Motto: ”Famam multi curant pauci conscienciam”*
S-au petrecut și în viața mea, ca și a tuturor de altfel, lucruri și întâlniri profetice. Astfel, am fost marcat de câțiva oameni de excepțională valoare și care mi-au fost modele de nedepășit, am nimerit paginile cărților mari ale lumii și le-am asumat de-a lungul vieții, am prieteni a căror prezență și ale căror provocări îmi țin spiritul viu și memoria activă. Cu alte cuvinte, sunt o persoană care ar trebui să se considere aproape împlinită, mai ales că am profesat în domeniul de predilecție. Nu spun aceasta întîmplător, pentru că iată, dintr-un dialog prietenesc se nasc probleme dilematice și nu pot alege, în calitatea funcției pe care o îndeplinesc, să evit dilemele, ci sunt nevoit să le atac frontal. Așadar, în încordarea unei dispute incomode, prietenul meu afirmă că după 30 de ani de profesiune pe domeniu încă nu are percepția definitorie a ceea ce înseamnă drept și sistem juridic. Acuză definițiile precare și nesigure de manual sau curs teoretic, pe bună dreptate. Dacă dreptul reprezintă totalitatea legilor existente la un moment dat cu potențială apărare coercitivă din partea statului, rămâne întrebarea: ce este legea? Și ne întoarcem la drept într-o chinuitoare reconversie de termeni pasibili de incorectă sinonimie. De la sine, discuțiile părăsesc domeniul pe latura sa pragmatică și familiară și se retrag în filosofic și în lumea generaliilor conceptuale. Altminteri nu se poate crea un discurs valid.
Abia după ce concedem că profesiunile noastre se desfășoară pe temei științific, pentru că privește comportamentul uman și ordinea socială, știința juridică se întrevede fără lacune ca un domeniu distinct cu loc propriu între religie, etică și sociologie. Dar, o nouă incomoditate. Dacă este știință, cum de sunt posibile atâtea devianțe? De ce erori judiciare, de ce abuz, în general și abuz de lege, în special, de ce incongruențe de text legal, de ce nu are eficiență nici o reformă de până acum, de ce – la urma urmei – atâtea tendințe de reformare și încă din temelii a sistemei. Ce nu merge? Cum de nu funcționează ca uns un mecanism tocmit după regulile științei logice? Și de unde această ipoteză bizară că realitatea creează dreptul? Sau chiar așa este?!
Acestea sunt nedumiriri ale unui dialog care pare să nu aibă finalitate. Ar fi necesară dezvăluirea unei întregi istorii a dreptului și a concepțiilor despre originea sa ivite de-a lungul timpului. Este un lucru posibil, desigur, dar ne exprimăm îndoiala că mai există interes și foame de cunoaștere la tânăra generație. Avidității de a pătrunde miezul lucrului îi corespunde azi foamea de recunoaștere grabnică, de câștig facil și urgent, de afirmarea văduvită de trecut și experiență. Asta se întîmplă cu omul și profesionistul, asta se întîmplă și cu legea, cu legislația întreagă: pare grăbită să se conformeze, se vrea adaptată și nu adaptabilă – aspect care face diferența de autoritate: o lege bună este flexibilă și nicio posibilitate care pare să devieze nu scapă de generalitatea aplicabilității ei. De regulă, aceasta este virtutea legilor de mare importanță, a codurilor. A modifica des și în pripă codurile ca legi organice aflate la fundamentul sistemului social relațional, este semn de boală cronică sistemică. Poate ar fi necesară o mai bună reflexivitate înaintea modificărilor pripite, după cum ar fi fost bună o dezbatere reală și realistă asupra fiecărui articol, înaintea adoptării acestor legi de factură tare. Însă, sunt lucruri trecute deja iar la momentul acela juriștii, mai mult sau mai puțin organizați, și-au spus zadarnic punctul de vedere. Și iată, că vedem clar cum politicul este una din fisurile care slăbesc arhitectura gândirii și construcției științifice juridice. Dar acesta este un aspect care deviază de la subiectul nostru și nu ne propunem să îl abordăm aici. Ceea ce ne preocupă acum este corpul profesiunilor juridice, corpul viu al sistemului judiciar.
