Proximitatea nimicului

Valentin Constantin

Pe frontispiciile clădirilor publice care adăpostesc tribunale sau facultăți de drept suntem obișnuiți să găsim propoziții în latină, mai lungi sau mai scurte. Ele reprezintă fie convingeri condensate ale populației judiciare, fie asigurări în avans pentru justițiabili (despre imparțialitate, independență, egalitate ș.a.). Li se asociază uneori, faute de mieux, o imagine a doamnei cu balanța, o doamnă legată la ochi ca într-un joc al copilăriei.

Poți citi Jus ex injuria non oritur (Dreptul nu se naște din ilicit) sau Judicium sempre pro veritate accipitur (O hotărîre judecătorească trebuie privită ca exprimînd adevărul). Din păcate, n-am citit pe frontispicii și preferatele mele, Lex non curat de minimis (Legea nu se ocupă de nimicuri), Minimum est nihilo proximum (Minimul este în proximitatea nimicului) sau, la limita corectitudinii politice, Maximus erroris populus magister (Poporul este marele maestru al erorii).

Înalta Curte de Casație și Justiție a României, partea de pe strada Batiștei nr. 4, oferă pe frontispiciul intrării clienților săi o profesiune de credință cu totul și cu totul neobișnuită. De la credo-ul fixat pe ziduri s-ar putea revendica mai multe discursuri despre excepționalismul nostru judiciar. Există așa ceva? O să judecați singuri.

Iată însă ce scrie acolo: „Aducem un pios omagiu domnului Sorin Moisescu, președintele Curții Supreme de Justiție între anii 1998-2000 care, prin eforturi deosebite, pînă în ceasul din urmă, a reușit să obțină ca acest imobil să fie lăcașul Curții Supreme de Justiție a României” (sic!).

Cînd am citit prima oară acest cvasi-epitaf mi s‑a tăiat respirația. M-am simțit ca la Curtea de Apel București, atunci cînd am încercat să scap pe cineva de discriminare chiar în sala care se numește „Istrate Micescu”[1]. Epitaful lui Sorin Moisescu nu este epitaful unui mare judecător, dacă vreți, echivalentul autohton al lui Oliver Wendell Holmes, Felix Frankfurter sau Benjamin Cardozo. Nu, nici pe departe. Este epitaful cuiva responsabil de o manevră administrativă grandioasă prin care un ansamblu de judecători dobîndise un adăpost decent. Deși nu este prea clar ce înseamnă „prin eforturi deosebite pînă în ceasul din urmă”, sintagma asupra căreia vreau să mă opresc este „lăcașul Curții Supreme de Justiție a României”.

În primul rînd, clădirea de pe Batiștei nu a fost un lăcaș prea norocos. Curtea Supremă de Justiție a dispărut repede, prin revizuirea constituțională din anul 2003 și a fost înlocuită cu o instituție sensibil diferită, cu o Înaltă Curte de Casație și Justiție. În al doilea rînd, la scurt timp „lăcașul” încetase să mai fie un lăcaș primitor. Ironia sorții, sau poate altceva, a făcut ca la scurt timp de la instalarea judecătorilor, clădirea să nu mai facă față necesităților. Culoarele elegante s-au umplut treptat de inestetice dulapuri de tablă ticsite cu dosare, grupurile sanitare destinate publicului judiciar începeau să rivalizeze cu cele din gări, iar apa potabilă o puteai procura contra cost, de la cîteva aparate uzate și triste. Judecătorii lucrau în condiții inconfortabile, mai peste tot domnea o lipsă cronică de aer. În sălile de judecată publicitatea dezbaterilor devenise o reglementare neplăcută pentru toată lumea.

Ce a determinat această schimbare accelerată a nevoilor? Ei bine, Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare, Înalta Curte) a ajuns să numere în jur de 120 de posturi de judecător. Niciuna din instanțele plasate în vîrful piramidei judiciare în cele 193 de state membre ale Națiunilor Unite nu se poate nici măcar apropia de acest număr. Acesta și nimic altceva este excepționalismul judiciar românesc. Cum s-a ajuns la acest excepționalism suspect? Există vinovați? Eu cred că s-a ajuns aici prin alocări arbitrare de competențe. Cu alte cuvinte, cei care doresc explicații ar trebui să privească mai întîi ce tip de cauze judecă Înalta Curte în primă instanță și ce căi de atac judecă.

Ambele coduri de procedură conțin cîte o normă care reglementează competența flexibilă. Altfel spus, legislatorul poate oricînd atribui sau retrage competențe Înaltei Curți. Pentru puriștii statului de drept, astfel de norme sînt puțin compatibile cu o separație reală a puterilor în stat, asta deoarece legislatorul posedă un control prea larg al agendei Înaltei Curți. Celor înzestrați cu memorie bună le reamintesc că Italia ne-a oferit tuturor la sfîrșitul secolului trecut un exemplu în legătură cu ceea ce poate face un legislator furios din agenda judecătorilor de la Curtea Constituțională. Prin alocări discreționare de competențe cu titlu de represalii, politicienii au reușit să sufoce Curtea.

Principalul vinovat pentru situația actuală a Înaltei Curți este așadar legislatorul. Nu numai prin atribuiri nejustificate de competențe (prin legi speciale), ci și prin menținerea unor legi care au provocat avalanșe de cauze repetitive. Legea este întotdeauna un mod de producție normativă experimental. După un timp mai lung sau mai scurt de la promulgare, defectele legii sar în ochi. Uneori, legea provoacă tensiuni sociale și creează un număr exagerat de diferende. Reacția sănătoasă nu este aceea de a mări numărul judecătorilor, ci de a reforma legile care au creat valuri succesive de diferende.

Totuși, rămîne faptul că majoritatea cauzelor pe care le judecă Înalta Curte (în primă instanță, în apel sau în recurs) probabil că nu ar trebui să le judece. Voi da un singur exemplu. De ce ar trebui să judece Înalta Curte în primă instanță infracțiunile deputaților, senatorilor, membrilor Parlamentului European sau a membrilor Guvernului? Doar pentru că legislatorul a reușit să strecoare în legislație privilegiile care îl interesau?

La noi, reacția judecătorilor la supraaglomerare a fost și este aceea de a pretinde crearea unor noi posturi. Așa a apărut o spirală a abundenței judiciare: pentru un nivel ridicat de cauze pe rol, un corp profesional abundent. Deja o secție a Înaltei Curți a părăsit de cîțiva ani „lăcașul” lui Sorin Moisescu.

Poate nu o să vă vină să credeți, dar nimeni nu a îndrăznit să discute dilema care se profila clar la orizont: avem o problemă cu lăcașul sau avem o problemă cu numărul de judecători din lăcaș?

Poate că ar trebui să lămurim cum și de ce a devenit Curtea Supremă de Justiție a României, Înalta Curte de Casație și Justiție a României. La revizuirea Constituției din anul 2003, cineva s-a gîndit că trebuie să revenim neapărat la „tradiția noastră juridică antebelică” și la denumirea anterioară. Una din numeroasele noastre reforme retrospective. Nimeni nu cred că a acordat importanță faptului că majoritatea statelor cu care vrem să semănăm (cu excepția notabilă a Franței) nu înlocuise curțile supreme cu instanțe de casație.

De ce este important să ai sau să păstrezi o Curte Supremă de Justiție? De ce trebuie ea să cuprindă un număr redus de judecători, să spunem de maximum 15? Răspunsul este simplu. Pentru că o Curte Supremă de Justiție este concepută ca să poată decide în plenul ei. Pentru a satisface pe deplin acest deziderat, probabil că numărul de judecători ai Curții Supreme de Justiție din Statele Unite, 9, este numărul optim. Dar de ce trebuie o curte să decidă în plen? Pe de-o parte, pentru autoritatea hotărîrilor. Iar autoritatea hotărîrilor este importantă mai ales atunci cînd se tranșează chestiuni de principiu. Una este autoritatea unei hotărîri adoptate în plen și alta este autoritatea unei hotărîri care aparține unui mic grup de judecători din cadrul Curții. Pe de altă parte, o hotărîre în plenul Curții îți oferă certitudinea că importanta chestiune juridică care a ajuns în fața Curții a fost analizată de toți judecătorii. Și, pe cale de consecință, decizia majorității, ca și opiniile dizidente sau concurente atașate la decizia majorității, au atins toate chestiunile relevante.

O instanță care cuprinde un număr mare de judecători (și aceia specializați) trebuie să lucreze în formațiuni mai mult sau mai puțin restrînse. Este un handicap la care s-a ajuns, după reforme nefericite, și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Atunci cînd o formațiune a Înaltei Curți se pronunță într-o chestiune de interes general, de exemplu, în legătură cu interpretarea unei legi care a provocat confuzie printre judecătorii plasați la etajele inferioare ale sistemului, o face cu un număr de judecători care nu reprezintă mai mult de un sfert din total. Am putea fi oricînd îndreptățiți să afirmăm că într-o altă compunere a formațiunii judiciare care a decis, soluția putea fi alta.

În fine, o instanță cu 120 de judecători întreține un anonimat cvasi-absolut. Iar apetitul pentru anonimat este, pe de-o parte, un rău în sine, iar, pe de altă parte, o manie contagioasă. De exemplu, la Înalta Curte atunci cînd propriile hotărîri sînt comunicate publicului larg, numele părților din proces este ascuns. O asemenea măsură este valabilă ca excepție strictă, de pildă cînd ar fi afectați minori, reputații sau secrete. În rest, practica „anonimizării” este de un arbitrar desăvîrșit.

Probabil că la o Înaltă Curte producția de sentințe, decizii și hotărîri pretinde judecători harnici și competenți. Însă pentru o Curte Supremă ai nevoie de modele. De inteligențe pe care sîntem constrînși să le admirăm indiferent dacă le împărtășim sau nu preferințele politice, adică preferințele bazate pe valori. Stilul unui judecător reputat creează argumente care dacă nu sînt întotdeauna convingătoare, sînt întotdeauna plauzibile. Pînă la urmă, stilul reprezintă fundamentul autorității epistemice a unei decizii judecătorești. În principiu, hotărîrile unei Curți Supreme sînt făcute să dureze. Nu își consumă efectele la scurt timp după punerea lor în executare. Tinerii judecători, studenții de la facultățile de drept sau măcar profesorii lor ar trebui să cunoască numele, biografiile și opera judecătorilor de la o Curte Supremă. Vom reuși vreodată să avem o Curte Supremă cu care să ne mîndrim?

În acest moment, partizanii status-quo-ului cred că surclasează partizanii schimbării. Proba concludentă o reprezintă absența contestării din dezbaterea publică. Ultimul argument împotriva schimbării, sau poate primul, va fi acela că Înalta Curte, odată înscrisă în Constituție, este intangibilă în absența unei revizuiri. Iar după experiența din anul 2003, orice revizuire a Constituției trebuie privită cu rezerve.

Poate ar trebui să explic de ce am început cu epitaful de pe frontispiciu. Pentru că este foarte greu de explicat. Pentru că nu este compatibil cu nimic.


[1] Personajul s-a ilustrat în principal ca artizan al legislației noastre antisemite.


Prof. univ. dr. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția decembrie 2021