constituția din 1991 a reprezentat mijlocul direct prin care poporul a decis în problemele hotărâtoare ale identității sale constituționale. În cadrul referendumului au fost exprimate 10.948.468 de voturi. Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „Da” a fost de 8.464.624. Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „Nu” a fost de 2.235.085, iar al voturilor nule, de 248.759[13]. Prin urmare, observăm o adeziune importantă a cetățenilor la Constituția din 1991, constituție care, spre deosebire de constituțiile precedente ale României, care au fost constituții-pact, a fost o constituție-convenție, adoptată de Parlament și ratificată prin referendum[14] potrivit Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

4. Unele probleme și aspecte care au suscitat interes în dezbaterea Constituantei și a Comisiei constituționale

Chiar de la debutul activității Comisiei constituționale au existat discuții între partide și în Constituantă privind forma de guvernământ – monarhie/republică. Această discuție a fost inițiată în cadrul Comisiei constituționale de profesorul Florin Bucur Vasilescu, consilier prezidențial și expert al Comisiei, în scopul clarificării dintru început a acestei opțiuni politice determinante în proiecția întregului ansamblu constituțional. În dezbaterile Comisiei s-au exprimat opinii evident contradictorii, dat fiind faptul că în Comisie erau și reprezentanții opoziției, care promovau în programele lor ideea instaurării unui regim monarhic, mai ales reprezentanții partidelor istorice (PNL și PNȚ-CD).

Ca participant direct la aceste dezbateri din interiorul Comisiei, al grupului parlamentar majoritar și al Constituantei, percepția noastră a fost că instaurarea monarhiei în România constituia mai mult un obiectiv formal al programelor acelor formațiuni politice, care doar prevedeau acest deziderat, decât era în realitate o convingere „nestrămutată”. Îmi întemeiez această percepție pe faptul că, în Comisie, reprezentații de marcă ai opoziției, cum ar fi liberalul Dan Amedeo Lăzărescu, cât și țărănistul Vasile Gionea, dar și alți reprezentați ai opoziției, în afara unor afirmații mereu reiterate în discursurile lor, a necesității revenirii la monarhie, nu au fost preocupați de argumentarea și susținerea acestei propuneri în mod elaborat și vădit, așa încât consider că discuțiile acestora s-au situat mai mult la nivelul „frizării” unei doleanțe politice, decât al unei poziții programatice irefragabile. De exemplu, cităm pe deputatul Ion Rațiu, fruntaș al Partidului Național Țărănesc-Creștin Democrat, care, în acest sens, spunea: „Noi acceptăm și vom accepta verdictul națiunii (referendumul pentru aprobarea Constituției – s.n.). Dacă națiunea optează pentru republică, noi acceptăm republica.” [15], iar președintele PNL, Radu Câmpeanu, în cuvântul rostit la încheierea votului pentru Constituție, deși a formulat unele critici privind reglementarea unor instituții ale Constituției, nu a făcut considerații în legătură cu forma de guvernământ.[16]

Oricum, în Comisie și Constituantă s-a decis ca rezolvarea acestei probleme a formei de guvernământ republică/monarhie să fie supusă referendumului pentru aprobarea Constituției din 1991, care prin răspunsul afirmativ sau negativ al electoratului, reprezenta și un acord implicit al poporului cu privire la forma de guvernământ.

De altfel, putem afirma că problema formei de guvernământ republică/monarhie nu a fost „un punct forte” al dezbaterilor în Constituantă. Reprezentanții partidelor istorice din Constituantă nu au avut o poziție determinată în această privință, ci mai degrabă au avut o poziție oscilantă, rezumându-se mai mult doar, la afirmarea unui „crez” de a se instaura monarhia, decât aceea de a demonstra superioritatea și oportunitatea acestei forme de guvernământ față de republică. Potrivit art.1 alin.(2) din Decretul-lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale[17], s-a stabilit că „forma de guvernământ a țării este republica”, iar în dezbaterile Decretului-lege nr. 92/1990 în CPUN nu a existat nicio propunere privind reinstaurarea monarhiei sau pentru organizarea unui referendum în vederea stabilirii formei de guvernământ, având în vedere că acest decret-lege nu a fost o simplă lege electorală, ci un act normativ care a întemeiat provizoriu instituțiile juridice și statale de bază ale noului regim. Acest act normativ a influențat și lucrările Constituantei în reglementarea unor principii constituționale și formularea unor texte ale Constituției din 1991. De asemenea, nici alegerile din 20 mai 1990 nu au avut ca problematică politică reinstaurarea monarhiei, deși în competiția pentru președinția României doi dintre candidați reprezentau partidele istorice, respectiv Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (PNȚ-CD), iar partidul monarhist nu a participat prin candidați proprii la alegeri. La dezbaterea Tezelor privind elaborarea proiectului de Constituție au existat, propunerea deputatului Dan Amedeo Lăzărescu, la care însă el a renunțat, și cea a deputatului țărănist Ion Rațiu, care a întrunit 55 de voturi, fiind respinsă[18]. Evident că încă de la început, era posibilă și organizarea unui referendum privind forma de guvernământ, dar această posibilitate nu a fost consecvent, suficient și ferm susținută nici în CPUN și nici în Constituantă, nici în grupurile majoritare ale acesteia, dar nici în grupurile de opoziție.

