Între rețea și singularitate – unele implicații pentru societate și geopolitică

1. Cum apare o singularitate

Cunoscutul specialist în neuroștiințe, David Eagleman, a fost întrebat la un moment dat dacă este posibil ca o rețea de calculatoare să dezvolte o conștiință proprie de genul prezentat în filmul Matrix.

Acesta a răspuns, în esență, că nu se poate exclude o astfel de posibilitate pentru că nici neuronii unui om, luați separat, nu par să aibă ceva deosebit în acest sens, dar este clar că oamenii au conștiință și că nu se poate spune că aceasta provine dintr-un punct anume din corp.

Cu alte cuvinte, de la un nivel încolo, complexitatea unei rețele de celule/componente ar putea genera ceva nou și diferit de părțile componente – chiar și o singularitate de tip conștiință.

Și dacă privim analogia lui Eagleman din perspectivă religioasă – pare destul de clar că și un suflet de origine divină ar avea nevoie de un „corp” de o anumită complexitate pentru a se putea manifesta.

Cred că exemplul lui David Eagleman poate fi de folos ca punct de plecare și pentru mai buna înțelegere a unui alt plan – respectiv acela al unor dinamici mai largi ale lumii actuale.

În acest sens, în primul rând, dacă ducem raționamentul respectiv mai departe, mai multe singularități ar putea forma, la rândul lor, o rețea care, de la un nivel încolo, să genereze o altă singularitate, de alt tip etc.

În al doilea rând, raportat la specia umană, e foarte important să avem în vedere și mecanismele și stadiile intermediare. Adică, (a) modul în care ceva devine mai complex și (b) ce niveluri sunt, de fapt, între rețele și singularitate (și invers).

2. Tendințele vieții și vectorii principali din spate – prevalența până recent a tendinței spre creșterea complexității

Astfel, dacă ne uităm sub vârful aisbergului din exemplul lui Eagleman și privim viața pe Pământ dintr-o perspectivă de dinamică istorică, se poate observa o tensiune continuă între două tendințe fundamentale și parțial opuse. E vorba de o tendință de afirmare a propriei individualități (de libertate absolută, într-un fel) și de o tendință de creștere în complexitate de tip rețea.

Aspirația spre libertate, spre afirmarea deplină a propriului eu, pare ceva natural mai oricărei forme de viață. Este probabil profund legată și de nevoia de supraviețuire. Nu ai putea supraviețui „pe deplin” dacă nu te-ai proteja pe tine ca individualitate (nu doar fizică, ci și de „conștiință”).

Tendința spre complexitate[i] a implicat, pe de o parte, o multiplicare și sofisticare a capabilităților unui individ, și, pe de altă parte, o asimilare, integrare, cooptare, dominare sau relaționare crescândă de alt fel cu alte forme de viață. Această tendință de a forma rețele cu alte forme de viață pare că a avut la bază 4 vectori majori(a) concurența pentru resurse limitate, (b) dorința de creștere a propriei puteri ori de câte ori se poate (pe ideea de a-ți mări gradul de siguranță și putere), (c) nevoia de supraviețuire chiar într-un mod suboptimal pentru propria individualitate și (d) nevoia de eficiență (de a putea face lucruri pe care nu le-ai putea face singur sau de a le face mai ușor).

Deși libertatea individuală deplină este mai atractivă din motive evidente, până în prezent, tendința de creștere a complexității a progresat mai mult per total (față de punctul inițial), fiind mai eficientă.

Nu trebuie să se înțeleagă că ar fi fost vreun proces continuu, de masă și perfect coerent, ci mai mult unul de tip încercare și eșec[ii] la scară gigantică, cu rezultate relativ puține, dar foarte importante.

Astfel, majoritatea celor peste 8,7 de milioane de specii estimate a conviețui în prezent pe planetă (unele calcule vorbesc de peste 33 de milioane sau chiar de peste 1 trilion)[iii] încă este dată de organisme unicelulare și forme de viață care nu au nici măcar o celulă, dar viața inteligentă complexă este, totuși, mult mai prezentă față de ce se estimează pentru trecutul îndepărtat.

