Din Galeria marilor noștri profesori juriști: Academicianul Vasile STĂNESCU (04.02.1925-12.03.2019) – un ”voevod al științelor juridice, economice și nu numai”. SPLENDIDĂ LECȚIE DE VIAȚĂ ȘI DE ADEVĂR

Marin Voicu

1. Academicianul prof. univ. Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române, din 1999 și membru titular fondator al Academiei Oamenilor de Știință, este autorul unor concepte economice și juridice noi, precum ECODREPTUL, fiind, o personalitate marcantă în domeniile: dreptul afacerilor, dreptul și mecanismul economic, dreptul comercial, teoria patrimoniului, știința globalizării, bazele dreptului civil și altele.

Activitatea sa științifică s-a materializat în cele peste 30 de volume și cursuri, numeroase articole și studii, în țară și străinătate, prin cercetările sale multidisciplinare fiind reevaluate concepte și teorii din doctrina economică și juridică. A contribuit la elaborarea ”Strategiei naționale de dezvoltare economică a României”, comunicată Comisiei Europene (martie 2010), iar în conducerea Fundației ”Menachem ELIAS”, a inițiat și coordonat cu succes recuperarea, restituirea, consolidarea și dezvoltarea patrimoniului acesteia, precum și pentru promovarea imaginii Academiei Române și a instituțiilor fundamentale ale culturii României” (citat din ”Membrii Academiei Române 1866-2003”, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române-2003).

Alături de lucrările sale în științele economice și juridice, în dreptul comercial și economic, rămân ultimile titluri de referință: ”Omul între  venire și plecare-însemnări”, ”Știința globalizării”, ”Elogiul adevărului”, ”Elogiul iubirii” și ”Elogiul tăcerii”, editate de Universul juridic.

Din aprilie 2004, am fost onorat, în calitatea de ”colegi” în Secția de științe economice, sociologice și juridice a Academiei Oamenilor de Știință-A.O.S., de întâlnirile în cadrul unora din activitățile acesteia, oferindu-mi adevărate pilde de cercetător în ”ungherele”, atât de complicate, ale existenței actuale și de viziune asupra naturii, rolului și destinelor viitoare ale ființei umane, cu accent pe tânăra generație.

Profesorul Vasile Stănescu afirma, deseori, că: ”Tinerețea nu este legată de vârstă, o avem în noi, este o victorie a spiritului. Ea înseamnă a-ți pune mereu întrebări și a încerca să răspunzi la ele” sau ”Pentru mine, viața continuă să fie un miracol, un mister, ceva între realitate și visare. Totul este să intri în rezonanță cu istoria, cu lumea și cu mediul înconjurător, cu Universul sau cu o idee”.

2. Îmi face o deosebită onoare să prezint o adevărată ”LECȚIE DE VIAȚĂ ȘI DE ADEVĂR”, rostită de Acad. prof. Vasile Stănescu, în Aula Academiei Române, la festivitatea dedicată aniversării vârstei de 85 de ani – 3.02.2010, publicată în revista ”Academia” nr. 6-7/2010, pg. 56, a Academiei Române-EXTRASE:
1. ”Istoria nu uită și nici nu iartă, totul se plătește
2. Perenitatea culturii
3. Munca-făuritor, modelator
4. Toți oamenii mor, dar nu toți oamenii trăiesc cu adevărat
5. Fiecare etapă din viață ne dă o altă dimensiune a cunoașterii și a conștiinței
6. La sfârșit, nu contează anii din viață, ci, viața din anii tăi”.

*

”Ca fiinţe umane existăm prin ceea ce suntem, prin ceea ce înfăptuim, prin ceea ce lăsăm, atât prin faptă, cât şi prin idee, ca şi măsură a valorii. De aici întrebarea: am atins oare starea necesară înţelegerii vieţii, în general, a propriei vieţi, în special? Am înţeles oare cu adevărat toate experienţele trăite? Trecerea mea efemeră a fost oare folositoare, a lăsat vreo urmă? Nu sunt sigur. De ceea ce sunt însă sigur este faptul că sunt câte puţin din fiecare experienţă de viaţă şi din fiecare om cu care mi-am încrucişat destinul; că egalitatea dintre oameni se reduce la două momente: la naştere şi în faţa morţii; că adevărul, ca şi dreptatea, nu poate fi confundat cu justiţia; că am reuşit să nu mai am certitudini; să am, în schimb, nenumărate dileme, să nu mai fiu tributar unui mental conservator şi limitat.