O altă chestiune importantă discutată și tranșată în Comisie și Constituantă a fost reprezentată de propunerile de a se înscrie în Constituție condiția domicilierii candidaților pe teritoriul României în ultimii 5 ani pentru a putea participa la alegerile prezidențiale (deputatul Ion Florea din Grupul ecologist și social-democrat), respectiv parlamentare (senatorul FSN Ion Predescu)[19].

Această propunere a fost contraargumentată și contracarată de profesorul constituționalist Florin Bucur Vasilescu și personal, am adus propriile argumente, precum și de alți deputați și senatori. Această soluție era incompatibilă cu exigențele democrației în general, iar în ceea ce privește România, care optase pentru libertate și democrație prin revoluție, era o propunere care venea în contradicție flagrantă cu atașamentul românilor la garantarea drepturilor politice de a alege și de a fi ales. Deși inițial propunerea a fost votată și înscrisă în proiectul de Constituție, am reușit să convingem reprezentanții partidului majoritar din Constituantă să revină asupra acestui text, dat fiind că absența de pe teritoriul țării din ultimii 5 ani era de multe ori imputabilă unor cauze politice. Mai mult, se poate observa că, peste ani, o condiție similară în privința exercitării dreptului la vot a fost constatată ca încălcând limitele revizuirii Constituției[20].

O altă problemă care a făcut obiectul discuțiilor în Comisie, dar și în Constituantă a fost modalitatea de înscriere în Constituție a principiului separației puterilor în stat. Cu privire la valoarea structurantă a acestui principiu în construcția Constituției nu au existat controverse. Însă cu privire la modalitatea prevederii lui exprese sau implicite, profesorul constituționalist Ion Deleanu[21], expert al Comisiei, a pledat, cu argumente pertinente și de metodologie tehnică a redactării constituțiilor moderne, pentru ideea neînscrierii exprese a acestui principiu și înțelegerea faptului că, după modul reglementării materiei constituționale, acest principiu se regăsește implicit în întregul eșafodaj constituțional. Comisia și-a însușit acest punct de vedere în raport cu argumentele de drept, dar și cu autoritatea profesională a autorului, propunere care a avut succes după motivarea sa și în fața plenului care a votat această soluție.

Au existat critici prin care s-a imputat și în dezbaterile Constituantei, mai ales din partea opoziției, mai mult sau mai puțin speculativ, cât și în spațiul public faptul că nu s-a înscris în Constituție principiul separației puterilor.

Acest aspect a fost complinit prin revizuirea constituțională din anul 2003, în care legiuitorul constituant derivat a prevăzut în termeni expreși, în alin. (4) al art. 1 al Constituției revizuite, că „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale”.

Discuții aprinse au existat și în privința desemnării deputaților și senatorilor în cele două Camere ale Parlamentului. Păstrând principiul egalității politice între cele două Camere ale Parlamentului, în Comisia constituțională s-a stabilit varianta diferențierii atribuțiilor și modului de alegere a celor două Camere ale legislativului. Camera Deputaților trebuia să aibă rolul de Cameră politică a Parlamentului, iar membrii ei să fie aleși în mod direct pe liste de către electorat, iar Senatul trebuia să reprezinte interesele regionale, iar membrii săi să fie desemnați de reprezentanții comunităților locale. Această propunere legitimă de diferențiere între cele două Camere a stârnit o adevărată panică în rândul celor care, fiind deja senatori aleși în 20 mai 1990 potrivit Decretului-lege nr. 92/1990, nu au acceptat această variantă, considerând că li se știrbește din „prestigiul lor senatorial” pe care și astăzi îl consideră superior Camerei Deputaților, pe care o numesc „Cameră inferioară” a Parlamentului.

În cele din urmă, în Constituția din 1991 s-a votat soluția alegerii senatorilor în aceleași condiții cu cea a deputaților, fără vreo diferențiere în modul lor de desemnare în aceste calități. Și această soluție a fost criticată în mediul specialiștilor și al opiniei publice, care imputau paralelismul competențelor între cele două Camere și modul lor identic de desemnare.