Foarte recent istoric (de exemplu, dacă am împărți istoria pământului în 24 de ore, se estimează că omul a apărut în ultimele 1-2 minute) a apărut și viața cu inteligență considerată cu adevărat complexă, dintre formele sale, omul dominând lumea actuală.

Față de această tendință și de progresul său, lucrurile au devenit, însă, mai nuanțate în prezent.

3. Cum s-a ajuns la stadiul actual al societății – Etapa 1(completă) și Etapa 2 (în curs)

Pentru o bună înțelegere a punctului la care vreau să ajung, amintesc faptul că se știu mult mai multe în prezent despre oameni decât în trecut.

Mai concret, din punct de vedere biologic, ceea ce numim om îndeobște este, de fapt, un simbiot între un macrob și foarte mulți „microbi” (bacterii, viruși, ciuperci, etc). Un holobiot[iv] cum se mai spune (fără să fie o incompatibilitate cu dimensiunea spirituală, aspect pe care poate o să-l discutăm cu o altă ocazie).

Cifrele sunt uluitoare –bacterii, viruși și altele sunt de mii de tipuri și duc la un număr total de peste 10 000 de miliarde de forme de viață minuscule care trăiesc în „noi” și pe „noi”. Aproximativ 10 milioane de astfel de forme de viață se regăsesc pe fiecare centimetru pătrat de pe mâinile unui om obișnuit.

Mai mult, sunt interacțiuni complexe nu doar între acestea și celulele „pur umane”, dacă se pot numi așa, dar și între cel puțin o parte din ele și alte forme, precum și în relația cu mediul înconjurător.

Adică, nu doar că reprezentăm noi înșine o faună ambulantă de o sofisticare deosebită, dar ne mișcăm într-un mediu de o complexitate multiplicată în materie. De altfel, fiecare om „expulzează” în jurul său aproximativ 15 milioane de bacterii pe oră.

Am menționat cu o altă ocazie câteva exemple de interacțiuni și implicații (inclusiv asupra bunei dispoziții) identificate până în prezent de Proiectul Microbiomului Uman și Proiectul Microbiomului Pământului care au demarat în 2007 și, respectiv, 2010.

Ce doresc să subliniez în acest articol este, însă, concentrat pe altceva.

Și anume pe modul în care s-a ajuns la această „conlucrare/integrare” cu atâtea mii de forme diferite de viață. De ce s-a realizat o astfel de simbioză și nu s-a continuat viața „separat”?

În această privință, revin la vectorii complexității despre care vorbeam mai sus. Raportat la aceștia, din punct de vedere logic (și având în vedere dovezi sugerate de studii biologice și evoluționiste), simbioza a avut loc în principal de nevoie sau pentru o viață mai confortabilă (adică, pentru eficiență) și – mai ales – într-un mod treptat, prin testare și eșec perioade foarte lungi de timp.

Cu ocazia tensiunilor dintre aspirația spre libertate și tendința spre complexitate, în unele cazuri s-a renunțat, astfel, în final la o parte din libertatea individuală … în principal, de nevoie sau pentru eficiență.

După testare și eșec perioade lungi de timp, s-a ajuns la un punct în care unele forme de viață nu mai puteau supraviețui bine separat și rezultatul era deja ceva diferit de părțile componente.

În final, după foarte mult timp și după asimilarea, integrarea, cooptarea sau dominarea a mii de forme de viață diferite în sine, s-a ajuns la omul modern.

Am putea să numim procesul extrem de îndelungat prin care s-a ajuns la holobiotul care este Homo Sapiens ca fiind Etapa 1 pentru specia umană.

Procesul de compoziție a vieții umane spre ceva și mai complex nu s-a oprit, însă, acolo, ci a continuat. Doar că procesul de coagulare în ceva mai complex a devenit, în principal, extern corpului fizic al unui individ (Etapa 2 a speciei umane). Spun „în principal” pentru că și corpul uman continuă să se schimbe câte puțin.