Prin cele ce vă voi prezenta, voi încerca să răspund neîntrebat, pentru a putea tăcea la întrebări încă nepuse. Comod ar fi să-mi caut refugiu la Dostoievski (1821-1881) care afirma: “dacă Dumnezeu există, el răspunde de actele mele, iar dacă nu există, nu îmi asum nicio responsabilitate”. Nu o voi face. Îmi propun ca, la aniversarea unei vârste, pe care Dumneavoastră aţi ţinut să mi-o amintiţi cu obstinaţie, să mă răfuiesc cu propria-mi conştiinţă, supunându-mă la cea mai grea lecţie: despre viaţă.

1. O primă lecție de la viaţă: istoria nu uită şi nici nu iartă, totul se plăteşte. Viaţa privită ca o călătorie în timp, între două praguri, este o continuă lecţie în lupta cu noi înşine. Ea „poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte” (Kierkegaard S. A., 1818 – 1855).

Tolstoi (1883 – 1945) spunea că: „viaţa este evoluţie spirituală neîntreruptă”. Din această perspectivă, ca trăitor şi martor al acelor timpuri, conştiinţa mă obligă, chiar dacă personal nu am avut niciun fel de implicare, să port cu mine povara răspunderii epocii. Este o povară dureroasă pe care mi-o asum. Trecerea şi, mai ales, răscumpărarea fiecăruia va fi judecată, până la urmă, de istorie.

2. A doua lecție: perenitatea culturii. Ideile, ca şi autorii lor, nu fac excepţie de la procesul curgerii indiferente, impersonale, a timpului. Există însă un timp şi un spaţiu al fiecărei idei mari, cu o carieră proprie şi cu etapele călătoriei ei. Din perspectiva trecerii timpului se conturează şi se decelează judecăţile de valoare asupra traiectelor parcurse şi a impunerii lor, a ceea ce reprezintă flacără, perenitate. De aici, se desprinde concluzia că numai cultura asigură continuitatea, legătura dintre predecesori, contemporani şi generaţiile viitoare; că marile personalităţi făuresc şi definesc istoria şi cultura unei ţări şi îi dau identitate. Este motivul pentru care trecutul nu dispare niciodată, el continuă să fie prezent în actualitate, ca şi în viitor, prin idei şi realizări perene, ca şi prin memoria unor creatori. Nume, precum Socrate, Shakespeare, Michelangelo, Beethoven, Goethe, Einstein, Edison sau Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eminescu, Enescu, Brâncuşi sau invenţia tiparului, cucerirea cosmosului, comunicaţiile nonverbale trăiesc un timp etern, în slujba lumilor care se succed. Oamenii mor cu adevărat numai atunci când îi uităm.

3. A treia lecție: munca, făuritor şi modelator.

Am învăţat de la viaţă că fiecare om este unic, fiecare are propria sa filosofie de viaţă şi de înţelegere a raportării sale la Cosmos, la Sacru, la Divin, că fiecare vine cu propria încărcătură somatică, de cultură şi civilizaţie; că viaţa continuă să fie un miracol, un mister, care cumulează materialul şi sacrul, realul şi contemplaţia, în sfârşit, că libertatea spiritului şi frumuseţea cunoaşterii nu se pot obţine decât prin dăruire de sine.

De aceea, am făcut din muncă o adevărată religie. Ea m-a eliberat de multe obsesii, fiind închinată devotamentului, abnegaţiei şi pasiunii, perfecţionării şi căutărilor şi, mai ales, întrebărilor – fără de care raţiunea moare – întrebări unele rămase, şi în prezent, fără răspuns. M-am străduit să fac diferenţa dintre a şti, a înţelege şi a te îndoi.

Am trăit conectat la lumea valorilor şi a performanţelor, la lumea ideilor, a libertăţii de gândire şi de expresie. Am avut, astfel, bucuria creaţiei şi a cunoaşterii, a neliniştilor, incertitudinilor şi aşteptărilor, a meditaţiilor şi reflecţiilor, a inspiraţiei şi intuiţiilor.

Am avut, de asemenea, bucuria trăirilor în respect faţă de cei din jur, în morală, în adevăr şi dreptate, cu demnitate şi responsabilitate, toate percepute ca şi dispoziţii testamentare ale părinţilor şi profesorilor mei. Această responsabilitate îmi aminteşte de întrebarea – îndemn a marelui Simion Mehedinţi (1868 – 1962) adresată studenţilor la orele de curs, cu privire la rosturile lor în viaţă: „puteţi să creaţi şi să adăugaţi elemente noi de civilizaţie şi cultură românească? Dacă da, atunci sunteţi o generaţie nouă, dacă nu, atunci nu sunteţi decât nişte exemplare tinere, o simplă continuare.”