De altfel și propunerea pe care, personal, am prezentat-o în Constituantă privind Parlamentul unicameral a întrunit un număr de 16 voturi, fiind respinsă. Aceeași idee de Parlament unicameral a făcut obiectul referendumului promovat de președintele Traian Băsescu, populația votând pentru un parlament unicameral[22]. Rezultatul acestui referendum nu a mai fost aplicat, deoarece s-a considerat că a fost un referendum facultativ, doar de consultare populară, deci fără efecte juridice[23], și care în opinia publică a avut mai mult semnificația unui instrument electoral de captatio benevolentiae a electoratului printr-o propunere populistă care, fiind supusă votului electoratului concomitent cu alegerile prezidențiale din anul 2009, avea scopul atragerii și sporirii sprijinului popular în favoarea candidaturii la președinție a lui Traian Băsescu, inițiatorul acestui referendum.

Principiul egalității politice între cele două Camere ale Parlamentului a format obiectul unor reașezări la revizuirea din 2003, dar fără rezolvarea completă a problemei, consacrându-se doar împărțirea competențelor între Camera Deputaților și Senat, în procesul legislativ una dintre Camere având rolul de reflecție și cealaltă de decizie, după materia repartizată și criteriile din textele constituționale. Această modificare este „un artificiu constituțional” care nu rezolvă problema de fond a diferențierii competențelor și a modalităților de alegere a celor două Camere. Faptul că, dacă una dintre Camere, cea de reflecție, nu dezbate proiectul/propunerea legislativă în termen de 30 de zile sau de 60 de zile, după caz, proiectul/propunerea se consideră aprobat/aprobată tacit pentru a merge la Camera decizională, constituie la rigoare un deficit al procesului legislativ, și nu o virtute a eficienței acestui proces. Este ceea ce, în spațiul public, în mod ironic, s-a afirmat, că bicameralismul imperfect instituit în condițiile revizuirii din 2003 ar fi mai mult un „bicameralism unicameral deghizat”.

Multă pasiune și aprehensiuni, mai mult sau mai puțin justificate, a generat în rândul membrilor Constituantei și amenajarea regimului politic prin Constituție, în esență, repartizarea puterii de stat între cele trei puteri clasice, dar mai ales între Președinte și Parlament. Comisia și Constituanta trebuiau să organizeze sistemul puterii statale pe baza principiului separației și echilibrului celor trei puteri în stat. Chiar dacă acest principiu nu a fost prevăzut expres, el a fost valorificat în toată plenipotența lui pentru structurarea/determinarea, conținutul și raporturile dintre puterile statului.

Comisia a realizat că există un curent majoritar în Constituantă, format atât din membrii partidului majoritar, cât și din membrii partidelor de opoziție, ca instituția Președintelui României să nu primească atribuții și competențe substanțiale care să-i confere o poziție dominantă față de celelalte puteri sau de care să poată abuza. Această poziție era motivată de susținătorii ei prin faptul că prin revoluție fusese răsturnat un regim totalitar și un dictator care, având prea multă putere, a abuzat de aceasta, încălcând competențele celorlalte autorități și în ultimă instanță drepturile și libertățile cetățenilor.

Atitudinea cea mai intransigentă în această privință au avut-o reprezentanții partidelor istorice, ai căror lideri, mulți dintre ei, fuseseră reprimați, persecutați și condamnați la închisoare pentru faptul că au făcut parte din diferite partide politice până la instaurarea regimului „de democrație populară”. Astfel, președintele PNL, Radu Câmpeanu, în cuvântul de încheiere a votului pentru Constituție, a afirmat că „atribuțiile acordate președintelui sunt o exagerare, o hipertrofiere a drepturilor prezidențiale. Nu este bine ca așa ceva să se producă, pentru echilibrul puterilor constituționale”[24], iar deputatul Ion Rațiu, cu același prilej, spunea: „Constituția votată astăzi dă președintelui prea mari puteri, Guvernul are și el prea mari puteri. Noi suntem pentru o republică parlamentară, nu pentru o republică prezidențială.”[25]

În asemenea condiții, instituția Președintelui României a fost înzestrată cu prerogative relativ reduse, iar în sistemul puterii de stat, Parlamentului i s-a conferit un rol dominant în raport cu celelalte două componente ale puterii executive, Președintele și Guvernul. În Constituantă această problemă a fost viu disputată; pe de o parte, exista reticența ca Președintelui să i se confere mai multă putere, iar pe de altă parte, exista sentimentul de îndreptățire a populației, izvorât din spiritul și emoțiile revoluției de a-și alege prin vot Președintele țării. Astfel, s-a creat în sistemul nostru constituțional o republică cu un regim parlamentar mai accentuat în care, ca element atipic regimurilor tipice parlamentare, alegerea Președintelui țării s-a făcut de întreg corpul electoral. Așa fiind, unii teoreticieni au susținut că acest aspect, al alegerii de către corpul electoral, îi acordă Președintelui o legitimitate care îl poziționează într-un regim politic semiprezidențial[26]. Această susținere nu este întru totul valabilă, deoarece există regimuri parlamentare în care Președintele este ales de populația cu drept de vot, dar nu are atribuțiile unui președinte în regim prezidențial sau semiprezidențial.