Ca vector profund, am putea vedea, astfel, conlucrarea și alte interacțiuni de tip integrativ ale omului cu alți oameni – practic, evoluția a ceea ce numim societate omenească – ca parte a continuării tendinței de compoziție a vieții către ceva (și) mai complex și cu dimensiuni de manifestare și mai variate.

Drumul spre familii stabile, clanuri, triburi, regate, federații, imperii, state națiune și iarăși imperii a fost unul de multe mii de ani și a implicat, și el, numeroase încercări (gen flux, reflux) și eșecuri dramatice.

Dincolo de nivelul intern-extern de manifestare, diferența principală dintre rezultatul Etapei 1 și stadiul actual al Etapei 2 este aceea că Etapa 1 a rezultat într-o singularitate diferită de părțile componente – este vorba despre conștiința umană individuală.

Aceasta are (a) propria aspirație spre libertate și manifestare a propriului eu și (b) propriile presiuni spre complexitate (dincolo de rolul foarte important al subconștientului). Holobiotul care este Homo Sapiens se simte un singur individ, componentele complexe și foarte diversificate din spate fiind integrate suficient și unitar față de ce se conștientizează.

Nivelurile intermediare parcurse până acum de Etapa 2 – deși au format diverse tipuri de rețele de singularități umane (indivizi) – nu au generat vreo (altă) „singularitate” și este puțin probabil să o facă vreodată. Dar, sunt forme de „mini-conștiință”, dacă putem să spunem așa, în diverse grade.

Sentimentul de apartenență și manifestare la o familie, grup, popor, zonă geografică mai largă, „imperiu” și chiar specie umană există în diverse grade și ia forme diferite de părțile componente în sine.

Modul de manifestare al unui popor, de exemplu, nu ar putea fi legat de un individ anume, dar există expresii ale sale care duc spre ideea unui fel de „suflet” cumva separat.

Mențiunea de mai sus nu trebuie citită în vreo cheie de „sămănătorism”, ci înțeleasă mai degrabă în logica sa inversă. O atenție mult mai mare și bine gândită la indivizi (dar într-o logică de cooperare) va duce în pasul doi la un rezultat colectiv – dat de părțile componente – mult peste așteptări (așa cum numeroasele interferențe nocive față de individ din perioada comunismului au dat ce vedem de decenii).

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie făcut între timp tot ce se poate și la nivel macro. Concentrarea câtorva politici publice cheie pe nivelul individual este, însă, absolut necesară pentru a mări semnificativ șansele să apară un rezultat colectiv bun și majoritar coerent în viitor.

Mai trebuie înțeles că nivelul individual este și cel vizat în prezent de numeroase manifestări culturale și economice și comunicaționale din jur, doar că, de obicei, în sens invers „interesului” „general”.

4. De ce finalizarea Etapei 2 nu este de dorit, dar avansarea ei într-o direcție de congruență planetară ar fi utilă din mai multe puncte de vedere

Chiar dacă ar fi posibilă, finalizarea Etapei 2 cu vreo singularitate nu este deloc de dorit (dincolo de caracterul mai „trăznit” al ideii în sine) din motivul foarte simplu că ar implica foarte probabil pierderea conștiinței individuale. Adică, nu am mai fi noi.

Pentru cine e interesat ca idee de o astfel de finalitate, Arthur C. Clarke descrie în Sfârșitul copilăriei tocmai un astfel de scenariu (în science fiction se pot multe), cu toți copiii de pe planetă începând să se nască cu un fel de superputeri, integrându-se în final într-o conștiință colectivă cosmică, odată cu dispariția speciei umane de pe Pământ și distrugerea planetei însăși.

Cred, însă, că merită discutat atent spre ce nivel intermediar de integrare/afinitate colectivă ar trebui totuși să tindem și cum să înțelegem mai bine o serie de fenomene din societate și la nivel global din prezent.