În aprecierea noastră acest organism compus din judecători, procurori, avocați, notari, executori judecătorești, consilieri juridici, practicieni în insolvență sunt baza reală a sănătății justiției ca putere de stat și garantă a stabilității sociale. Am reflectat îndeajuns la starea în care ne găsim, am văzut loviturile crunte și acute pe care le primim, judecata publică și oprobiul la care este supus actul de justiție; văd și eu cât de des suntem puși sub ochiul nemilos al lupei de presă, aservită și ea sau neavenită din perspectiva reală a mecanismelor și limbajului nostru specific. Am tras o concluzie care ar putea surprinde. Reforma sistemului juridic s-a pornit de fiecare dată greșit. A fost abordată de sus și impactul a fost nesigur și ezitant. Aproape nici nu mai cred în necesitatea vreunei reforme cu aer de fentă impulsivă a cutărui sau cutărui care acționează din interes proxim sau în temeiul unor diafane „prințipuri” ideologice. Cred însă cu tărie în forța personalității umane individuale. De aici se poate purcede just și corect la igienizare și reașezare pe curs firesc a treburilor noastre interne.
Reformele nu se săvârșesc în uralele presei sau ale mulțimii, nici cu având nesățios de aprecierile europene sau la neapărata lor intervenție. Să stăm puțin, să cugetăm la ”ce”, la ”cât” se poate, la ”încotro”, la ”de ce” și, mai ales, cui prodest? Asta, înainte de a trece la revolute schimbări. Nu tot ce este norvegian, de exemplu, prinde la noi. Suntem diferiți în genă, în temperament, în logică, în climă, în potențial economic, în resurse sociale, în formă de stat, în tot…, în natura felului cum socializăm. A nu se înțelege că orientarea mea ușor conservatoare și poate reacționară la noul cu orice chip și la modelul străin are drept scop anatemizarea altor sisteme sociale și juridice. Afirm că nu ne vin pe piele hainele de împrumut, după cum nu se potrivește constructului nostru mintal sintagma ”parteneriat civil” pentru căsătorie. Și dacă refuză juriștii adevărați interiorizarea asumată a acestui tip de limbaj, nu mai vorbim de alte categorii sociale.
Oricum ar fi, chiar pusă la punct și virgulă o reconstrucție reformativă, hazardul își are mereu partea lui și sabotează chiar buna intenție. Nu, după părerea mea modestă, calitatea oamenilor din tot angrenajul sistemului judiciar este singura garantă a primenirii serioase și necesare: nu clădiri și legi noi, nu regulamente și procedee, nu interdicții de relaționare care produc monștri, nu separări stricte ale accesului în birouri fac dreaptă judecată, nicidecum, Acestea, ca și formalismului extrem și inflexibil al generațiilor tinere de magistrați, nu fac dreptatea să iasă la lumină. “Caprițul” privirii severe nu însemnă atitudine imparțială neapărat, mai curând este semn de crispare care nu-și poate afla locul în echilibristica judecății asupra unei situații omenești, oricât de deviantă ar fi ea.
Cine are patima studiului și are cunoștință despre istoria justiției ca act social, știe că oprobiul și revolta împotriva sistemelor judiciare au pornit de la inventarul îngreunat al actelor de nedreptate produse în săli de judecată și numai atunci cînd actul judecății în sine a fost desacralizat și rentabilizat ca o activitate economică oarecare. Aici suntem și noi acum. Actul de inculpare și de judecată au devenit mecanisme profesioniste sub acoperirea unor proceduri din ce în ce mai lipsite de finețuri. Or, profesiunile noastre nu sunt oarecare și, mai ales, nu sunt pentru oricine. Într-un mod previzibil și sub imperiul energiei de tinerețe care se vrea justițiară și demnă, toate universitățile au clasele de drept saturate. Dar tinerețea vede totul cu limpezimea de cristal a speranței și cu încrederea că lumea îi aparține. Numai că acestor universități care s-au înmulțit nepermis și nesperat le lipsesc modelele umane și vocaționale integre moral și cu o indiscutabilă autoritate științifică. Această situație reprezintă, credem, cea mai adîncă și mai perfidă fisură a sistemul juridic în integritatea sa. De aici pleacă boala, de aici se ridică și se inventează tot felul de nechemați fără privire amplă, oameni care visează reforme pe care să-și pună signatura și reușesc doar anemice oblojeli care lasă tocmai boala să se acutizeze, iar pentru sine o reprobabilă notorietate.