Așadar nu este suficient ca președintele să fie ales de corpul electoral și din acest motiv să exercite atribuții în regim prezidențial sau semiprezidențial, determinante rămânând puterile și prerogativele conferite de Constituanta originară sau revizuentă, care astfel prin voința ei politică și istorică, în termenii aceștia a optat să organizeze puterea în stat, apropo de interpretarea originalistă a Constituției și de acel „original public meaning” postulat de Scalia sau de „strict intentionalism” al lui Brest. Evident că din lectura atentă, logică și sistematică a textelor constituționale descoperim/identificăm existența unor elemente substanțiale de regim parlamentar, așa cum a intenționat, voit, în acele împrejurări socioistorice și politice Adunarea Constituantă. Aceste elemente de regim parlamentar sunt identificabile în cuprinsul normativ al Constituției din 1991, dar mai ales în intenția autorilor ei, care au creat opera Constituției într-un anumit moment istoric cu evenimente și percepții specifice corespunzătoare.

În susținerea unui regim politic parlamentar, chiar și atipic, având în vedere alegerea președintelui de către corpul electoral, se pot invoca câteva trăsături semnificative: învestirea Guvernului de către Parlament și, corelativ, răspunderea politică a acestuia în fața puterii legiuitoare, care exercită controlul parlamentar cu posibilitatea demiterii Guvernului; învestirea prin Constituție a șefului statului cu atribuții limitate și partajate în raportul cu Parlamentul și Guvernul; posibilitatea legislativului de a-l suspenda pe președinte, dar și posibilitatea președintelui în anumite condiții stabilite de Constituție de a dizolva Parlamentul; ratificarea de către Parlament a unor măsuri de ordin constituțional adoptate de președinte[27].

Sigur că în calificarea unui regim politic există riscul acceptat ca prin intermediul unor analize „convingătoare” să se acrediteze interpretări care în doctrină și în opinia publică pot face „carieră” potrivit adagiului „error communis facit ius”. Oricum, examinarea naturii regimului juridic rămâne o chestiune deschisă și mereu analizabilă din perspective diferite[28]. Renumitul profesor italian Giovanni Sartori, specializat în studiul democraţiei şi al sistemelor politice comparate, opinează că sistemul politic românesc este un sistem parlamentar, chiar dacă preşedintele are o legitimitate populară şi exercită un set considerabil de atribuţii constituţionale[29].

În acest context, se observă și declarația Președintelui Klaus Werner Johannis din 4 noiembrie 2021, în care a precizat că, în vederea desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru, nu va demara consultările formale „până când din discuțiile dintre partide nu se cristalizează o majoritate asumată de partidele care vor dori să propună un guvern”. Această declarație a Președintelui este o manifestare concretă a cerințelor regimului parlamentar. De altfel, Curtea, prin Decizia nr. 80/2014[30], par. 319, și Decizia nr. 85/2020[31], par. 108, a statuat că Preşedintele României nu poate avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, astfel că are doar competența de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului pentru învestirea Guvernului.

În mod sigur, am putea aborda această analiză și din perspectiva subiecților și a particularităților lor de personalitate și conduită instituțională în exercitarea prerogativelor atribuite prin Constituție Președintelui României, dar nu ne propunem extinderea acestui aspect în prezentarea noastră.[32]

Introducerea în Constituție a unor instituții noi, cum ar fi Curtea Constituțională, Avocatul Poporului și Consiliul Legislativ, a întâmpinat dificultăți și poziții uneori impermeabile, chiar din partea unor reprezentanți ai partidului majoritar din Constituantă.

Trebuie precizat faptul că grupurile parlamentare ale partidului FSN dețineau ponderea cea mai mare în comparație cu celelalte grupuri parlamentare ale Constituantei. Ponderea grupurilor parlamentare ale FSN din Adunarea Deputaților și Senat, reunite în Constituantă, era suficientă și necesară pentru votul de două treimi la adoptarea Constituției din 1991[33].

Înțelegem astfel că FSN, prin grupurile sale parlamentare din Constituantă, avea el singur capacitatea de a decide adoptarea Constituției, dar acest fapt nu s-a repercutat asupra dezbaterilor libere și în contradictoriu dintre majoritate și opoziție, deoarece în Constituție au fost integrate multe dintre ideile și soluțiile constructive și utile avansate de opoziția parlamentară.