Ar fi 4 motive principale pentru o astfel de discuție.

În primul rând, tendințele parțial opuse menționate mai sus (afirmarea propriului eu, versus complexitatea de tip rețea) oricum se manifestă. O conștientizare ar mări șansele unei gestionări mai bune, cu reducerea riscului de tensiuni, conflicte și eșecuri.

În al doilea rând, reducerea riscului de eșecuri nu mai este o chestiune doar de preferință logică. Nivelul tehnologic actual al speciei umane face ca eșecurile la scară mare să fie potențial apocaliptice cvasiimediat pentru planetă, după cum sugerează și trendul ultimelor războaie mondiale.

În al treilea rând, „antropocenul” a perturbat tendințele respective în moduri care ajută, dar și în unele care pot avea consecințe negative foarte complexe.

În fine, în al patrulea rând, de aproximativ 100 de ani diversele niveluri de complexitate ale societății umane au început să acționeze mult mai „strategic”, dar nu dintr-o perspectivă de ansamblu, ci din perspectiva propriei radiații de putere (ceea ce e cumva natural, dar are consecințe de avut în vedere).

5. Tensiunile actuale peste medie între diverse niveluri de complexitate ale societății (inclusiv între state naționale și imperii)

Este important, astfel, să avem în vedere (simplificând mult) că:

a) Cel mai ridicat nivel de complexitate colectivă la nivel planetar care implică oameni îl are în prezent economia, circulația persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor fiind supusă unor legi de acțiune/efecte/reacție destul de comune. Interdependențele fac ca evoluții în aproape orice regiune de pe glob să influențeze ce se întâmplă în alte regiuni. Deși fiecare companie are propriile obiective și constrângeri, „rețeaua” lor generează moduri similare de interacțiune cu alte niveluri.

Anumite părți din rețea pot fi afectate temporar și chiar ruinate în anumite zone, dar puterea ansamblului rețelei nu este deloc fragilă, având vitalitate proprie și o mobilitate mult mai mare decât orice alt nivel de complexitate. În plus, succesul său fiind important și pentru toate celelalte niveluri de complexitate, acțiuni contrare logicii sale sunt dificile și cu o sustenabilitate redusă.

b) Palierul următor include și dimensiuni politice și culturale pregnante – cu cele 3 „imperii” principale actuale – „imperiul” american, cel european și – în mai mică măsură – cel chinez.

Sunt, desigur, diferențe importante între ele (inclusiv ca grad de coagulare), dar nu din perspectiva vectorilor complexității menționați la începutul articolului (concurența pentru resurse limitate, dorința de creștere a propriei puteri ori de câte ori se poate, nevoia de supraviețuire a părților componente chiar într-un mod suboptimal pentru propria individualitate și nevoia de eficiență).

Economia se suprapune parțial cu imperiile, dar încearcă să împingă și palierul politic și cultural respectiv spre logica ei universalistă care o favorizează cel mai mult.

„Imperiile” tind să-și mărească puterea față de nivelurile de complexitate mai mică și față de alte imperii. Ca orice nivel de complexitate, nu doresc, însă, să-și piardă propria „identitate” (deja resimțită ca un fel de „mini-singularitate” mai ales la nivel american și chinezesc).

Pot să își crească puterea și față de economie, dar doar cu prețul eficienței și gradului de confort (ceea ce ar risca să le afecteze propria influență și închegare).

c) Nivelul statelor naționale este sub presiune mai mare în prezent. Creșterea populismului și autoritarismelor – deși foarte problematică – este înșelătoare în această privință pentru că, la scară istorică, fenomenele respective sunt mai mult reacții la presiunile nivelurilor superioare sau de pe același nivel. Deși fenomenele respective încearcă fie să curteze nivelul individual, fie să se impună ca putere față de el – de la un punct pot afecta mult mai mult tocmai nivelul individual de sub ele, decât nivelurile cu adevărat concurente (cele cu o complexitate egală sau mai mare).

Dacă reacțiile respective nu sunt gândite bine și plafonat, pot îngenunchea, în pasul doi, statele respective chiar dacă vor afecta numeroși oameni între timp (și tocmai de aceea).

Cu caracter mai general, nivelul statelor naționale nu se prea poate opune eficient palierului economiei globale (mai ales de la un punct încolo), dar încearcă măcar să reziste (de multe ori cu totul inabil strategic) unei integrări/asimilări crescânde în „imperii”.

Pentru că prea multe segmente de elite de facto din numeroase state naționale – inclusiv România – nu au, în medie, nivelul de conștiință necesar pentru un interes național colectiv pronunțat acționează excesiv în interes propriu. Nu se conștientizează pe deplin că aceasta facilitează, de fapt, imperiile, fragilizând propriul piedestal mai solid – și anume statul.

O primă consecință este aceea că imperiile apar (și) mai eficiente. O a doua consecință este aceea că din ce în ce mai mulți indivizi care compun state naționale cu guvernanță slabă nu mai prea aspiră spre nivelul de stat național, văzut ca dezamăgitor pe numeroase paliere, și văd din ce în ce mai favorabil varianta de rețea a imperiului, căutând chiar și ajutor acolo.

În ultimele decenii – de când procesul de integrare globală, dar și procesul de ajustare de balanțe de putere au căpătat mai mult avânt, „imperiile” finanțează regulat state naționale din raza de acțiune. Dacă acestea vor folosi banii respectivi bine, va fi întărită forța și influența imperiului față de alte imperii. Dacă nu-i vor folosi sau îi vor folosi prost va crește dependența statelor și va fi facilitată o dominare de către „imperiul” relevant și o integrare și mai puternică subsecvent.

De altfel, dacă unul din imperii face asta, celelalte imperii sunt „forțate” să procedeze similar pentru a păstra echilibrul de mijloace și influență, chiar dacă o parte a jocului a devenit artificială.

Creșterea nivelului de confort (chiar în mod artificial) favorizează mai mult imperiile pentru că acestea sunt mai eficiente economic, având o elită mai bine pregătită tehnic, în medie, o piață mai largă și resurse mai diversificate. Pentru statele naționale situația e parțial diferită pentru că, odată ce urcă un nivel de confort, devine mai dificil pentru ele să nu mai accepte cadrul „imperial” pentru că ar risca să coboare rapid pe nivelul de confort anterior, cu toate consecințele aferente.

Există și doi factori care ajută per total statele naționale în prezent și anume (1) tensiunile dintre „imperii” și (2) unele exagerări atomizante ale „imperiilor”. Deși tensiunile respective sunt periculoase în sine, au și efecte bune prin inițierea, chit că încă timidă, a revalorizării abordării de cooptare/menajare mai mare. Așa s-a întâmplat și pe durata Războiului Rece când ambele imperii de atunci au fost presate spre abordări mai echilibrate valoric pentru a fi cât mai atractive.

d) Nivelurile comunităților locale și familiilor au fost afectate de concurența cu (și dintre) nivelurile cu complexitate mai mare, mai ales de dinamicile economiei și imperiilor. Acestea din urmă au împins natural spre atomizare și „micro concurență” ca factori favorizanți pentru propriul succes. Cu caracter mai general, pentru că atât economia, cât și imperiile, au de a face cu o varietate mult mai mare de indivizi decât statele naționale, promovarea unei libertăți de comportament cât mai mari, dar și a unei relativizări valorice culturale ridicate, devine naturală.

Pe lângă remedierea unor anomalii, atomizarea respectivă a permis mai multor categorii de indivizi să intre pe piața muncii și să contribuie atât la creșterea de confort, cât și la cea de consum.

În pasul doi, însă, au apărut și efecte problematice de fragmentare, precum intrarea într-un grad relevant mai mare și a membrilor comunităților și familiilor în logica de concurență (internă), scăderea excesivă a numărului de copii și diminuarea mult a timpului petrecut între generații (inclusiv cu copiii) în comunitate și familie. Acestea au diluat gradul de închegare și au crescut rolul influențelor culturale externe familiei/comunității în educația/formarea individuală de facto etc.

e) Nivelul individual este influențat de toate cele de mai sus, dar este în faza în care nivelurile național și imperial mai mult încearcă să-l coopteze sau să-l manipuleze decât să îl domine direct.

Este de remarcat că nivelurile familiei, comunitar și național împing tradițional spre favorizarea identității mai mult biologice și politice locale (fiind cea care le ajută mai mult), pe când nivelul economiei și cel imperial tind spre identități mai pronunțat transnaționale.

Se consideră că estomparea caracteristicilor de identitate locală de tip politic ar reduce riscul de manifestare agresivă față de alte „singularități” biologice (care ar periclita menținerea imperiului) și pe cel de manifestare prea diferită politic (care ar afecta eficiența administrării și capacitatea de proiectare coerentă de putere către exterior). Problemele multiculturalismului au fost subapreciate.

6. Ce s-a schimbat față de tensiunile dintre triburi, regate și imperii de acum mii de ani?

După cum spuneam mai sus, deși cu multe evoluții de tip flux-reflux și numeroase eșecuri, tendința lumii a mers, per total, spre creșterea nivelului complexității rețelelor umane.

În prezent, avem, însă, o tensiune simultană de tip flux-reflux. Desigur, nu poate fi sigur dacă este ceva deosebit sau doar o fază a unui ciclu cum au fost nenumărate altele în trecut.

Totuși, în ultimii 30-40 de ani au căpătat tracțiune 5 factori cumva noi care merită analizați pe scurt, mai ales că nu trag toți în aceeași direcție.

În primul rând, creșterea în complexitate prin asimilare/dominare brutală nu mai prea este la îndemână (mai ales la nivel planetar) în contextul armelor actuale disponibile. Integrarea și cooptarea sunt, deci, mai importante decât în trecut, dar implică în prezent și o concurență de „mituiri” contraproductivă pentru fibra societății. Desigur, această „mituire” are mai multe cauze.

În al doilea rând, creșterea foarte mult a emoționalului în locul raționalului ca vector major de consum (despre care am discutat în alte articole) facilitează imperiile, dar supralicitează semnificativ și nivelul individual, ceea ce are implicații anarhice.

În al treilea rând, creșterea mult a confortului și insistența pe drepturi – nu și pe obligații corelative (unul din motivele acestui din urmă aspect fiind tocmai concurența între niveluri de complexitate care au dorit să fie mai atractive) – au fragilizat fizic și intelectual-critic în medie, individul.

Această fragilizare a crescut semnificativ nevoia de rețele/protezare pentru supraviețuire și menținerea nivelului de confort. De altfel, complexitatea în sine duce la o dependență în creștere.

Așa cum celulele corpului uman s-au specializat în perioade lungi de timp, cele peste 4350 de ocupații și peste 600 de coduri CAEN din prezent, precum și nivelul de confort, fac marea majoritate a oamenilor dependenți destul de mult de funcționarea ansamblului rețelei și de modele de tip mai degrabă imperial.

Pe de altă parte, în al patrulea rând, tehnologia permite pentru prima dată în istorie să se întrevadă posibilitatea unei autosuficiențe la un moment dat a individului (și statului). Rețeaua cu alți oameni va putea fi înlocuită în mare măsură în viitor cu tehnologie care să facă același lucru și poate chiar mai eficient (autonomie energetică, printing 3D, roboți asistenți etc).

Suntem încă departe de acest moment – după cum arată și tentativa de deglobalizare din prezent care a dus deja la creșteri de prețuri, rețelele mai mici fiind mai puțin eficiente. Dar nu mai pare imposibil. Tentațiile și riscul de a miza prematur pe aceasta vor fi mari la nivelul statelor naționale și cel individual.

În fine, în al cincilea rând, s-a intrat într-o fază cumva de accelerare, în care nivelurile de complexitate concurează între ele și pentru propria dezvoltare de putere în mod mult mai conștient, dar și mai pripit. Exagerările și graba facilitează, de fapt, eșecul pentru că „software-ul” fiecărui nivel de complexitate este reîntipărit mai ușor în cazuri percepute ca fiind de pericol (pericolul fiind tocmai cel care a facilitat inițial renunțarea parțială la libertate în favoarea unui nivel de complexitate de rețea).

De aceea, de exemplu, excesele identity politics nu mai ajută în prezent nivelul imperial și sunt speculate de unele state naționale pentru stimularea fidelității nivelurilor cu profil de identitate local.

Pe ansamblu, riscul este decredibilizarea tuturor nivelurilor instituționale de complexitate ridicată, deși nevoia reală de rețele vaste e semnificativ mai mare în prezent decât acum 50 de ani.

7. Unele concluzii, inclusiv cu privire la România

Puțini oameni din Occident mai pot, de fapt, trăi confortabil în prezent în afara unei rețele/a unui nivel de complexitate mai mare și nu e deloc ceva rău în sine, dimpotrivă.

Întrebările sunt – (a) ce nivel de rețea ar fi mai bun și (b) … pentru ce anume să fie mai bun – dacă cel cu rol de lider pentru direcția populației să fie un nivel cu relevanță culturală (de „conștiință”) mai mare de grup – cum sunt statele naționale, mai mică de grup –  cum sunt imperiile/vreo uniune planetară, sau un nivel și mai redus, de pură gestiune administrativă raportat la indivizi?

Nu este deloc musai să fie o concurență păguboasă între nivelul național și cel imperial/planetar. Mecanisme străvechi facilitează, însă, tendințe în acest sens. Chiar și așa, integrarea și cooptarea fiind modalitățile principale actuale de creștere a complexității rețelelor (în locul asimilării și dominării brute care sunt mai dificil de folosit), sunt șanse pentru un echilibru destul de rezonabil. Tehnologia poate oferi chiar o creștere de autonomie, dar este foarte important să nu fie folosită eronat sau prematur.

 Ce trebuie înțeles, oricum, în România este că:

a) Rețelele mai mari sunt, de regulă, mai eficiente – mai ales dacă vorbim de imperii versus statele naționale. Sunt și mai natural meritocratice, fiind necesar să fie mai neutre față de diversitatea imperiului. Statele ar trebui, deci, să încerce un plus de bună guvernanță, nu un minus.

b) Un „imperiu” e ajutat în mod normal și de state naționale solide pentru că acestea pot crește proiecția de putere a imperiului – deci nu e vorba de un conflict major inerent. O variantă, însă, în care un stat național nu crește proiecția de putere reală (și nu în sensul de a mai avea niște regimente pe o graniță) a unui imperiu, ci generează regulat probleme, va stimula tendințe de penalizare sau de dominare, în care statul național să devină un simplu nivel de descentralizare al unui imperiu (adică un nivel administrativ, nu cultural – cam cum e un județ acum în România). Aspecte precum neglijarea politicilor culturale ascensionale, scăderea natalității, plecarea masivă din țară sau creșterea îndatorării nu pot decât stimula astfel de evoluții.

La nivel global, „imperiile” încearcă să controleze mai mult și palierul economiei (cu unele reguli comune de impozitare și reducerea numărului paradisurilor fiscale etc), dar acest lucru nu va ajuta statele slabe față de „imperii”. Va aduce niște bani în plus, dar va scădea – cu efecte mult mai mari – posibilitățile statelor respective să compenseze proasta guvernanță cu taxe mai atractive.

c) Mizarea mai mult pe „reîntipărirea” emoțională de „software” biologico-cultural local, cu evocarea pericolelor pentru obiceiuri, credință sau identitatea națională în sens mai larg ajută, dar are limite serioase de folosire utilă. Oricum, nu va fi deloc suficientă.

d) Ca în orice stat național relativ tânăr, destui reprezentanți din elitele de facto au reflexe mai pregnante de centralizare, dar orientate excesiv de autoritar și dominator către indivizi din propria populație. Comunismul a și stimulat tendințe foarte păguboase în această privință. În lumea actuală, cooptarea valorică este mult mai eficientă (fiind și folosită larg de nivelurile concurente).

e) Dacă nu se trece gradual în următorii 10 ani la o pondere semnificativ mai mare de meritocrație și etică în elitele de facto de la noi, e puțin probabil ca statul național să mai păstreze prea multe în termeni de joc holistic de putere. Cred că mai toți am dori/prefera ca nivelul statului să aibă multă substanță în cazul României, dar românii care nu vor mai susține aceasta dacă prețul este folosirea sa sectară și rămânerea în proastă guvernare vor fi din ce în ce mai numeroși. Rezultatul ultimelor 3 luni de criză politică poate fi înșelător în această privință.

Desigur, dincolo de implicațiile socio-politice ale celor de mai sus, la nivel individual trebuie grijă și să nu exagerăm mai pe ansamblu cu antropocenul pentru a lua doar partea foarte bună a acestuia.

Este o idee, evident, speculativă, dar nu ar trebui exclus cu totul riscul ca unele din miile de tipuri de forme de viață care au ajuns să formeze holobiotul Homo Sapiens prin asimilare, integrare, cooptare și dominare să fie atât de perturbate de tot ce se întâmplă în jur tehnologic, mediatic, alimentar, chimic și din punctul de vedere al confortului general, încât să ajungă la „concluzia” că nu mai subzistă motivele pentru renunțarea parțială la propria „libertate” ca să rămână parte din „rețea”.

Adică, există riscul să punem în pericol și Etapa 1 (legat și de discuția din „Neterminații”).

Problemele momentului actual al Etapei 2 par, totuși, mai stringente.

Să sperăm că vor fi cât mai multe decizii și politici publice înțelepte cu privire la ambele paliere.


[*] În afara celor menționate în articol/alte note de subsol, alte lucrări în care se pot regăsi aspecte avute în vedere în analiză includ cărți ale lui David Eagleman (Creierul, Incognito), Daniel Siegel (Mintea, o călătorie spre centrul ființei umane), Niall Ferguson (The Square and the Tower), Max Tegmark (Viata 3.0), Darwin (Despre Originea Speciilor) și Robert M. Sapolsky (Behave).
[i] Pentru o serie de argumente rezonabile cu privire la tendința de complexitate a vieții, a se vedea, de exemplu, Biology’s First Law: The Tendency for Diversity and Complexity to Increase in Evolutionary Systems de Daniel W. McShea și Robert N. Brandon. Aceștia susțin, de exemplu, că tendința spre complexitate (și spre diversitate) se manifestă biologic în afara nevoilor stricte de adaptare cerute de evoluție.
[ii] Eșecul multor tentative de formare de viață inteligentă mai complexă este demonstrat tocmai de puținele (proporțional) reușite identificabile pe planetă (cu golurile inerente celor 5 extincții majore din trecut). Aceasta în plus de faptul că se estimează că multe milioane de specii nu au rezistat până în prezent în încercările individuale de creștere a complexității (desigur, o serie de evenimente de tip hazard având și ele rolul lor).
[iii] Cifra de 8,7 milioane a fost estimată de un studiu din PLoS Biology în 2011, fiind însușită și de National Geografic (cu o marjă de eroare de … 1,3 milioane de specii). Sunt și estimări recente (aici) până la aprox. 1 trilion de specii.
[iv] O sinteză a stadiului unor cercetări și trimiteri la articole cu diverse concluzii legate de această problematică se pot găsi aici. Sinteze mai ușor accesibile se pot găsi în secțiunile relevante din colecția Science et Vie/Science et Avenir. „Holobiot” mai apare în engleză ca „holobiont”.


Av. Lucian Bondoc, Managing Partner BONDOC ȘI ASOCIAȚII