În modesta mea opinie, schimbarea acestei stări confuze, devălmașă, a lumii justiției ar fi necesară în sens invers: de la școală, de la modele umane formative la început de carieră pentru fiecare absolvent de drept, o bună igienă a curriculei școlare și o onestă, serioasă stagiatură ce ar trebui pornită de la munca de jos. Citesc și aud despre universități care relaționează cu studentul exclusiv online, în absența oricărui raport de autoritate de catedră între profesor și student. Este bine, oare? Suplinește un curs pe ecran acea miraculoasă prezență în amfiteatre? Dialogul telefonic ține loc de dispută în pauzele de curs, de îndoiala care se precizează în certe întrebări atunci când dialogul este fățiș? Mă îndoiesc. Și mă îndoiesc, de asemenea, că fără o foarte bună pregătire teoretică, se poate ajunge la performanță profesională. Înaintea oricărui demers practic, este necesară asumarea profundă a științei ”de principii”, a instituțiilor și conceptelor de bază, a algoritmilor după care care funcționează logica gândirii noastre specifice. Nu se poate altfel, oricât se spune că meseriile se asumă profesând, prin ”furtul” imitativ. Nu este suficient. Niciuna dintre profesiile noastre nu este mimetică decât parțial și în ceea ce privește aspectul protocolar, de sală, pentru că realitatea însăși este mereu surprinzătoare și dinamică, versatilă și neegală.
Mai mult, perioada școlarizării are funcția admirabilă de a proba pentru studenți aspectul vocațional. În școală doar se poate decela cu responsabilitate dacă există sau nu chemare intimă proprie sufletului și intelectului pentru o carieră asumată. Poate că ar fi necesară, ca subiect de seminarii, dezbaterea acestui aspect. Studentul să știe că toată viața lui nu va face altceva, că mintea lui va funcționa după rotițe certe și mecanisme devoționale. Că dimineața și noaptea, va închipui spețe concrete și soluții posibile și că abia după pauze lungi, poate asuma alt domeniu. Este o fatalitate aspră a profesiunilor noastre: sunt devorante ale timpului și ale vieților. De aceea, nu sunt accesibile fiecărui aspirant, chiar dacă sunt dezirabile sub aspect financiar și autoritar.
Este adevărat că timpul discerne el însuși între chemați și nechemați, dar merită risipa și așteptarea? Rămâne până la urmă la dispoziția candidatului, doar că tinerețea nu percepe prețul corect al timpului personal dăruit. De la înălțimea vârstei mele acum, aș sfătui pe oricine să aleagă o profesie la care se pricepe mai curând cu mâinile sale, decât anatema și corvezile uneia pentru care nu are har, în orice domeniu. Despre școală, despre doctorate, despre sobrietate și ținută profesorală de data aceasta se pot spune și dovedi multe, dar nu aici. Un efort de imaculare este însă mai mult decât necesar.