Grupurile parlamentare ale FSN, prin numărul mare de deputați și senatori, prin diversitatea de experiență și de pregătire personală a acestora, dar și prin manifestările accentuate de independență în exprimarea opiniilor, nu reprezentau un grup omogen în interiorul căruia să se respecte o anumită „disciplină de partid” pentru a vota unitar și solidar soluțiile Constituției, formulate de Comisia constituțională.

Multe dintre propunerile Comisiei au fost amendate în interiorul grupurilor parlamentare majoritare înainte de a fi dezbătute în plenul Constituantei. Grupurile parlamentare ale FSN, atât din Adunarea Deputaților, cât și din Senat, erau foarte implicate și aveau „gustul dezbaterilor” pentru comprehensiunea soluțiilor și pentru a fi validate numai cu acordul lor. Această situație a necesitat răbdare, timp, tact, multe întâlniri și metode consistente de comunicare și convingere, de multe ori fiind invitați experții Comisiei constituționale pentru explicațiile necesare la grupurile parlamentare ale partidului majoritar din cele două Camere ale Parlamentului.

Tendințele acestea de independență a deputaților și senatorilor, chiar dacă ei făceau parte din grupul politic majoritar al FSN, erau explicabile, deoarece deputații și senatorii erau convinși de dreptatea și misiunea pe care o aveau pentru țară, mulți dintre ei fiind exponenți sau reprezentanți ai mișcărilor revoluționare ale oamenilor din județe sau ale instituțiilor de unde proveneau.

Implementarea acestor autorități publice în viața politico-constituțională din România acelor timpuri părea „exotică” atât în gândirea și practica sistemului nostru politic și juridic, cât și în cultura noastră democratică, chiar și în rândul unor oameni cultivați cât și a unor specialiști. O parte semnificativă dintre membrii Constituantei din majoritate, dar și din opoziție s-au opus „cu vehemență” din lipsa unei informări adecvate a modului de formare și funcționare a statului de drept în democrațiile consolidate, în special europene. „Luptătorii”, oponenți ai introducerii acestor autorități, mai ales a Curții Constituționale, în ansamblul instituțiilor publice de rang constituțional erau dominați, chiar juriști fiind sau alți profesioniști, de teoria și mentalitatea tradițională a secolelor XVIII-XIX a suveranității infailibile a autorității legislative, în care statul legalist și legea erau sacre și imutabile, mentalitate și teorie juridică practicată și în sistemul vechiului regim. Spre exemplu, un venerabil membru al Partidului Național Liberal în Constituantă afirma că „instituția cea mai dăunătoare, cea mai nedemocratică, cea mai primejdioasă și cea mai arbitrară, din păcate, este Curtea Constituțională”[34].

Această ostilitate, care chipurile provenea dintr-o „rezistență intelectuală și politică pentru binele țării”, nu era altceva decât o neînțelegere corectă a lucrurilor și o necunoaștere a democrației europene, care era/este, din punct de vedere instituțional, mai sofisticată decât își imaginau unii oponenți care vorbeau în termeni categorici și pedanți despre ceea ce cunoșteau mai puțin. Aceste aspecte care vizau instituțiile noi ale Constituției au fost intens dezbătute și într-un timp mai îndelungat pentru a fi înțelese și apoi votate în Constituantă, dificultăți întâmpinând chiar în grupul parlamentar majoritar al FSN-ului, de ale cărui voturi depindea aprobarea sau nu a integrării acestor autorități în ordinea constituțională[35]. Întâlnirile în grupul majoritar au fost dese și dense, au fost date explicații argumentate comparatist cu alte sisteme democratice, s-au purtat discuții pro și contra și, în ultimă instanță, s-a ajuns la un acord în grupul majoritar FSN de a vota introducerea în Constituție a acestor importante instituții ale democrației europene. După aceste lungi și anevoioase „pertractări” în interiorul grupului majoritar al Constituantei, Curtea Constituțională a fost aprobată cu majoritate de voturi, într-o formă nuanțată și cu limite care mai conservau ideea „atotputerniciei Parlamentului” în adoptarea legilor.

Ironia vieții a fost ca unul sau poate chiar mai mulți combatanți, din opoziția inflexibilă a Constituantei, chiar din grupul parlamentar majoritar al acesteia, care au votat și împotriva existenței Curții Constituționale să fie numit/numiți judecători la Curtea Constituțională.

Indubitabil că legiuitorul constituant din 1991 și-a însușit modelul european de control al constituționalității legilor. Revizuirea Constituției din 2003 a reconfigurat și reamenajat atribuțiile Curții la nivelul de cunoaștere și a necesităților constituționale actualizate dintre cele trei puteri clasice, asigurând astfel o independență față de acestea în garantarea supremației Constituției. Acest model de control al constituționalității legilor este caracteristic Europei contemporane și s-a extins în statele europene, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, în virtutea unor constituții noi sau revizuite, prin „glorioasa resurecție” a statului de drept[36].