Din dialogul cu stelele, în singurătate şi tăcere, cred că am reuşit să mă cunosc mai bine, să-mi aud vocea interioară, să-mi obţin libertatea de spirit, liniştea sufletească, pacea, echilibrul şi iubirea. Acolo unde nu este loc pentru a visa se moare încet, iremediabil. De aceea, mi-am dat toată silinţa să nu trec degeaba prin viaţă, să trăiesc frumos şi cu folos, să pot lăsa ceva în urmă.

Mi-a trebuit multă putere pentru a înfrunta toate valurile vieţii – şi nu au fost puţine – să forţez destinul şi să supun cronologiile, să înfrâng barierele psihologice şi să promovez o atitudine pozitivă.

Am căutat, atât cât mi-a stat în putinţă, să mă detaşez pentru a putea fi propriul meu obiect de studiu, propriul meu critic şi, mai apoi, îndrumător.

Am plecat întotdeauna de la ideea că nu întrunim condiţiile de a fi nici ceea ce pretindem că suntem, nici ceea ce ne spun alţii că suntem şi nici ceea ce dorim să fim.

Nu este uşor să trăieşti… Atât m-am priceput. Cred că totuşi pot să privesc înapoi cu împăcare şi mulţumire… Până la urmă totul depinde de unde te situezi între sublim şi ridicol, virtute şi viciu, armonie şi confruntare, bunătate şi intoleranţă. Emmanuel Kant (1724 – 1804) spunea: « nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine».

4. A patra lecție: „toţi oamenii mor, dar nu toţi oamenii trăiesc cu adevărat„ (William Wallace, 1270 – 1305).

Privită ca valoare supremă, viaţa prezintă importanţă în funcţie de modul cum o cheltuieşti. Aceasta îmi aminteşte de o comparaţie făcută de Henriette Yvonne Stahl (1900 – 1984), în ”Martorul Eternităţii” (Editura Herald, Bucureşti, 2002, pag. 94), unde citim următoarele: „între morfină şi spiritualitate există o diferenţă imensă de calitate, dar scopul era acelaşi: căutarea fericirii… Morfina doreşte să uiţi, spiritul să înţelegi”. De aceea, privesc cu uimire şi durere la ceea ce se întâmplă în jur: vidul existenţial, lipsa de afecţiune, o lume fără modele, fără repere, fără perspectivă, o lume dezinteresată de trecut, de valorile ei, de latura inefabilă, de igiena sufletului. Trăim o lume care nu mai ştie să se bucure şi să plângă, simplu şi curat, o lume în care s-a instalat violenţa şi cinismul, lichelismul, incompetenţa, dispreţul şi mitocănia, o lume, paradoxal, a internetului, dar şi a zgomotului, a gălăgiei, o lume devastatoare, în care competenţele nu mai prezintă interes social, virtutea este înlocuită cu oportunismul, verticalitatea cu slugărnicia, o nelume.

Mai există oare inefabil, trăiri interioare, visări, nelinişti, melancolii, nostalgii sau remuşcări? Sunt nespus de tulburat. Nu mă mai regăsesc în condiţiile timpului şi mediului în care trăiesc. Democraţia noastră, extrem de permisivă, continuă să legitimeze mediocritatea, care nu face decât să prelungească deriva societăţii, să întârzie, de fapt, istoria. Familia tradiţională – această componentă fundamentală a societăţii – este pe cale de dispariţie. Cum se mai asigură în prezent acel univers intim, special, suportul afectiv şi moral, în care se promovau dragostea, respectul, căldura, înţelegerea, valorile comune?

Stau şi mă întreb: ce se întâmplă cu noi? Încotro ne îndreptăm? Omenirea se găseşte oare într-o criză de destin? Oare inteligenţa se va lăsa învinsă de instinct? Să fi ajuns, aşa cum spunea Mihail Ralea (1886 – 1964), „în epoca în care idealurile au dispărut, omul se întoarce violent de unde a plecat, adică de la biologic?”