Îmi amintesc, cuprins de nostalgie, prima zi de facultate. Tineri, visători, plini de speranţă şi de vanitate, trecuţi deja de „examenul maturităţii” şi de focul admiterii la facultate, îmbrăcaţi ca de mare sărbătoare, survolând timid amfiteatrul neîncăpător cu privirile curioase. Ne întrebam cu toţii, pesemne, cântărind oacheş pe câte un coleg, oare către ce profesie îl va conduce pe el drumul destinului. Era limpede: fiecare dintre noi eram purtaţi acolo de un vis. Mirajul marilor instanţe ilustrate până atunci doar de filme sau cărţi cu poveşti, ni se părea în acel timp la un… articol distanţă. În adâncul sufletului nostru, ştiam că ne aşteaptă cale lungă, dar când eşti tânăr şi naiv, toate obstacolele pălesc în faţa visurilor greu de zdruncinat. Mai târziu, navigând printre materii, semestre şi ani, îţi dai seama că rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructele ei sunt dulci (radices litterarum amarae sunt, fructus dulces), şi mult mai devreme decât te simţi cu adevărat pregătit, eşti invitat la dineu cu viaţa. Pus în faţa propriilor alegeri, eşti rugat să susţii prima şi poate, cea mai importantă apărare a vieţii tale. Te aperi pe tine în faţa… TA. E momentul de răscruce când trebuie să iei o decizie. Pui în balanţă, măsori, descoşi, cântăreşti şi iei o hotărâre. Aşa începe, aprioric, orice poveste către o carieră în drept şi consider că numai cine a trecut prin acest proces poate depune proba testimonială în susţinerea celor expuse de mine.
În privința bezmeticei situații de la vârful ierarhiei sistemului, orice analitică poate conduce la un diagnostic trist: părem debusolați administrativ, indeciși tehnic, bătăioși inutil, incongruenți dialogal, nedumiriți în context, de parcă ne-am contaminat de obscura boală a politicului care este într-o perpetuă criză de conflict cu sine și vorbește singur. Dar mereu, totuși, părem motivați temperamental pe reformă, fie ea contextuală, sugerată de Uniunea Europeană, forțată sau impusă de contexte accidentale. Parcă am fi într-o barcă în derivă care ia apă și tot cârpim inutil, în loc să tragem la mal și, cu răbdare și discreție să facem lucrurile să meargă, fără complexe față de alte națiuni. Ei cu ale lor și noi cu ale noastre.
Și atunci, dacă sunt oameni vocaționali în sistem și sunt garantate independența procurorilor, libertatea judecătorilor, echidistanța Ministerului și autoritatea CSM-ului, nu avem a ne face griji. Cât despre avocați, aceștia au rolul esențial de paznici față de orice devianță, noi suntem frâna și ochiul vigilent, iar autoritatea și libertatea ni le acordăm singuri, în respectul legislației proprii și al legilor aplicabile generic.
Prin urmare, dacă am avea capacitatea și modestia de a recunoaște autorități reale din oricare domeniu specific justiției, am da credit de conștiință figurilor convingătoare, am cauționa prestigiul științific și impozanța unor personalități reale care pot electriza și solidariza aparatul justiției, totul s-ar schimba de la sine. S-ar aprecia corect tot sistemul relațional care ne face eficienți, am ști cu exactitate până la ce și până unde putem relaționa cu serviciile, de exemplu, fără atâta tevatură, mai ales dacă este vorba de interesul național, dar înainte de orice, am sta cumsecade în dogma corectă a limbajului științific și responsabil. Am cultiva o sănătoasă reticență față de ceea ce ni se impune din afara țării, am verifica măsura în care norme noi ne sunt pe potrivă sau specifice, am fi înainte de toate reflexivi și circumspecți cu măsură.
Același bun prieten care îmi temperează entuziasmul cu moderație mă întreabă unde sunt acești oameni-model pe care îi invoc atât de entuziast. Sunt, știu eu sigur că sunt, în sistem, în faldurile modestiei care este atribut de esență al omului mare, sunt. Dacă nu ar fi, atunci chiar că ne putem pune la modul disperat întrebarea: încotro? Cu ce mai putem construi ceva, dacă oameni nu sunt? Ar fi, desigur, o soluție disperată ce s-ar impune generațiilor tinere: să devină ele însele modele prin autodepășiri și autodafeuri de conștiință. Doar astfel.
* Motto: (Mulți se îngrijesc de faimă puțini de conștiință) – proverb latin
Av. prof. univ. dr. Ioan Chelaru