Sigur că fiecare teză și formulare ale Constituției din 1991, care au fost întâmpinate și de „antiteze”, au fost viu și intens disputate de membrii Constituantei, care după „fractura politică din 1989” aveau conștiința că participă și contribuie la schimbarea țării, fiind animați de un spirit critic acut și un apetit competițional politic debordant, atitudine benefică pentru decantarea unei Constituții filtrate de impuritățile mentalitare și anacronice ale unui sistem politic desuet și condamnat de istorie la dispariție. „Duelurile” dintre majoritate și opoziție au însoțit permanent lucrările Constituantei, în care se înfruntau concepții și puncte de vedere de pe poziții diametral opuse, exprimate uneori cu o gravitate pasională sau cu o tonalitate justițiară chiar în interiorul majorității, apoi între reprezentanții majorității, exponenți ai ideilor din decembrie 1989 și cei care voiau să restaureze unele paradigme incompatibile cu realitățile concrete și sensul istoriei anilor ’90.

Necesitatea reconstituirii modului în care s-a elaborat Constituția din 1991, idealurile existente și soluțiile preconizate pentru țară, în acele momente de istorie excepțională, devine din ce în ce mai preocupantă. Demersul acestei reconstituiri necesare, ce reprezintă o pagină memorabilă de istorie politică a poporului român, nu poate fi realizat numai prin prisma sau „ochelarii” unui singur autor sau a unui grup de autori îndrituiți. Imaginea cât de cât completă a acestei complexe lucrări, realizată în condiții istorice la fel de complexe, poate fi redată, din diferite unghiuri de vedere, de toți cei care cercetează acest proces, inclusiv relatările, mărturiile, percepțiile și judecățile de valoare ale celor care au fost implicați direct pot aduce informații prețioase din interiorul fenomenului unitar și inseparabil revoluție-constituție. Preocupări concrete pentru cercetarea modului în care s-a scris Constituția din 1991 regăsim atât la o parte dintre membrii Constituantei și ai Comisiei constituționale, cât și în mediul universitar și academic, în care profesori și cercetători, prin lucrări și cursuri, încearcă să reînvie interesul cunoașterii genezei și semnificațiilor noii Constituții postdictatoriale. Să inculce în conștiința generațiilor prezente și viitoare importanța Constituției din 1991 pentru stabilitatea țării și perspectiva integrării României în NATO și în Uniunea Europeană. Totodată, o modalitate instituțională de promovare a supremației Constituției o realizează Curtea Constituțională, care prin atribuțiile sale specifice desăvârșește procesul de constituționalizare a ordinii juridice și de educare a publicului în spiritul Constituției și a identității naționale constituționale.

Constituția fiind un res publica, ce reprezintă o valoare de sine stătătoare, care face parte din patrimoniul național imaterial al poporului român, trebuie cunoscută, respectată și apărată. Indiferent de posibilele și necesarele ei revizuiri, de reactualizări, spiritul Constituției și al constituționalismului la popoarele civilizate rămâne o permanență și este intrinsec oricărei dezvoltări și afirmări ale unui popor, Constituția fiind cartea de identitate a apartenenței cetățeanului la un neam, la o cultură și la un stat determinat.

Toate aceste eforturi conjugate, istoriografice și memorialistice, ar putea oferi plenitudinea procesului revoluționar democratic din 1989 care s-a finalizat în etapa lui evolutivă prin adoptarea Constituției din 1991, pe baza căreia s-au putut organiza statul de drept și instituțiile sale de bază în etapele următoare.

Constituția din 1991, ca orice lucrare umană, nu este perfectă și nu poate fi fetișizată sau absolutizată; ea trebuie valorizată în contextul istoric al apariției și a reprezentărilor pe care autorii acestei opere legislative le aveau despre societate și evoluția ei în acea perioadă. Desigur că, legea fundamentală comportă limitele rațiunii omenești și amprenta spiritului timpului în care a fost elaborată și adoptată, dar aceste împrejurări istorice obiective nu diminuează meritele reale ale Constituției din 1991 și rolul ei în transformarea radicală a statului și a modelului de societate democratică pe care le-a implementat.

Fără îndoială că, evoluțiile socio-politice firești, pot impune, însă, în dinamica timpului, necesitatea unor modificări a soluțiilor constituționale adaptate realităților în continuă schimbare, intervenite în procesele, structurile și fenomenele societății.

Concluzii

Acum, la celebrarea celor 30 de ani de la intrarea în vigoare a noii Constituții a României din 1991, putem desprinde câteva trăsături caracteristice ale acesteia, care o disting de toate celelalte Constituții ale României.

În primul rând, este o Constituție izvorâtă din idealurile Revoluției române din 1989 și din tradițiile constituționale europene ale poporului român, integrându-se astfel în noul val de constituționalism al statelor ex-comuniste din Europa Centrală și de Sud-Est, care au trecut prin același proces revoluționar al unor transformări profunde și sistemice, de schimbare a paradigmei politice totalitare cu aceea a modelului de civilizație al democrației.

În al doilea rând, este o Constituție care, prin axiologia și perspectivele pe care le deschide spre modernitate, reprezintă expresia politico-normativă a celor mai înaintate concepții, principii, valori și proceduri constituționale din momentul adoptării ei, comparabilă cu orice altă constituție europeană.

În al treilea rând, este o Constituție, de tip convenție, realizată în condițiile unor proceduri democratice și transparente, elaborată și adoptată exclusiv de Adunarea Constituantă, inclusiv la nivelul tezelor și al proiectului de Constituție, și aprobată ulterior, prin referendum, de către corpul electoral.

Constituția din 1991 este prima constituție-convenție din istoria țării, trăsătură ce corespundea legitimității electorale cu care fusese învestită Adunarea Constituantă prin votul de la 20 mai 1990, întrucât în art.80 alin. (1) din Decretul-lege nr. 92/1990 se prevedea că viitoarea Constituție va fi adoptată de Camerele Parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, constituite de drept în Adunarea Constituantă, prin întrunirea lor în ședință comună, iar art.82 lit.d) prevedea că Adunarea Constituantă se dizolvă de drept dacă nu adoptă Constituția în termen de 18 luni de la constituirea ei. În aceste condiții, repunerea în vigoare a Constituției din 1923, adică a unei constituții-pact, ar fi fost nelegitimă. Mai mult, regimul politic al acestei constituții-pact, potrivit căreia Regele constituia autoritatea fundamentală în jurul căreia toate celelalte autorități se organizau, nu mai era corespunzătoare evoluțiilor produse ca urmare a democratizării regimurilor politice europene, mai ales într-o țară ca România din 1989, care ieșise de sub imperiul unui regim totalitar și dictatorial pe care s-a clădit întregul sistem social.

Ca participant nemijlocit la evenimentele Revoluției din 1989 și care am avut privilegiul să particip tot nemijlocit la nașterea Constituției țării noastre din 1991, realizăm faptul că noi toți, cei de astăzi, chiar dacă nu conștientizăm deplin sau suntem pur și simplu indiferenți, datorăm demnitatea și libertatea noastră, drepturile și libertățile fundamentale acestor două evenimente inseparabile și miraculoase ale istoriei noastre, Revoluția și Constituția („Constituția consfințește revoluția”), care au consemnat în efigia lor jertfe umane, precum și sacrificii și spirit lucid al oamenilor de atunci, care au așezat țara pe un drum nou, fără precedent în istoria noastră. Constituția din 1991 este rodul cel mai prețios al Revoluției jertfelnice din decembrie 1989. De ziua Constituției, „La mulți ani!” Constituției și constituționalismului românesc.

* * *

Aniversarea celor 30 de ani de constituționalism românesc instaurat prin Constituția din 8 decembrie 1991 ne oferă posibilitatea să adresăm omagii tuturor membrilor Adunării Constituante din 1991, care este adevăratul autor al acestui Act de voință fundamentală, pentru eforturile și conștiința lor responsabilă de a da țării în momente de cumpănă ale istoriei o coloană vertebrală constituțională pe care s-au construit statul român și societatea românească după modelul de civilizație al democrației.

Cel mai mare omagiu adus membrilor Constituantei este acela al viabilității și viziunii Constituției aplicate în timpul celor 30 de ani în care statul român și instituțiile sale au putut funcționa într-un mediu constituțional și democratic compatibil cu statutul Românei de membru al Uniunii Europene.


[1] Constituția României a fost publicată  în M. Of. nr. 233/21 noiembrie 1991.
[2] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 22 decembrie 1989.
[3] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 31 decembrie 1989.
[4] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 10 februarie 1990.
[5] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990.
[6] A se vedea, în acest sens, art. 82 lit. d) din Decretul-lege nr. 92/1990.
[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 iulie 1990 și, ulterior, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 2 martie 1991.
[8] Prin Hotărârea Adunării Constituante nr. 2/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 iulie 1990, a fost aprobată componența nominală a Comisiei de redactare a proiectului Constituției României. Această comisie era compusă din următorii membri: Marian Enache, Ioan Leș, Ioan Timiș, Alexandru Albu, Mihai Golu, Nicolae S. Dumitru, Dan Lăzărescu, Gheorghe Frunda, Vasile Gionea, Ioan Florea, Niculae Iuruc, Echim Andrei, Victor Anagnoste, Mihai Iacobescu, Mihăiță Postolache, Ion Predescu, Ioan Rus, Romulus Vulpescu, Augustin Zăgrean, Mircea Curelea, Adrian-Ovidiu Moțiu, Hajdu Menyhért Gábor, Antonie Iorgovan, Florin Vasilescu, Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Ioan Muraru și Ion Deleanu.
[9] Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, cunoscută sub denumirea Comisia de la Veneția, a fost înființată la data de 10 mai 1990, fiind un organism consultativ al Consiliului Europei, alcătuit din experți independenți în drept constituțional. În prezent, Comisia are 62 de state membre, din care 47 sunt cele membre ale Consiliului Europei, iar 15 reprezintă alte state din Africa, America, Asia și Europa. Totodată, Comisia a avut un rol hotărâtor în înființarea, ca organism permanent, a Conferinței Mondiale a Justiției Constituționale (2009), în care are, conform statutului acestei organizații, atribuții de secretariat.
[10] Decizia CCR nr. 80/2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 52.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 15 noiembrie 1991.
[12] A se vedea Procesul-verbal privind rezultatul votului exprimat de deputați și senatori asupra proiectului de Constituție a României din 21 noiembrie 1991, încheiat de Comitetul Adunării Constituante, în Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1998, p. 1063.
[13] A se vedea Comunicatul Biroului Electoral Central cu privire la rezultatul referendumului național asupra Constituției României, care a avut loc la data de 8 decembrie 1991, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 14 decembrie 1991.
[14] Legea nr. 120/1995 privind proclamarea “Zilei Constituției României”, publicată în M. Of. nr. 287 din 11 decembrie 1995, a stabilit ziua de 8 decembrie ca fiind ziua Constituției României.
[15] Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1998, p. 1057.
[16] Ibidem p. 1054-1055
[17] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 27 decembrie 1989.
[18] M. Enache și M. Constantinescu – Renașterea parlamentarismului în România, Ed. Polirom, Iași, 2001, p. 70
[19] Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p. 250-252.
[20] Astfel, prin Decizia nr. 80/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, par. 134-137, Curtea a observat că propunerea legislativă de modificare a Constituției introduce o nouă condiție cu privire la dreptul de a fi ales în funcţia de Preşedinte al României, senator sau deputat, și anume obligaţia candidatului de a avea domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor. Curtea a reținut că o asemenea condiţie temporală cu privire la domiciliul candidatului, indiferent de durata acesteia, încalcă limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, suprimând principiul universalităţii drepturilor, reglementat de art. 15 alin. (1) din Constituţie, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc noua ipoteză normativă restrictivă, precum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în drepturi.
[21] Ibidem, p. 141.
[22] Mai exact, trecerea la un Parlament unicameral în România a fost votată de 72,31% dintre persoanele care au participat la referendum – a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curții Constituționale nr. 37/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 30 decembrie 2009.
[23] În sens contrar, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 682/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012, a statuat că „ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral.”
[24] Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p. 1054.
[25] Ibidem, p. 1057.
[26] Cu privire la calificarea regimului politic românesc drept semiprezidențial, a se vedea B. Dima – Conflictul dintre palate. Raporturile de putere dintre Parlament, Guvern și Președinte în România postcomunistă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 170-177.
[27] B. Selejan-Guțan – Drept constituțional și instituții politice, ediția a 4-a, vol.2,  Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 15-20.
[28] A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 683/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012.
[29] G. Sartori – Ingineria constituțională comparată, Ed. Institutul European, București, 2008, p. 315.
[30] A se vedea supra nota nr. 7
[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 11 martie 2020.
[32] Există și alte calificări care se dau regimului politic consacrat de actuala Constituție, cum ar fi aceea de regim politic semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat, în susținerea căreia se aduc argumente consistente. A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. All Beck, București, 2005, vol. I, pp. 295-298.
[33] M. Enache și M. Constantinescu – op. cit., p. 17-20.
[34] Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p. 1058-1059.
[35] A se vedea amendamentul nr. 962, promovat, printre alții, de domnul Petre Ninosu, deputat FSN, amendament prin care se propunea eliminarea întregului titlu referitor la Curtea Constituțională. Totodată, s-a afirmat chiar că instituirea Curții Constituționale echivalează cu instituirea unei a patra puteri în stat; a se vedea Geneza Constituției României 1991 – Lucrările Adunării Constituante, p. 876 și 878.
[36] I. Deleanu – Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995, pp. 92-101.


Dr. Marian Enache
Vicepreședinte al Comitetului Adunării Constituante din 1990-1991