Cu peste două secole şi jumătate în urmă, filosoful şi eseistul irlandez Edmund Burke (1729 – 1797) atrăgea atenţia asupra acestui pericol. El spunea: „pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii să nu facă nimic”. Fără comentarii…

5. A cincea lecție: fiecare etapă de viaţă ne dă o altă dimensiune a cunoaşterii şi conştiinţei.

Ca o caracteristică a trecerii noastre, am perceput, ca şi Dumneavoastră, fiecare etapă a acestui implacabil proces. În copilărie, totul este trăire de vis edenic, miracol, poezie şi uimire, ingenuitate şi candoare, inocenţă şi imaginaţie fără de hotare. În adolescenţă, încerci iluzia de nemurire şi îţi proiectezi viaţa – de fapt vise şi speranţe, idealuri şi entuziasme – într-un orizont nemărginit de timp, orizont pe care nu-l vei atinge însă niciodată pentru că prezentul se confundă cu viitorul, destinul nu are coborâşuri, iar timpul nu l-ai descoperit încă, îl trăieşti numai. Marin Preda (1922 – 1980) caracteriza tinereţea ca fiind “o trufie, rareori o valoare”. La maturitate, pragmatismul învinge emoţia, iar vârsta se simte ca o abstracţie, pentru ca la bătrâneţe să predomine amintirile.

Fiecare etapă ne modifică fundamental. Se trece astfel de la elanul juvenil, prin cumulare şi discernământ, la reflecţie, apoi la contemplare şi înţelepciune. Este vorba de alte vibraţii, de alte dimensiuni, de o altă încărcătură.

Toate etapele trăiesc eternitatea, dar în ultima devenim obsesiv conştienţi de ea şi de avatarurile ei.

Te trezeşti deodată cu amintirile care nu îţi mai dau pace, accepţi renunţările, insatisfacţiile, frustrările, fără a te revolta. Devii conştient abia când factorul biologic îţi atrage atenţia. Oare Machiavelli avea dreptate când afirma că este „mai bine să faci şi să greşeşti, decât să regreţi când nu mai poţi face? Cred totuşi că principiile machiavelismului nu aveau în vedere numai latura pozitivă a lucrurilor…

Cu excepţia bătrânilor prin naştere, bătrâneţea rămâne o stare de spirit. Ea trebuie învăţată. Depinde de măsura în care reuşim să ne cunoaştem din interior, de acolo de unde izvorăşte înţelegerea, înţelepciunea, împăcarea cu sine şi cu viaţa şi, mai ales, iubirea. Cât de frumos formulează, indirect, Umberto Eco (1932) în ”Memoria vegetală”, bătrâneţea: „cărţile sunt bătrânii noştri „.

6. Închei cu cea de-a şasea lecţie, fără a fi însă şi ultima: „la sfârşit nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii tăi” (Abraham Lincoln, 1809 – 1865).

Uit mereu ce vârstă am cu adevărat şi aceasta pentru că nu las clepsidra uriaşă a timpului să se scurgă, o întorc fără întrerupere.

Tinereţea nu este legată de vârstă, o avem în noi, este o victorie a spiritului. Ea înseamnă a-ţi pune mereu întrebări şi a încerca să răspunzi la ele.

Pentru mine, viaţa continuă să fie un miracol, un mister, ceva între realitate şi visare.

Toate acestea fac să mă pot bucura de viaţă, de un răsărit sau de un apus de soare, de frumuseţea florilor, de un clipocit de apă, de adierea unui vânt, de faptul că încă se poate vorbi cu mine, nu despre mine, că am conştiinţa datoriei împlinite, ca fiinţă umană şi socială, că nu am pierdut vremea şi că nu am rămas dator. Cel mai mult însă mă bucur când pot oferi dragoste celor din jur, ca şi atunci când o primesc, cum se întâmplă acum, când sunt înconjurat cu afecţiune, atât prin prezenţa Dumneavoastră, cât şi prin vorbele frumoase şi calde de apreciere.

*

În concluzie, doresc să vă fac unele destăinuiri: cunoscând faptul că trecerea pragului fiecăruia dintre noi este proprie numai spiritului; că ea, trecerea, nu va schimba nimic fundamental în Univers; că “nicio fiinţă nu trăieşte destul de mult ca să fie luată în serios” (Tenessee Williams, 1914 – 1983) şi că nimeni nu este pregătit să plece, dar şi că bătrâneţea nu îngăduie aşteptare şi nici amânări, sunt din ce în ce mai grăbit să îmi duc proiectele până la capăt şi apoi…, apoi să îmi propun altele…

De asemenea, vă promit că voi ieşi din viaţa activă numai odată cu desfiinţarea impozitelor” (!).

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO